Nu credeam că voi apuca vremea când muzica pe care o ascultam în filmele copilăriei va ajunge muzică clasică.
Și totuși, s-a întâmplat.
Când ascult „Once Upon a Time in the West” interpretată de Orchestra Simfonică Națională Daneză, cu vocea hipnotizantă a Tuvei Semmingsen, realizez că Ennio Morricone, compozitorul acestui colos sonor, a trecut pragul de la coloana sonoră la nemurire.
La prima vedere, muzica de film pare să aibă o viață efemeră. Se leagă de imagini, de personaje, de scene dramatice care, odată consumate, par să lase în urmă doar amintiri.
Însă marile creații muzicale nu rămân prizonierii filmului. Ele evadează și capătă o existență proprie.
Și astfel, Morricone, Williams, Herrmann sau Rota își fac loc alături de Mozart, Beethoven și Ceaikovski.
Nu mai sunt doar fundaluri sonore ale unor povești de pe ecran, ci devin povești în sine.
Orchestra este cea care transformă această trecere de la film la clasic. Într-un concert simfonic, o lucrare ca „Once Upon a Time in the West” nu mai aparține unui film western. Devine o epopee sonoră în sine, dirijată de mâini sigure, animate de o viziune clară asupra fiecărei nuanțe.
Când muzica devine clasică? Poate atunci când generații întregi o păstrează în memorie, când emoția pe care o transmite rămâne la fel de puternică indiferent de trecerea anilor. Muzica lui Morricone nu mai este doar a unor filme celebre.
Este a noastră, a tuturor celor care simt că o orchestră și o voce pot spune povești mai adânci decât orice cuvânt.
