Tocmai ce s-a terminat prestigiosul congres medical cu numele „Cursul Internațional de Ghiduri și Protocoale în Anestezie, Terapie Intensivă și Medicină de Urgență”, ajuns la ediția XXIII (sâmbătă, 27 septembrie), organizat, cel mai degrabă la Timișoara, de echipa prof. univ. dr. Dorel Săndesc. La medicina de urgență, directorii de curs au fost prof univ. dr. Ovidiu Mederle și șef. lucr. dr. Alina Petrică. Lucrările la care am fost prezentă, care vizau medicina de urgență legată de dezastre, s-au desfășurat în secțiunea condusă de dr. Alina Petrică, medic urgentist pe care l-am întâlnit și lângă pacienți, în Spitalul Județean de Urgență Timiș unde lucrează. După terminarea congresului am rugat-o pe doamna dr. Alina Petrică să avem un scurt dialog pe marginea celor prezentate acolo.
– Secțiunea Cursului vizând medicina de urgență, care v-a avut drept chairperson pe dumneavoastră și pe profesorul Mederle, mi s-a părut extrem de interesantă. Am fost de față la trei prezentări, ale celor doi colegi ai dumneavoastră, Steve Photiou și Nihat Hokenek, din Grecia și Turcia, vorbind despre gestionarea problemelor apărute datorită cutremurelor din Turcia și despre cum se conduce și cum se comunică în timpul dezastrelor. Ca medic urgentist, cum ați procesat aceste prezentări?
– Prezentările colegilor din Grecia și Turcia au fost extrem de valoroase și pline de lecții practice. Tema întregii sesiuni a fost de un mare interes pentru mine. Eu predau în cadrul UMFT teme precum rolul asistentului medical în situații de dezastre și, în plus, reprezint unul dintre cele două spitale mobile ale României, EMT-1 din Târgu Mureș, cu care am participat la o serie de simulări de dezastre. În fața unor situații dramatice, cum sunt cutremurele, vezi cu adevărat rolul integrării între echipe medicale, forțe de intervenție și comunitate. Ca medic de urgență, am rezonat puternic cu accentul pus pe coordonare și pe comunicare. Poți avea resurse materiale, dar dacă nu există o linie clară de conducere și de transmitere a informațiilor, totul se fragmentează. Experiența lor ne arată cât de important este să pregătim și să exersăm scenarii de dezastru, nu doar să ne bazăm pe spontaneitate.
– E o întrebare firească, după ce am văzut și auzit despre eforturile colegilor dumneavoastră din Turcia, în timpul cutremurelor, să vă întreb cum ar curge lucrurile de, să zicem, se prăbușește clădirea Universității de Vest într-o zi de muncă, la ora în care e plină de studenți – avem dărâmături, avem nevoie de intervenția descarcerării dar și de prim ajutor la fața locului, înainte de a se ajunge în UPU. Cum ar curge lucrurile?
– Un astfel de scenariu e dramatic, dar ca medic de urgență trebuie să ai un plan mental foarte clar. Primul pas ar fi activarea planului rosu de intervenție pentru situații de dezastru: alertarea ISU, coordonarea echipelor de descarcerare și trierea victimelor la fața locului. Echipele de prim-ajutor trebuie să acționeze în paralel cu salvatorii pentru a identifica pacienții critici, a le asigura căile aeriene, a opri hemoragiile și a stabiliza funcțiile vitale. În tot acest timp, comunicarea cu UPU si respectiv activarea planului alb al spitalelor este esențială pentru a pregăti fluxul pacienților către spital, în funcție de gravitatea cazurilor. Este un proces dinamic, cu multe necunoscute, dar cu reguli clare de acțiune.
„Planul Alb” și „Planul Roșu” nu sunt simple documente, ci adevărate mecanisme de acțiune care se declanșează atunci când viața multor oameni este pusă în pericol.
Planul Alb se referă la modul în care spitalele își organizează resursele în caz de aflux masiv de victime. De exemplu, dacă un accident de autocar aduce zeci de răniți la urgență, spitalul activează Planul Alb. În acel moment, medicii din alte secții pot fi chemați să ajute în UPU, sălile de operație sunt pregătite, paturile de spitalizare sunt eliberate. Totul se face rapid și coordonat, pentru ca niciun pacient să nu rămână fără îngrijire.
Planul Roșu are o sferă mai largă și se activează la nivel de județ sau chiar de regiune. El intră în funcțiune atunci când avem de-a face cu un dezastru major: cutremure, explozii industriale, accidente cu multe victime. Coordonarea trece la Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU), care adună la aceeași masă poliția, jandarmeria, SMURD, ambulanța și spitalele.
Diferența principală dintre cele două planuri este scara de intervenție.
Planul Alb este „intern”, pentru spitale, iar Planul Roșu este „extern”, pentru întreaga comunitate și toate instituțiile implicate. Împreună, însă, ele se completează și permit un răspuns coerent la haosul inițial al unui dezastru.
Când Planul Roșu se activează, un centru de comandă este desemnat imediat. Coordonarea întregii intervenții se realizează de către șeful ISU, care se va numi comandantul operațiunilor de salvare (COS) alături de șeful UPU-SMURD al regiunii, care se va numi directorul de salvare medicală (DSM). În același timp, spitalele primesc semnalul de „Plan Alb”. Managerul spitalului devine responsabil de reorganizarea internă: personalul este redistribuit, resursele sunt prioritizate.
Astfel, există un dublu nivel de conducere: ISU pentru partea de teren și fluxul victimelor, managerul spitalului pentru partea medicală din interior.
Modul de acțiune diferă și în funcție de tipul de dezastru. La cutremure, accentul cade pe descarcerare și trierea rapidă a victimelor. La explozii chimice sau incendii, echipele trebuie să se protejeze de substanțe toxice și să evacueze zona. La accidente colective de trafic, provocarea principală este transportul rapid către mai multe spitale.
Pentru populație poate părea copleșitor, dar esența este aceasta: nimic nu se face la întâmplare. Fiecare etapă – de la pompierul care scoate un om dintre dărâmături, până la chirurgul care îl operează – urmează un plan bine stabilit. Iar acest plan poartă, simplu și sugestiv, numele de „Alb” sau „Roșu”.
– Cum am mai scris deja, și ați menționat și acum, sunteți și cadru didactic, participați la congrese pe tema urgențelor. Cum vedeți locul Timișoarei în România, și, apoi, în Europa, legat de dotări, personal, comunicare cu colegii cu care trebuie să vă ajutați și planuri de intervenție, comparativ?
– Timișoara are o poziție privilegiată în România, pentru că are tradiție în medicina de urgență, și o echipă bine consolidată. Desigur, mai sunt pași de făcut în ce privește dotările, dar ceea ce ne diferențiază este spiritul de colaborare între colegi și dorința de a ține pasul cu bunele practici europene. În Europa de vest, planurile de intervenție sunt testate periodic, există simulări la scară mare, iar acesta este un obiectiv pe care ni-l dorim și noi – să mutăm exercițiile de pe hârtie în teren. Desigur, exercițiile în tren necesită un suport financiar semnificativ, de aceea cele mai multe dintre ele se fac cu colaborare internațională și cu suportul Comisiei Europene. Comunicarea cu colegii din alte țări, prin conferințe și exercitii în teren (MODEX-uri), ne ajută enorm să înțelegem unde suntem și unde trebuie să ajungem.
Aici regăsiți linkul cu aceste simulări la scară largă: https://www.eu-modex.eu/media
– Nu știu dacă au fost și studenți la prezentările respective, dar rezidenți sigur erau, după vârste. Care ar fi portretul robot al studentului care alege (adică nu ajunge întâmplător) la rezidența de medicină de urgență?
-Studentul care alege medicina de urgență nu o face întâmplător. Este o persoană dinamică, care acceptă incertitudinea și adrenalina, care poate lua decizii rapide sub presiune și care își dorește să fie acolo unde viața unui pacient depinde de minute sau chiar de secunde. Este și un profil de coleg de echipă – pentru că în urgențe nu exiști ca individualitate, ci ca parte a unui lanț în care fiecare verigă contează. Rezidenții care aleg această cale o fac pentru că simt chemarea de a fi în prima linie.
– Iar, comparativ – ce procent de femei ați văzut prin străinătate că lucrează în UPU, ca medici, și cum vă simțiți dumneavoastră în pielea meseriei ăsteia? Știu că am mai vorbit despre asta, dar nu e niciodată inutil să readucem ideea asta, că nu există zone de medicină unde să se perpetueze ideile vechi cum că nu ar fi pentru femei.
– În multe țări europene am văzut un procent semnificativ de femei în departamentele de urgență, uneori chiar peste 50%. Este o dovadă că această specialitate nu are gen, ci vocație. În România, nu am o statistică exactă dar procentul pare și mai mare. Personal, nu m-am simțit niciodată limitată de faptul că sunt femeie. Medicina de urgență înseamnă competență, reziliență și empatie – calități care nu aparțin nici unui sex, ci fiecăruia dintre noi. Cred că e important să transmitem constant studenților și rezidenților că alegerea specialității trebuie să fie ghidată de pasiune și aptitudini, nu de stereotipuri.
Ramona Băluțescu
