1906: Alberto Santos-Dumont reușește să zboare de la 14 la 50 de metri într-un avion motorizat. El câștigă astfel premiul Arhidiacon cu un premiu de 3.500 de franci pentru primul zbor cu motor de peste 25 de metri
După ce a experimentat zborul cu aparate mai ușoare decât aerul Santos-Dumont a progresat apoi la mașini mai grele decât aerul și la 23 octombrie 1906 a zburat aproximativ 60 de metri la o înălțime de doi până la trei metri cu 14-bis cu aripă fixă (numit și Oiseau de Proie – „pasăre de pradă”) la Bagatelle Gamefield din Paris, decolând neasistat de un sistem extern de lansare. Pe 12 noiembrie, în fața unei mulțimi, a zburat 220 de metri la o înălțime de șase metri. Acestea au fost primele zboruri mai grele decât aerul certificate de Aeroclubul Franței, primele astfel de zboruri la care a fost asistat oficial un organism de evidență aeronautică și primele de acest fel recunoscute de Fédération Aéronautique Internationale.
1911: Pentru prima oară un avion este folosit în război: un avion italian decolează din Libia pentru a survola liniiele inamice în războiul turco-italian.
Frații Wright au efectuat primul zbor mai greu decât aerul în decembrie 1903 și doar cinci ani mai târziu au primit primul lor contract pentru a crea un avion care ar putea fi folosit pentru recunoaștere militară.
Aeronava pe care au livrat-o în iunie 1909 era listată ca „Avionul nr. 1, divizia mai grea decât aerul, flota aeriană a Statelor Unite”. Cursa tehnologică a războiului aerian începuse și, cu o viteză uluitoare, toate marile puteri ale lumii se întrebau despre posibilitățile războiului aerian.
Italienii, însă, au fost primii care au pus teoria în practică, deoarece au căutat o descoperire tehnologică într-un război împotriva Imperiului Otoman din Libia.
La 23 octombrie 1911, natura războiului s-a schimbat pentru totdeauna. În timp ce forțele italiene și otomane s-au ciocnit în jurul orașului libian Tripoli, căpitanul italian Carlo Piazza a urcat în cer pentru a observa mișcările trupelor inamice.
Ajutați de informațiile aduse înapoi de Piazza italienii au alungat trupele otomane. Pe măsură ce războiul continua, au intrat în joc noi inovații, iar Sottotenente Giulio Gavotti a aruncat o bombă asupra forțelor turcești din aeronava sa doar o săptămână mai târziu, pe 30 octombrie.
1912: Primul război balcanic – începe Bătălia de la Kumanovo, prima bătălie între Imperiul Otoman și Regatul Serbiei.
1915: 25.000 de femei au mărșăluit prin New York, solicitând astfel autorităților dreptul de a vota.
1941: Masacrul de la Odesa.
Masacrul de la Odesa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile) în urma detonării Comandamentului militar român din Odesa de către partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români.
Cristian Bândea susține că atentatul partizanilor putea fi prevenit: „O rusoaică l-a prevenit din timp pe primarul de atunci al orașului Odessa, Gherman Pântea, că clădirea comandamentului trupelor române fusese minată. Pântea a informat conducerea armatei române, dar generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului, a refuzat să ia în seamă avertismentul. În consecință, clădirea a sărit în aer și au murit toți ofițerii români aflați acolo.
Generalul Iacobici i-a raportat lui Antonescu despre detonarea Comandamentului și pierderile avute, iar acesta i-a ordonat să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”. În ziua de 23 octombrie, ca urmare a directivelor lui Antonescu, Iacobici a ordonat continuarea masacrului. Peste 19 000 evrei au fost înghesuiți în 9 magazii de explozibile aflate în port și împușcați la grămadă, după care magaziile au fost incendiate. Parte dintre victime au fost arși de vii.
La 24 octombrie 1941, colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al mareșalului Antonescu, a telegrafiat generalului Macici:
„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:
1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.
2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.
3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”
Acest ordin a fost executat la 24 octombrie 1941. Aproximativ 22 000 de evrei (după alte surse, 40 000 evrei au fost escortați de militari români aparținând batalionului nr. 10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, conduși de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu (care a ucis personal circa 50 de evrei) și locotenent-colonelul de jandarmi și pretorul orașului Mihail Niculescu (poreclit „Coca-călăul”[27]), la Dalnic, în apropierea Odessei, unde evreii au fost înghesuiți în 4 magazii. Aceste magazii au fost, mai întâi, mitraliate și, ulterior, incendiate pe rând, cu excepția ultimei magazii care a fost minată și aruncată în aer la aceeași oră la care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17.45. La acest masacru au participat și câțiva soldați germani.
Un martor ocular al asasinatului a relatat: „Au fost masați până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, pușcă, stropite cu benzină și incendiate, cu excepția ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul și scenele înfiorătoare ce au avut loc depășesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniți și aprinși de vii ieșeau prin acoperișul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniți o scăpare. De jur împrejur însă îi țintea arma ostașilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil”.
A doua zi, la 25 octombrie, generalul Macici a raportat execuția altor 13 000 de evrei și comuniști, 400 dintre ei fiind spânzurați pe străzi sau în piețele Odesei.
Alexianu a organizat ghetouri și lagăre de internare a evreilor în Transnistria (Bogdanovca, Vapniarka, Berezovca etc.) și a ordonat efectuarea de munci obligatorii, prin Ordonanța nr. 26/1941 privind instituirea muncii obligatorii pentru toți locuitorii Odesei între 16-60 de ani, sub sancțiunea internării lor în lagăr. Prin Ordonanța nr. 35 din 2 ianuarie 1942 a dispus deportarea tuturor evreilor din Odesa în regiunea Berezovca, unde au fost asasinați. Cea mai mare parte a evreilor care au supraviețuit în Odessa a fost internată în satul Slobodca, desemnat de Armata a 4-a drept ghetou.
„Condițiile de trai din ghetou erau extrem de grele: Era lipsă de case. Lumea se înghesuia pe străzi. Bolnavii gemeau și se prăbușeau în zăpadă. Românii îi călcau pe cei căzuți sub copitele cailor. Plângeau copiii care înghețau. Se auzeau strigăte de groază și se cerea îndurare. Spre seara acestei prime zile, trupuri de oameni degerați zăceau pe străzi.(…) Peste tot erau jandarmi și polițiști români”.
1956: Mii de unguri protestează asupra influenței și ocupației sovietice în țara lor, și începe „Revoluția ungară din 1956”.
La 23 octombrie 1956 sute de mii de oameni au cerut demisia guvernului bolșevic opresiv. Drapelul maghiar cu emblema comunistă a fost dat jos, iar spre seara zilei de 23 octombrie 1956, studenții de la Universitatea Tehnică au demonstrat pe bulevardul Jozef Bem, afișându-și solidaritatea cu manifestanții pro-Gomułka din Polonia. Foarte repede studenții au reușit să-i coopteze și pe alții, cu intenția schimbării demonstrației în protest. Mulți soldați maghiari s-au alăturat protestatarilor, scoțându-și steaua sovietică de pe șapcă. Fără a avea vreun lider, circa 100.000 de demonstranți au traversat Dunărea spre clădirea Parlamentului, manifestând pașnic. Situația s-a schimbat, însă, dramatic în momentul când trupele securității maghiare, numită (ÁVH), au deschis focul și au omorât sute de demonstranți.
Timp de 5 zile s-au dus lupte dure între studenți și forțele AVH (poliția secretă maghiară), ajutate de trupele sovietice (sub pretextul de a apăra țara de invazia NATO). În această etapă trupele sovietice au luptat numai în Budapesta, neintervenind în restul țării, iar comandanții sovietici negociau cu revoluționarii în cazurile schimburilor de focuri locale. Ungaria era condusă la acea vreme de un guvern prezidat de reformistul Imre Nagy, un executiv care nu va obține credibilitatea în fața populației decât în momentul în care va negocia statutul trupelor sovietice de pe teritoriul ungar. La 30 octombrie 1956 sovieticii mimează intenția de negociere, iar la 3 noiembrie își schimbă radical poziția, procedând la ocuparea prin forță militară a Budapestei. Imre Nagy a fost înlocuit, iar în fruntea guvernului a fost pus János Kádár. Insurecția s-a soldat cu mii de morți, 13.000 de răniți, cu deportarea a 16.000 de persoane și exilarea a peste 100.000.
1958: Decernarea Premiului Nobel pentru literatură scriitorului rus Boris Leonidovici Pasternak (n. 1890 – m. 1960) pentru romanul „Doctor Jivago”, devenit bestseller în Europa Occidentală, dar nepublicat în țara de origine.
Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naște și crește într-o familie de artiști profesioniști, în familia pictorului Leonid Pasternak și a pianistei Rosa Kaufman de unde provin și preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziția muzicală, influențat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universității din Moscova, renunțând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei școlii neokantiane de la Marburg. Renunță și la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuși în centrul atenției creației sale literare, până la romanul și scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.
La sfârșitul anilor 1930, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său – sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunță pentru o vreme la opera personală și își câștigă existența traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petőfi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză și din poezia gruzină; călătorește de altfel și în Gruzia.
În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) și Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiași an, începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opțiuni tragice între lumea intimă și existența publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit în anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinătate în 1957, în Italia, și decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuțite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor și constrângerea sa să renunțe de „bună voie” la Premiul Nobel. Prima ediție în limba rusă a romanului Doctor Jivago a fost publicată de editura Mouton Publishers din Olanda, la solicitarea CIA.
La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creație al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei.
1970: Pentru prima dată un vehicul terestru atinge o viteză de peste 1000 de kilometri pe oră. În Great Salt Flats din statul american Utah, Gary Gabelich a stabilit această piatră de hotar în istoria tehnologiei cu mașina-rachetă Blue Flame.
1973: Sfârșitul războiului Yom Kippur dintre Israel și Siria.
1989: Mátyás Szűrös declară Republica Ungară, care înlocuiește Republica Populară Ungară.
2001: Apple lansează iPod-ul
2002: Al Doilea Război Cecen : teroriştii separatişti ceceni pun mâna pe teatrul Casei de Cultură din Moscova şi iau ostatici aproximativ 700 de vizitatori.
Pe 23 octombrie 2002, un grup de aproximativ 40-50 de militanți ceceni, conduși de Movsar Barayev, au luat cu asalt teatrul Dubrovka din Moscova, unde se desfășura un spectacol muzical. Teroriștii au luat ostatici aproape 900 de persoane (nu doar 700, cum s-a spus inițial), printre care se aflau spectatori, actori și personalul teatrului. Aceștia erau înarmați și purtau explozibili, amenințând să arunce în aer clădirea dacă cererile lor nu erau îndeplinite.
Militanții ceceni cereau retragerea forțelor rusești din Cecenia și oprirea războiului care continua să facă victime printre civilii ceceni. Această criză de ostatici era o metodă disperată de a atrage atenția internațională asupra suferinței populației cecene.
Situația a durat trei zile, timp în care guvernul rus a purtat negocieri cu teroriștii, dar fără vreun rezultat semnificativ. În seara zilei de 26 octombrie 2002, forțele speciale rusești au luat decizia de a interveni. Înainte de a intra în clădire, au eliberat un gaz neurotoxic în sistemul de ventilație al teatrului pentru a-i incapacita pe atacatori.
Deși gazul a neutralizat majoritatea teroriștilor, a avut un efect devastator și asupra ostaticilor. Din păcate, 130 de persoane au murit, majoritatea din cauza inhalării gazului, iar restul din cauza lipsei de îngrijire medicală adecvată imediat după intervenție. Toți teroriștii au fost fie uciși, fie capturați în timpul intervenției.
2006: Armata nu mai este obligatorie în România.
