1860: Un fonautograf construit de Édouard-Léon Scott de Martinville reușește să facă o înregistrare sonoră, care este acum cea mai veche înregistrare sonoră cunoscută.
Într-o epocă dominată de marile descoperiri științifice și de începuturile industriei moderne, un francez pasionat de sunet a realizat o inovație uimitoare: prima înregistrare sonoră cunoscută din istorie. Pe 9 aprilie 1860, Édouard-Léon Scott de Martinville, un tipograf și inventator din Paris, reușea să fixeze pe hârtie vibrațiile sunetului uman, folosind un aparat numit fonautograf.
Invenția sa, deși necunoscută mult timp publicului larg, avea să devină fundamentul tehnologiei moderne de înregistrare audio. Fonautograful nu reda sunetele înregistrate – nu era un dispozitiv de „redare” în sensul modern –, dar putea să transcrie grafic sunetele pe un suport vizual, de obicei hârtie afumată, pe care un ac sensibil vibra în funcție de unde sonore.
În acea zi din aprilie 1860, Scott a înregistrat o scurtă secvență a unei melodii populare franceze, „Au Clair de la Lune”. Vocea umană, cântată chiar de el, a fost înregistrată ca niște linii ondulate trasate pe hârtia afumată. Deși Scott nu putea reda înregistrarea, el a înțeles potențialul științific al tehnologiei sale și spera că, într-o zi, vom putea „auzi” acele linii desenate.
Ceea ce este cu adevărat impresionant e că această înregistrare nu a fost redescoperită și „ascultată” până în 2008. O echipă de cercetători americani de la First Sounds și Library of Congress a analizat documentele lui Scott și a digitalizat fonoautograma folosind tehnici moderne de scanare și interpretare. Rezultatul a fost cea mai veche înregistrare sonoră cunoscută, cu 17 ani mai veche decât prima înregistrare realizată de Thomas Edison cu fonograful său, în 1877.
1914: La Holborn Empire, Londra, a avut loc premiera primului film artistic color din lume – „The World, the Flesh and the Devil”.
Filmul, produs în Marea Britanie, nu trebuie confundat cu omonimul american din 1959. Acest film britanic de început de secol a fost primul lungmetraj artistic realizat folosind un sistem de culoare naturală, și nu tehnici manuale de colorare cadru cu cadru, cum se mai foloseau până atunci. Realizarea sa a fost posibilă datorită unui proces revoluționar pentru acea vreme, cunoscut sub numele de Kinemacolor.
Kinemacolor, inventat de George Albert Smith și dezvoltat de Charles Urban, a fost prima tehnologie comercială de filmare color. Sistemul se baza pe un proces de captare și proiecție în două culori (roșu și verde), care, prin succesiune rapidă și suprapunere, crea iluzia unei imagini color. Deși era limitat – nu putea reda toate culorile spectrului, precum albastrul profund sau violetul – a reprezentat un salt spectaculos în direcția realismului vizual.
The World, the Flesh and the Devil a fost o dramă de epocă, cu subiect religios și moralizator, inspirată din piesa cu același nume a lui H. A. Vachell. Deși puține detalii despre film s-au păstrat, impactul său la momentul lansării a fost uriaș. Publicul londonez, obișnuit cu imagini alb-negru, a fost uluit de realismul culorii – roșul rochiilor, verdele naturii și expresivitatea fețelor au schimbat pentru totdeauna percepția asupra cinematografiei.
1948: Masacrul de la Deir Yassin.
Pe 9 aprilie 1948, într-un mic sat palestinian de lângă Ierusalim numit Deir Yassin, a avut loc un masacru care avea să devină un simbol dureros al conflictului israelo-palestinian, încă nerezolvat până astăzi. Satul, cu aproximativ 600 de locuitori, era considerat de mulți drept unul relativ pașnic și neutru, în contextul tensiunilor tot mai mari dintre comunitățile evreiești și arabe din Palestina mandatului britanic.
În acea zi, aproximativ 120 de membri ai organizațiilor paramilitare sioniste Irgun și Lehi (cunoscută și sub numele de Banda Stern) au atacat satul. Acțiunea făcea parte dintr-o operațiune mai largă a forțelor sioniste, menită să deschidă drumul către Ierusalimul evreiesc, asediat la acel moment de forțele arabe. Deși Hagana, forța principală a comunității evreiești și viitoarea armată israeliană, nu a participat direct, a oferit sprijin logistic și ulterior a încercat să atenueze urmările internaționale ale evenimentului.
Potrivit martorilor palestinieni și unor investigații ulterioare, între 100 și 120 de civili au fost uciși – inclusiv femei, copii și bătrâni. Multe victime au fost împușcate la întâmplare, iar unele rapoarte au vorbit despre execuții și acte de cruzime. De partea cealaltă, sursele sioniste au susținut inițial că atacul a fost o confruntare militară și că victimele au fost în mare parte luptători. Însă, chiar și oficiali israelieni de mai târziu, inclusiv istorici ca Benny Morris, au recunoscut că a fost vorba de un masacru.
Consecințele au fost profunde. Dincolo de tragedia umană, Deir Yassin a devenit un simbol al fricii și al exodului palestinian. Povestirile despre masacru s-au răspândit rapid în rândul populației arabe, generând panică și determinând zeci de mii de palestinieni să fugă din satele și orașele lor, de teamă că vor avea aceeași soartă. În acest sens, masacrul a fost un punct de cotitură în Nakba („Catastrofa”) palestiniană – exodul masiv din 1948.
De-a lungul decadelor, masacrul de la Deir Yassin a fost amintit cu durere în lumea arabă și contestat, minimalizat sau justificat în diferite moduri de unele voci israeliene. Timpul nu a șters memoria acelor morți, iar locul satului – care astăzi nu mai există – este acum acoperit de o instituție de psihiatrie israeliană, fără nicio mențiune memorială.
1959: NASA a anunțat oficial terminarea selecției pentru primii astronauți. Printre ei, Alan Shepard – cel de-al cincilea om care a pășit pe Lună și John Glenn – primul american care a orbitat vreodată în jurul Pământului.
1970: A fost inaugurat Aeroportul Internațional București–Otopeni.
1991: Georgia își declară independența față de Uniunea Sovietică.
2021 – Forțele militare și de securitate birmane comit masacrul Bago , în timpul căruia cel puțin 82 de civili sunt uciși.
Lovitura de stat militară din 1 februarie 2021, care a îndepărtat guvernul civil ales democratic, condus de Aung San Suu Kyi, a provocat o reacție masivă din partea populației. Zeci de mii de oameni au ieșit în stradă în întreaga țară pentru a protesta împotriva dictaturii militare. Mișcarea de nesupunere civilă a inclus muncitori, funcționari, profesori și tineri studenți. În fața acestei opoziții, armata a răspuns cu o represiune sistematică, adesea extrem de violentă, folosind gloanțe reale, arestări în masă și tortură.
În Bago, un oraș cu o puternică prezență a protestatarilor, armata a început un asalt în dimineața zilei de 9 aprilie. Timp de ore întregi, trupele au folosit arme grele, inclusiv grenade, lansatoare de rachete și mitraliere, împotriva manifestanților care ridicaseră baricade rudimentare. Potrivit martorilor și organizațiilor pentru drepturile omului, forțele de securitate nu au făcut nicio distincție între protestatari și locuitori simpli. Mulți oameni au fost împușcați în locuințele lor sau în timp ce încercau să se adăpostească.
După atac, militarii nu au permis recuperarea cadavrelor, iar familiile nu au putut organiza înmormântări. Unele surse afirmă că trupurile neînsuflețite au fost aruncate în grămezi și duse cu camioanele, în încercarea de a șterge urmele masacrului. Organizația Assistance Association for Political Prisoners (AAPP) și alte grupuri de monitorizare au confirmat cel puțin 82 de morți, dar numărul real ar putea fi mai mare.
Masacrul din Bago a stârnit condamnări internaționale. Națiunile Unite, Uniunea Europeană și guverne din întreaga lume au acuzat junta de crime împotriva umanității. Cu toate acestea, acțiunile concrete împotriva regimului militar au fost limitate, iar armata și-a continuat campania de teroare în alte regiuni ale țării.
