1776: A fost fondat „Balșoi Teatr” (Moscova).
1795 – Împărțirea Poloniei : Ducatul Curlandei și Semigallia , o fief de nord a Commonwealth-ului polono-lituanian , încetează să mai existe și devine parte a Rusiei imperiale
În 1795, Polonia și Lituania au încetat să mai existe ca entități suverane, fiind împărțite între cele trei mari puteri vecine: Rusia, Prusia și Austria. Acesta a fost al treilea și ultimul act al împărțirilor Poloniei, un proces care începuse în 1772 și care a fost motivat de dorința marilor imperii de a slăbi și anexa teritorii din Commonwealth-ul polono-lituanian, aflat în declin.
Unul dintre teritoriile afectate de această împărțire a fost Ducatul Curlandei și Semigalliei, o entitate vasală a Uniunii polono-lituaniene, situată în regiunea de azi a Letoniei. Curlanda fusese condusă de duci din Casa Kettler începând cu secolul al XVI-lea, iar după stingerea acestei dinastii, tronul ducal a fost preluat de Ernst Johann von Biron, un favorit al împărătesei ruse Ana Ioanovna.
În contextul celei de-a treia împărțiri a Poloniei, Curlanda și Semigallia nu mai aveau nicio posibilitate de a rămâne independente. Sub presiunea Rusiei, ultimul duce, Peter von Biron, a fost forțat să abdice la 28 martie 1795. Acesta a fost un act formal de capitulare în fața Imperiului Rus, care anexase deja majoritatea teritoriilor poloneze orientale. În urma acestei anexări, Curlanda și Semigallia au fost transformate în Gubernia Curlandei, o provincie a Imperiului Rus, pierzându-și orice urmă de autonomie politică.
După integrarea în Imperiul Rus, Curlanda și Semigallia au devenit o parte importantă a Regiunii Baltice, contribuind la dezvoltarea economică și comercială a imperiului. Nobilii germani baltici, care dominau administrația locală, și-au păstrat privilegiile, iar orașe precum Riga și Mitau (azi Jelgava) au rămas centre culturale și economice prospere.
1801: Este semnat Tratatul de la Florența, care pune capăt războiului dintre Republica Franceză și Regatul Napoli.
În anii 1790, Franța revoluționară se afla într-un conflict continuu cu monarhiile europene, care se temeau de răspândirea ideilor republicane. Regatul Napoli, condus de regele Ferdinand I, a fost inițial aliat al Austriei și Marii Britanii împotriva Franței. În 1798, după o scurtă campanie militară, forțele franceze au ocupat Napoli și au proclamat Republica Partenopeană, un stat-marionetă inspirat de principiile republicane franceze. Totuși, cu sprijin britanic și rusesc, monarhia a fost restaurată în 1799, iar regele Ferdinand s-a întors pe tron, reprimând dur orice urmă de influență revoluționară.
După înfrângerea Austriei de către Napoleon la Marengo (1800) și semnarea Păcii de la Lunéville (1801), Regatul Napoli a rămas izolat și vulnerabil în fața Franței. Sub această presiune, Ferdinand I a fost forțat să accepte condițiile impuse de francezi, ceea ce a dus la tratativele care s-au finalizat prin Tratatul de la Florența.
Prin acest acord, Franța și-a consolidat controlul asupra Italiei, eliminând un potențial adversar din regiune. În plus, insula Elba a devenit un punct strategic, care va juca un rol important în viitorul lui Napoleon. Pentru Regatul Napoli, tratatul a fost o soluție de compromis – a evitat o nouă ocupație militară, dar și-a pierdut o parte din suveranitate.
Totuși, această pace nu a fost de lungă durată. În 1806, după ce Ferdinand I a sprijinit din nou dușmanii Franței, Napoleon l-a detronat și a instaurat dinastia Bonaparte, punându-l pe tronul Napoli pe fratele său, Joseph Bonaparte.
1802 – Heinrich Wilhelm Matthäus Olbers descoperă 2 Pallas , al doilea asteroid care a fost descoperit vreodată.
1854: Războiul Crimeei: Marea Britanie și Franța declară război Rusiei.
Războiul Crimeei a izbucnit dintr-o combinație de factori politici, religioși și strategici:
Rivalitatea ruso-otomană – Rusia dorea să își extindă influența asupra Balcanilor și să obțină acces la Strâmtorile Bosfor și Dardanele, controlate de Imperiul Otoman.
Protecția creștinilor din Imperiul Otoman – Țarul Nicolae I a pretins că Rusia trebuie să fie protectoarea ortodocșilor din Imperiul Otoman, dar otomanii au refuzat această ingerință, sprijiniți de Franța.
Interesele britanice și franceze – Marea Britanie și Franța se temeau de creșterea puterii rusești în estul Europei și de amenințarea pe care Rusia o putea reprezenta asupra drumului spre India și Mediterana.
În octombrie 1853, Rusia a atacat și învins flota otomană la bătălia de la Sinope, provocând furia Marii Britanii și a Franței, care au decis să intervină pentru a opri expansiunea rusă.
După luni de negocieri și încercări de mediere eșuate, pe 28 martie 1854, Marea Britanie și Franța au declarat război Rusiei, formând o alianță cu Imperiul Otoman.
Acest moment a marcat începutul unei campanii majore împotriva Rusiei, desfășurate în principal în Crimeea, unde forțele aliate au debarcat pentru a asedia fortăreața Sevastopol, un bastion strategic al rușilor la Marea Neagră.
Conflictul s-a desfășurat în principal în Crimeea, unde bătălii importante precum Alma, Balaclava (celebră pentru „Atacul Brigăzii Ușoare”) și Inkerman au demonstrat brutalitatea și dificultățile logistice ale războiului.
Războiul Crimeei a fost unul dintre primele conflicte moderne, implicând fotografia de război, raportări de corespondenți de presă și îngrijiri medicale organizate, datorită unor figuri precum Florence Nightingale, care a revoluționat medicina de război.
În 1856, Rusia a fost forțată să accepte Tratatul de la Paris, pierzând influența asupra Mării Negre și a Balcanilor.
1882: În Franța, școala devine obligatorie.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sistemul de educație francez era dominat de Biserică, iar accesul la școală era limitat pentru multe categorii sociale. Într-o epocă în care Franța își dorea să devină o republică modernă, democratică și laică, educația era considerată un element fundamental pentru formarea cetățenilor.
După războiul franco-prusac (1870-1871) și pierderea Alsaciei și Lorenei, politicienii francezi au înțeles că un sistem educațional puternic era esențial pentru dezvoltarea națională și pentru creșterea coeziunii sociale.
Principalele prevederi ale legii din 1882
Învățământ obligatoriu pentru copiii între 6 și 13 ani.
Învățământ gratuit – taxa școlară a fost eliminată pentru a asigura accesul tuturor copiilor la educație.
Învățământ laic – religia a fost eliminată din programa școlară, iar preoții nu mai aveau dreptul de a preda în școlile publice.
Creșterea alfabetizării – În doar câteva decenii, procentul francezilor care știau să scrie și să citească a crescut semnificativ.
1910: Pionierul francez al aviației Henri Fabre devine prima persoană care zboară cu un hidroavion, după decolarea de pe o pistă de apă lângă Martigues, Franța.
Henri Fabre (1882-1984) a fost un inginer francez pasionat de aviație, provenind dintr-o familie de constructori de nave. Fascinat de noile progrese ale zborului, el a conceput o aeronavă specială capabilă să decoleze și să aterizeze pe apă, fără a avea nevoie de o pistă convențională.
Aparatul construit de Fabre, numit „Le Canard” („Rața”), era un monoplan ușor, echipat cu flotoare din lemn care îi permiteau să plutească pe apă. Propulsia era asigurată de un motor Gnome Omega de 50 CP, un progres tehnologic pentru acea vreme.
Pe 28 martie 1910, Fabre și-a testat invenția pe laguna Étang de Berre. După mai multe încercări, hidroavionul a reușit să se ridice de la suprafața apei, să parcurgă o distanță de aproximativ 800 de metri și apoi să revină pe apă fără probleme. Acest succes a demonstrat că zborul de pe apă era posibil și deschidea noi perspective pentru aviație.
1923: Este promulgată prin decret regal Constituția României Mari, votată de Parlamentul României la 26 martie 1923, una dintre cele mai avansate și democratice constituții din Europa acelui timp.
1930: Orașele turcești Constantinopol și Angora și-au schimbat denumirea în Istanbul și, respectiv, Ankara.
1939: S-a încheiat războiul civil din Spania.
Războiul civil spaniol a fost un conflict între forțele republicane (de stânga) și cele naționaliste (de dreapta), având multiple cauze:
Criza politică și socială – Spania era puternic divizată între progresiști și conservatori, între muncitori și aristocrație, între biserică și laici.
Lovitura de stat din 1936 – Generalul Franco și alți lideri militari au declanșat o rebeliune împotriva guvernului republican, ceea ce a dus la un conflict sângeros.
Intervenția internațională – Deși a fost un conflict intern, marile puteri au fost implicate:
Germania nazistă și Italia fascistă l-au sprijinit pe Franco.
Uniunea Sovietică și Brigăzile Internaționale au ajutat republicanii.
După trei ani de lupte devastatoare, republicanii erau epuizați, lipsiți de resurse și dezbinați intern. În martie 1939, generalul Segismundo Casado, un lider republican, a încercat să negocieze o pace separată cu Franco, dar acesta a refuzat orice compromis. Pe 28 martie, trupele naționaliste au ocupat Madridul fără rezistență semnificativă. Până la 1 aprilie 1939, întregul teritoriu spaniol era sub controlul lui Franco.
Spania a devenit un regim totalitar de inspirație fascistă, unde opoziția a fost reprimată brutal, iar democrația a fost abolită.
Peste 200.000 de republicani au fost executați sau au murit în lagărele de muncă forțată.
1948: În Republica Populară Română au loc primele alegeri parlamentare de după instaurarea puterii comuniste. Alegerile au fost câștigate de către Frontul Național Democrat cu 93,22% din voturile exprimate.
1974: Marea Adunare Națională instituie funcția de președinte al Republicii Socialiste România, în care este ales Nicolae Ceaușescu.
1979: Accidentul de la Three Mile Island: O scurgere de lichid de răcire la reactorul nuclear 2 de la centrala nucleară Three Mile Island, Pennsylvania duce la supraîncălzirea miezului și o topire parțială a reactorului. Incidentul a fost cotat cu cinci puncte (din totalul de șapte) pe Scara Internațională a Evenimentelor Nucleare, fiind clasificat drept „accident cu consecințe majore”.
Accidentul a fost cauzat de o combinație de defecțiuni tehnice și erori umane, care au condus la o serie de evenimente necontrolate:
O supapă de siguranță de la reactorul 2 s-a deschis din cauza unei defecțiuni mecanice, permițând scurgerea lichidului de răcire care trebuia să mențină temperatura reactorului la un nivel sigur.
Personalul de operare nu a realizat imediat gravitatea problemei, crezând că scurgerea era temporară și că nu exista un pericol semnificativ. În plus, sistemul de control automat a generat o serie de confuzii și alarme false.
Lipsa lichidului de răcire a dus la o supraîncălzire a miezului, ceea ce a provocat topirea parțială a combustibilului nuclear. Acest lucru a eliberat cantități periculoase de gaze radioactive în atmosferă.
1983: Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris, prin care se introduce controlul polițienesc asupra folosirii acestor aparate.
La începutul anilor ’80, România se afla sub conducerea Nicolae Ceaușescu, un regim autoritar caracterizat prin reprimarea libertății de exprimare și controlul total asupra informațiilor. În acea perioadă, statul comunist monitoriza orice formă de producție și diseminare a materialelor scrise, temându-se de disidență și de orice potențială împotrivire politică sau ideologică. Prin acest decret, autoritățile încercau să prevină orice formă de subversiune prin controlul atent al mijloacelor prin care ar fi putut circula idei necontrolate de regim.
Toate aparaatele de tipar și aparatelor de copiere trebuiau să fie înregistrate și să aibă autorizație din partea autorităților. De asemenea, materialele de tipărire (hârtie, cerneală, toner) erau de asemenea strict reglementate și distribuite doar de stat.
Utilizarea mașinilor de scris era reglementată sever. Orice persoană care deținea o mașină de scris trebuia să înscrie aparatul într-un registru special și să obțină autorizație de utilizare. Aceasta era o măsură pentru a preveni publicarea de materiale subversive.
Ministerul de Interne și alte instituții ale statului aveau dreptul de a efectua inspecții regulate la sediile firmelor, instituțiilor sau persoanelor care foloseau aceste aparate. Aceste măsuri erau menite să garanteze că materialele produse nu conțin mesaje împotriva regimului sau critici la adresa autorităților.
1999 – Războiul din Kosovo : forțele paramilitare și militare sârbe ucid cel puțin 130 de albanezi kosovari la Izbica.
Războiul din Kosovo a fost un conflict etnic și separatist care a avut loc între forțele sârbe (susținute de guvernul federal al Iugoslaviei) și Armata de Eliberare a Kosovo-ului (UÇK), care reprezenta populația albaneză din Kosovo. În această perioadă, Kosovo se afla sub controlul Serbiei și era considerat de autoritățile sârbe o parte integrală a statului sârbo-iugoslav.
Începând din 1998, conflictul a escaladat rapid, cu întâlniri armate violente între UÇK și forțele sârbe, iar începând cu martie 1999, masacrele și reprimarea sistematică a populației albaneze din Kosovo au devenit tot mai frecvente. De asemenea, forțele paramilitare sârbe au fost implicate în diverse atrocități, inclusiv rasele de sate și masacre ale civililor nevinovați.
În 28 martie 1999, soldați sârbi și paramilitari sârbi au pătruns în satul Izbica, situat în apropierea orașului Pec, și au început să atace populația albaneză. Se estimează că cel puțin 130 de persoane au fost ucise, majoritatea bărbați și bătrâni care nu au reușit să fugă la timp. În timpul atacurilor, multe victime au fost executate sumar sau aruncate în gropi comune, iar altele au fost supuse la violuri, torturi și alte acte de cruzime extremă.
Acest masacru a fost parte a unei campanii de curățare etnică desfășurate de regimul sârbo-yugoslav pentru a înfrunta mișcările de separare ale albanezilor din Kosovo și pentru a elimina orice formă de opoziție. Mai multe sate albaneze au fost distruse sau pustiite în timpul acestor represiuni.
