1538: Tratatul de pace de la Oradea, prin care se pune capăt luptelor dintre Ioan Zapolya și Ferdinand de Habsburg pentru stăpânirea Transilvaniei.
După moartea regelui Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei în bătălia de la Mohács (1526), tronul Ungariei a devenit subiect de dispută. O parte a nobilimii l-a susținut pe Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, în timp ce cealaltă parte l-a recunoscut pe Ferdinand I de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul. Conflictul dintre cei doi pretendenți a dus la o serie de războaie și alianțe fluctuante.
Ioan Zapolya a beneficiat de sprijinul sultanului otoman Soliman Magnificul, care l-a recunoscut ca rege vasal al Ungariei de Est, în timp ce Ferdinand I avea suportul Sfântului Imperiu Roman și al nobilimii din vestul Ungariei.
Obosiți de războaie și conștienți de pericolul otoman, cei doi rivali au acceptat să negocieze un compromis. Tratatul de la Oradea, semnat în 1538, a stabilit următoarele:
Ioan Zapolya își păstra titlul de rege al Ungariei și stăpânirea asupra Transilvaniei și a Partiumului (regiunea de graniță dintre Ungaria și Transilvania).
Ferdinand I rămânea cu teritoriile vestice ale Ungariei și era recunoscut ca moștenitor legitim al întregului regat.
La moartea lui Ioan Zapolya, întreaga Ungarie trebuia să revină Habsburgilor, punând capăt divizării țării.
Acest acord părea să aducă stabilitate, dar avea o problemă majoră: Zapolya s-a căsătorit în secret cu Isabella Jagiello, fiica regelui Poloniei, și a avut un fiu, Ioan Sigismund, născut în 1540. Acest eveniment a schimbat complet situația.
Moartea lui Ioan Zapolya în 1540 a dus la o nouă criză. În loc să predea teritoriile lui Ferdinand, susținătorii săi au proclamat copilul nou-născut ca rege sub regența mamei sale. Acest gest a fost sprijinit de otomani, care au intervenit și au transformat Buda și centrul Ungariei în pașalâc otoman (1541).
1582: Papa Grigore al XIII-lea introduce o reformă a calendarului, care, în noua structurare, comportă o eroare de o zi la 3000 de ani (Calendarul gregorian).
Până în 1582, Europa folosea calendarul iulian, introdus de Iulius Cezar în anul 45 î.Hr. Acest sistem calcula anul ca având 365,25 zile, ceea ce însemna că, la fiecare patru ani, era adăugată o zi bisectă pentru a menține sincronizarea cu anotimpurile. Totuși, durata reală a unui an tropic (timpul necesar pentru ca Pământul să revină în aceeași poziție față de Soare) este aproximativ 365,2422 zile. Diferența de 0,0078 zile pe an a dus la o întârziere de aproximativ 11 minute anual, ceea ce, după mai bine de 1600 de ani, a generat o discrepanță de aproximativ 10 zile.
Această eroare afecta data echinocțiului de primăvară, care era esențială pentru calculul Paștelui creștin. În momentul Conciliului de la Niceea (325 d.Hr.), echinocțiul de primăvară fusese fixat în jurul datei de 21 martie, dar în secolul al XVI-lea acesta căzuse în jurul 11 martie, provocând o aliniere greșită a sărbătorilor religioase.
Pentru a rezolva această problemă, Papa Grigore al XIII-lea a convocat matematicieni și astronomi, printre care Christopher Clavius și Luigi Lilio, care au propus următoarele măsuri:
Eliminarea a 10 zile din calendar, pentru a readuce echinocțiul de primăvară la 21 martie. Astfel, după 4 octombrie 1582, a urmat direct 15 octombrie 1582.
Regula anilor bisecți a fost revizuită:
Anii divizibili cu 4 rămâneau bisecți.
Excepție: Anii divizibili cu 100 NU mai erau bisecți, cu excepția celor divizibili și cu 400.
Astfel, anii 1600 și 2000 au fost bisecți, dar 1700, 1800 și 1900 nu.
Eroarea a fost redusă semnificativ: Noul calendar avea o abatere de doar o zi la aproximativ 3000 de ani, fiind mult mai precis decât cel iulian.
Adoptarea și impactul calendarului gregorian
Reforma a fost imediat acceptată de țările catolice, precum Spania, Portugalia, Franța și statele italiene, dar a întâmpinat rezistență în zonele protestante și ortodoxe.
Țările protestante (precum Anglia și Germania luterană) au refuzat inițial schimbarea, adoptând calendarul abia în secolele XVII-XVIII.
Rusia și alte țări ortodoxe au continuat să folosească calendarul iulian până în secolul XX (URSS a trecut la calendarul gregorian abia în 1918).
România a adoptat calendarul gregorian în 1919, eliminând 13 zile din februarie, astfel încât după 31 ianuarie a urmat direct 14 februarie.
Concluzie
Calendarul gregorian este cel utilizat astăzi la nivel global și a fost una dintre cele mai importante reforme științifice ale epocii moderne. Deși inițial a fost implementat din motive religioase, adoptarea sa a fost determinată de necesitatea unei măsurători mai precise a timpului, cu impact asupra astronomiei, agriculturii și vieții de zi cu zi.
1607: L’Orfeo, opera compusă de compozitorul italian Claudio Monteverdi, este pentru prima oară interpretată pe scenă la Mantua, Ducatul Mantua (acum în Italia).
1711: Premiera, la Londra, a operei Rinaldo de Georg Friedrich Händel, prima operă italiană scrisă pentru stagiunea londoneză.
1717: Convenția dintre Ioan Mavrocordat și generalul Sainville. Trupele imperiale evacuează Muntenia, dar păstrează Oltenia. Convenția va fi invocată de austrieci pentru a justifica anexarea Olteniei.
În 1716, Imperiul Habsburgic, sub conducerea lui Carol al VI-lea, a declanșat un nou război împotriva Imperiului Otoman, dorind să-și extindă influența în Balcani. Sub comanda prințului Eugeniu de Savoia, armata habsburgică a obținut o serie de victorii decisive, cucerind Timișoara în 1716 și Belgradul în 1717.
Pe acest fond, trupele imperiale au pătruns și în Muntenia, ocupând temporar Bucureștiul. În acest context, Ioan Mavrocordat, domn al Țării Românești sub suzeranitate otomană, s-a văzut obligat să negocieze cu habsburgii pentru a evita o ocupație de lungă durată.
În 1717, Ioan Mavrocordat a încheiat un acord cu generalul Sainville, prin care se stabileau următoarele:
Retragerea trupelor imperiale din Muntenia, permițând astfel domnului fanariot să-și reia autoritatea sub protecția otomană.
Păstrarea Olteniei sub control habsburgic, austriecii refuzând să se retragă din această provincie, pe care o considerau strategic importantă.
Garantarea siguranței administrației fanariote în Muntenia, în schimbul unei atitudini neutre față de prezența habsburgică în Oltenia.
Deși părea un compromis avantajos pentru Muntenia, acest document avea să fie folosit mai târziu de habsburgi pentru a justifica anexarea Olteniei.
Un an mai târziu, în 1718, războiul austro-turc s-a încheiat prin Pacea de la Passarowitz, care a oficializat trecerea Olteniei sub dominația habsburgică. Austria s-a folosit de convenția din 1717 ca argument pentru a susține că ocuparea Olteniei nu a fost un act de agresiune, ci o consecință a unui acord bilateral.
Pentru locuitorii Olteniei, stăpânirea austriacă (1718-1739) a adus schimbări profunde:
– Introducerea unei administrații eficiente, dar centralizate și rigide, inspirată din modelul habsburgic.
– Restrângerea autonomiei boierilor locali, mulți dintre ei fiind înlocuiți cu funcționari austrieci.
Această perioadă de dominație habsburgică s-a încheiat în 1739, când Imperiul Otoman a recâștigat Oltenia prin Pacea de la Belgrad.
1821: Mihail Șuțu, domnul Moldovei, solicită țarului Alexandru I trimiterea unui corp de oaste pentru a face față eteriștilor care conduși de Alexandru Ipsilanti trecuseră Prutul, la 22 februarie 1821.
Eteria era o organizație secretă grecească, fondată în 1814 la Odessa, având ca scop eliberarea Greciei de sub dominația otomană. În 1821, Alexandru Ipsilanti, unul dintre liderii mișcării și fost ofițer în armata rusă, a decis să înceapă revolta împotriva otomanilor tocmai în Principatele Române, considerând că va primi sprijin din partea populației locale și, mai ales, a Imperiului Rus.
La 22 februarie 1821, Ipsilanti și trupele sale au trecut Prutul în Moldova, ocupând orașe și proclamând începutul luptei împotriva otomanilor. În acest context, domnul Moldovei, Mihail Șuțu, s-a văzut pus între două focuri: pe de o parte, trebuia să gestioneze prezența eteriștilor în principat, iar pe de altă parte, risca o ripostă dură din partea otomanilor dacă era perceput ca un susținător al revoltei.
Pentru a face față situației, Mihail Șuțu a apelat la Imperiul Rus. El i-a adresat o cerere țarului Alexandru I, solicitând trimiterea unui corp de armată care să restabilească ordinea în Moldova și să contracareze acțiunile eteriștilor. Moldova se afla sub protectoratul informal al Rusiei, iar Șuțu spera că țarul nu va permite escaladarea violențelor pe acest teritoriu.
Totuși, reacția Rusiei a fost una neașteptată: Alexandru I a condamnat revolta eteristă și s-a dezis de Ipsilanti, temându-se de un conflict deschis cu Imperiul Otoman. Țarul a refuzat să trimită trupe, lăsând Moldova într-o situație precară. Acest gest a fost un șoc pentru Ipsilanti, care contase pe sprijinul rusesc în planurile sale revoluționare.
Izolarea Eteriei – Fără sprijin rusesc, Ipsilanti a pierdut o mare parte din credibilitate, iar revolta sa a fost mai ușor de înăbușit.
Retragerea lui Mihail Șuțu – Văzând că nu poate controla situația, domnul Moldovei a fost nevoit să adopte o poziție mai rezervată, iar în scurt timp a fost înlocuit.
Intervenția otomană – După ce Rusia a refuzat să intervină, otomanii au profitat de ocazie pentru a lansa o ofensivă împotriva eteriștilor. La scurt timp, mișcarea condusă de Ipsilanti a fost zdrobită la Drăgășani, iar liderul său a fost capturat și întemnițat de austrieci.
1920: Adolf Hitler, la o întrunire a Partidului Muncitoresc German, schimbă numele partidului în Partidul Nazist
1942: Inaugurarea postului de radio american Vocea Americii.
În anii ’30 și începutul anilor ’40, radioul devenise un instrument esențial de propagandă pentru regimurile totalitare. Germania nazistă, Uniunea Sovietică și Japonia imperială foloseau intens emisiunile radio pentru a răspândi propriile ideologii și a influența opinia publică internațională.
În acest context, guvernul american a considerat necesar să creeze un canal de informare care să ofere o alternativă credibilă la propaganda inamicilor. Astfel, sub coordonarea Biroului pentru Informații de Război (Office of War Information – OWI), s-a decis lansarea „Voice of America”, cu scopul de a transmite știri corecte și nealterate către publicul internațional.
Pe 1 februarie 1942, VOA a transmis prima sa emisiune în limba germană, adresată direct cetățenilor Germaniei naziste. Programul a început cu o frază care avea să definească identitatea postului:
„Aceasta este Vocea Americii. Vom spune adevărul.”
Aceasta era o replică directă la propaganda nazistă, care manipula informațiile despre evoluția războiului. Primele programe au inclus știri despre frontul de luptă, mesaje ale liderilor americani și relatări despre realitățile din Statele Unite, oferind o perspectivă diferită de cea impusă de regimurile totalitare.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, „Vocea Americii” nu și-a încetat activitatea. Dimpotrivă, a devenit un instrument esențial în războiul ideologic dintre SUA și URSS. În perioada Războiului Rece, VOA și-a extins emisiunile în zeci de limbi, inclusiv în română, vizând țările din blocul sovietic.
Pentru români, „Vocea Americii” a fost, alături de Radio Europa Liberă, una dintre puținele surse de informație reală, într-o vreme în care regimul comunist controla strict presa internă. Deși autoritățile comuniste au încercat să bruieze emisiunile și să le discrediteze, mulți români continuau să asculte pe ascuns, riscând represalii din partea Securității.
1945: La 24 februarie 1945, Frontul Național Democrat (FND), controlat de comuniști, a organizat o demonstrație în București, solicitând demisia guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu.
În timpul protestului, au avut loc incidente violente; manifestanții au forțat intrarea în Ministerul de Interne, iar din clădirile învecinate s-a tras asupra mulțimii, rezultând victime.
Aceste evenimente au fost folosite de Andrei Vâșinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS, pentru a exercita presiuni asupra regelui Mihai I, cerând înlăturarea lui Rădescu și instalarea unui guvern pro-comunist. Sub această presiune, la 6 martie 1945, regele l-a numit pe Petru Groza în funcția de prim-ministru, marcând începutul regimului comunist în România.
1946: Juan Perón este ales președinte al Argentinei.
Juan Perón și-a început cariera ca ofițer în armata argentiniană și a jucat un rol esențial în lovitura de stat militară din 1943, care a răsturnat guvernul civil al Argentinei. Inițial, a fost numit secretar de stat pentru muncă și probleme sociale, poziție din care a început să câștige popularitate în rândul clasei muncitoare. A introdus reforme sociale majore, precum creșterea salariilor, dreptul muncitorilor la concediu plătit și organizarea sindicatelor.
Popularitatea sa crescândă a provocat îngrijorare în rândul elitei și al armatei, iar în 1945, Perón a fost arestat de propriii săi colegi militari. Însă acest act a avut efectul invers: mii de muncitori au ieșit în stradă în Ziua Loialității (17 octombrie 1945), cerând eliberarea sa. Sub presiunea maselor, Perón a fost eliberat și și-a lansat oficial candidatura la președinție.
Campania electorală din 1946 a fost una intensă și polarizată. Perón a fost susținut de sindicate, muncitori și grupurile populare, în timp ce opoziția sa – formată din elita conservatoare, mediul de afaceri și partidele tradiționale – l-a acuzat de simpatii fasciste și de intenția de a transforma
În ciuda atacurilor, sprijinul maselor a fost decisiv. Perón a câștigat alegerile cu aproximativ 52% din voturi, învingând candidatura opoziției reunite sub așa-numita „Uniune Democrată”.
Ajuns la putere, Perón a inițiat un program economic și social ambițios, bazat pe industrializare, intervenția statului în economie și îmbunătățirea condițiilor de viață ale muncitorilor. Printre măsurile adoptate se numără:
Naționalizarea industriilor strategice, precum căile ferate și băncile.
Creșterea salariilor și protecția socială extinsă pentru muncitori.
Promovarea sindicatelor, care au devenit pilonii regimului peronist.
Un rol crucial în popularitatea sa l-a jucat Eva Perón (Evita), care a devenit un simbol al luptei pentru drepturile muncitorilor și ale femeilor. Ea a militat pentru dreptul de vot al femeilor (adoptat în 1947) și a creat Fundația Eva Perón, care a oferit ajutoare sociale masive claselor defavorizate.
1948: Demiterea abuzivă a lui Lucrețiu Pătrășcanu din funcția de ministru al Justiției; demiterea a fost urmată de arestarea, judecarea și executarea lui Pătrășcanu (în Penitenciarul Jilava, în aprilie 1954).
În perioada respectivă, România devenise un stat satelit al Uniunii Sovietice, iar regimul comunist era profund influențat de modelul stalinist. Așa cum s-a întâmplat în întreaga Europa de Est, lupta pentru putere în interiorul Partidului Comunist Român era intensă și, adesea, marcată de epurări și represiune. Pătrășcanu, unul dintre liderii de seamă ai PMR, fusese un activist comunist activ încă din perioada interbelică și avea un profil intelectual distinct, având pregătire în drept și filosofie.
Cu toate acestea, Pătrășcanu se diferenția de majoritatea liderilor comuniști români printr-o abordare mai independentă și mai moderată, iar această diferențiere a fost văzută cu suspiciune de Gheorghiu-Dej și de cercurile staliniste.
La 25 februarie 1948, Pătrășcanu a fost demis din funcția de ministru al Justiției sub acuzația de „trădare de clasă” și „colaborare cu imperialismul”. Deși până la acea dată fusese un susținător al regimului, el a fost considerat prea puțin obedient față de linia sovietică și față de dictatul stalinist. Decizia de a-l îndepărta de la putere a fost o măsură clară a consolidării regimului autoritar al lui Gheorghiu-Dej, care dorea să înlăture orice opozanți reali sau potențiali.
După demiterea sa, Pătrășcanu a fost arestat în luna martie 1948 și închis la Penitenciarul Jilava, fiind supus unor interogatorii dure. A fost acuzat de trădare de țară, de colaborare cu „fostele autorități burghezo-moșierești” și de formarea unei „grupări de dreapta” în cadrul partidului. În timpul detenției, Pătrășcanu a fost supus unor torturi fizice și psihologice intense, pentru a-l determina să recunoască acuzațiile care i se aduceau.
În ciuda abuzurilor și a lipsei unui proces corect, Pătrășcanu a fost judecat în mod sumar și condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „trădare de clasă”. În aprilie 1954, după aproape șase ani de detenție, Lucrețiu Pătrășcanu a fost executat în Penitenciarul Jilava, oficial sub pretextul unei tentative de evadare. Moartea sa a fost una dintre numeroasele victime ale epurării staliniste din România și a marcat o pagină sumbră în istoria regimului comunist.
1948: Prin lege a fost desființată Adunarea Deputaților, a fost convocată Marea Adunare Națională iar puterea legislativă a trecut asupra Guvernului
În 1947, România devenise oficial un stat comunist, iar politica internă a fost dictată în mare parte de influența Uniunii Sovietice, care impunea regimuri totalitare în blocul estic. Până la acel moment, România avea un sistem parlamentarian, iar Adunarea Deputaților era forul legislativ ales democratic. Totuși, în contextul unei guvernări autoritare, Partidul Comunist și-a dorit să-și consolideze controlul total asupra statului, ceea ce a dus la modificări fundamentale ale constituției și ale instituțiilor politice.
Pe 30 decembrie 1948, a fost adoptată o nouă lege constituțională care prevedea desființarea Adunării Deputaților și convocarea unei noi structuri legislative numite Marea Adunare Națională. Această lege a fost parte a procesului de centralizare a puterii și de implementare a unei dictaturi comuniste, în care Guvernul devenea autoritatea supremă, iar puterea legislativă era concentrată în mâinile acestuia.
Noua Mare Adunare Națională era un for unicameral, alcătuit din reprezentanți ai maselor muncitoare, însă controlat strict de Partidul Comunist. De fapt, alegerea membrilor acestei adunări nu era bazată pe un sistem democratic real, ci pe principiile „frontului democratic”, care asigura dominanța comuniștilor și eliminarea oricărei opoziții politice.
Marea Adunare Națională a avut rolul de a ratifica deciziile deja luate de către guvern și Partidul Comunist, fără a avea o reală autonomie legislativă. Astfel, în fapt, puterea legislativă a fost complet subordonată Guvernului, iar orice formă de contestare a regimului a fost eliminată prin reprimarea libertății de exprimare și a pluralismului politic.
1960: A început procesul intentat „pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale” unor intelectuali acuzați că au citit și răspândit operele lui Mircea Eliade; principalii inculpați erau Constantin Noica, Constantin Dinu Pillat, Al. O. Teodoreanu și Nicolae Steinhardt.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, o parte a intelectualității românești, printre care și unii dintre cei menționați în proces, au avut legături cu mișcarea legionară, o mișcare naționalistă și fascistă. După război și instaurarea regimului comunist, orice legătură cu această mișcare era considerată o crimă împotriva statului.
Trebuie menționat că Mircea Eliade, ale cărui opere erau citite de intelectualii judecați în 1960, a avut și el simpatii legionare în tinerețe.
Acest lucru a dus la acuzații de promovare a ideilor legionare prin intermediul operelor sale.
Procesul din 1960 nu a fost doar o simplă condamnare a unor intelectuali pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”, ci și o rejudecare a unui trecut care rămânea incomod și periculos. Acești intelectuali nu erau doar victime ale unei ideologii periculoase, ci complici la crimele comise de mișcarea legionară. În acest sens, procesul a avut o dublă semnificație: a fost o formă de represalii ideologică a regimului comunist, dar și o recunoaștere a impactului nociv pe care îl au ideologiile extremiste, chiar și în formele lor camuflate sau „regenerate”.
Astfel, învățătura fundamentală a acestui episod nu este doar despre vinovăția politică, ci și despre responsabilitatea ideologică pe care o avem fiecare dintre noi în fața extremismului, chiar atunci când aceasta se ascunde sub masca unei „misticismului național” sau a unei „revoluții juste”. Complicitatea la crimele legionare nu trebuie să fie subestimată, iar cei care au susținut ideologia acestei mișcări, chiar și doar dintr-o perspectivă intelectuală, nu pot fi absolviți de responsabilitatea morală față de atrocitățile comise în numele unui ideal distorsionat.
1969: NASA lansează nava spațială Mariner 6 către Marte.
Programul Mariner a fost un proiect major al NASA, derulat între 1962 și 1973, având ca scop explorarea planetelor interioare ale sistemului solar. Navele Mariner au fost trimise pentru a studia planetele Venus, Marte și Mercur, aducând informații valoroase despre condițiile de pe aceste lumi îndepărtate. Mariner 6 a fost una dintre cele două misiuni care aveau ca obiectiv Mars, împreună cu Mariner 7, care urma să fie lansată câteva luni mai târziu, în 1969.
Mariner 6 a fost lansată pe 24 februarie 1969, de pe Centrul Spațial Kennedy, cu o rachetă Atlas-Centaur. Nava avea scopul de a ajunge aproape de Marte și de a colecta date despre atmosfera și suprafața planetei, fiind echipată cu camere de înaltă rezoluție pentru a face fotografii detaliate ale planetei roșii. În acest context, Mariner 6 urma să ajungă la o distanță de aproximativ 3.400 km de Marte, în cadrul unui zbor de răsucire care îi permitea să capteze imagini ale suprafeței marțiene și ale atmosferei acesteia.
Printre obiectivele misiunii se numărau studiile despre compoziția atmosferei marțiene, topografia suprafeței, precum și despre eventualele semne de activitate geologică pe planetă. De asemenea, s-a dorit obținerea unor imagini detaliate ale regiunilor polară și ecuatorială ale lui Marte, pentru a înțelege mai bine diversele sale caracteristici. Aceste imagini aveau să contribuie semnificativ la cercetările ulterioare privind potențialul pentru viață pe Marte.
1975: Trupa rock Led Zeppelin lansează dublul album Physical Graffiti.
1978: Un grup de adulți se rătăcesc în drumul dintre Chico și Yuba City, California. În ceea ce devine cunoscut ca „incidentul celor cinci din Yuba County”, mașina lor este găsită abandonată în munții Sierra Nevada, alături de 4 cadavre în iunie 1978. Al cincilea cadavru nu a fost găsit niciodată.
Grupul implicat în acest incident era format din cinci bărbați din Yuba City și Chico, toți având vârste cuprinse între 24 și 32 de ani. Aceștia erau membri ai unei echipe care juca frecvent baschet și care, pe 24 februarie 1978, se aflau într-o excursie, îndreptându-se spre un meci de baschet între colegii lor. Călătoria a luat o întorsătură tragică când, în apropiere de Chico, mașina lor s-a defectat, iar ei au decis să meargă pe jos spre Yuba City, o localitate aflată la aproximativ 30 de kilometri distanță.
După câteva zile de dispariție, pe 28 februarie, mașina celor cinci a fost găsită abandonată într-o zonă montană îndepărtată din Sierra Nevada, aproape de Plumas National Forest, la o altitudine de aproximativ 1.800 de metri. În mașină au fost găsite bunuri personale, inclusiv documente de identitate, dar și o hartă care sugera că bărbații s-ar fi rătăcit în zonă. Inițial, părea că acest accident ar fi fost doar un incident banal, dar descoperirea celor patru cadavre în apropiere a schimbat totul.
Cadavrele celor patru bărbați erau găsite în condiții misterioase. Aceștia fuseseră găsiți pe o distanță relativ scurtă de locul mașinii, iar unii dintre ei prezentau semne că fuseseră în viață mult timp după ce s-au rătăcit, dar au murit din diverse cauze, cum ar fi înghețul și deshidratarea severă. Cel mai șocant aspect al descoperirii a fost faptul că unii dintre ei păreau să fi încercat să se salveze, dar fără succes.
Unul dintre cei patru bărbați, Jack Madruga, fusese găsit mort într-o zone greu accesibilă, iar Gary Mathias, care fusese văzut pentru ultima dată cu restul grupului, nu a fost găsit niciodată. Căutările pentru găsirea trupului său au continuat timp de mai mulți ani, dar fără succes. Lipsa lui de pe lista cadavrelor a dat naștere unui mister suplimentar – ce s-a întâmplat cu el și cum a reușit să dispară fără urmă?
După descoperirea cadavrelor, s-au formulat numeroase teorii pentru a explica ce s-ar fi întâmplat. Cea mai larg acceptată ipoteză a fost că bărbații au fost dezorientați și confuzi din cauza condițiilor meteorologice extrem de dure, fiind nevoiți să se adăpostească și să aștepte ajutor. Într-o zonă unde viscolul și frigul extrem sunt frecvente, au apărut speculații că bărbații ar fi murit din cauza hipotermiei și deshidratării.
Unii au sugerat că ar fi fost victime ale unui act violent sau că au fost victimele unei greșeli de orientare care i-a condus într-o zonă greu accesibilă unde ajutorul a întârziat prea mult pentru a fi eficient. Altele teorii mai puțin comune implicau misterioase întâlniri cu localnici sau chiar psihologii comportamentale care ar fi afectat deciziile bărbaților în situații critice.
Un alt element misterios a fost faptul că Gary Mathias, care se aflase pe fundamente de tratament medical pentru schizofrenie, nu a fost găsit niciodată, ceea ce a condus la speculații că ar fi supraviețuit în mod inexplicabil mai mult decât ceilalți, și că ar fi dispărut pentru a se ascunde.
1987: Supernova 1987A este descoperită în Marele Nor al lui Magellan. Este prima supernovă care poate fi observată cu ochiul liber din 1604.
O supernovă este o explozie colosală care are loc la sfârșitul vieții unei stele masive, iar 1987A a fost un exemplu tipic de supernovă de tip II, rezultată din colapsul unui nucleu stelar. Steaua care a explodat era o stea supergigantă albastră, cu o masă mult mai mare decât a Soarelui nostru. După ce și-a epuizat combustibilul nuclear, steaua a intrat într-o fază instabilă, iar nucleul său a suferit un colaps rapid, ceea ce a dus la o explozie violentă, eliberând o cantitate imensă de energie și materie în spațiu.
Explozia a fost atât de intensă încât a devenit vizibilă pe cerul nopții, chiar și fără ajutorul telescopului, și a atins o **luminozitate echivalentă cu a unui întreg galaxii. Acesta a fost un moment uimitor pentru astronauți și pasionați de astronomie, deoarece a oferit o oportunitate rară de a studia o supernovă din apropierea noastră.
2008: Fidel Castro se retrage din funcția de președinte al Cubei și al Consiliului de Miniștri după 32 de ani. El va rămâne în fruntea Partidului Comunist încă trei ani.
Fidel Castro a ajuns la putere în 1959, după succesul revoluției cubaneze, care a înlăturat regimul dictatorial al lui Fulgencio Batista. În următoarele decenii, Cuba sub conducerea sa a adoptat un regim comunist, ceea ce a dus la tensiuni majore cu Statele Unite și la izolarea economică și politică a țării. În perioada sa de guvernare, Castro a reformat economia, a implementat politici de educație și sănătate publică cu un impact semnificativ asupra nivelului de trai al cubanezilor, dar a și reprimat disidența politică și a implementat un control strict asupra libertății de exprimare.
Revoluția cubaneză, condusă de Fidel Castro și fratele său Raúl Castro, alături de Che Guevara și alți membri ai mișcării, a fost un moment crucial în contextul Războiului Rece, iar Castro a devenit o figură emblematică a opunerii față de imperialismul american. De-a lungul decadelor, el a supraviețuit mai multor tentative de asasinat, blocade economice și crize internaționale, consolidându-și o imagine de lider revoluționar și simbol al rezistenței.
În 2006, Fidel Castro a suferit o intervenție chirurgicală majoră, care l-a forțat să predea puterea fratelui său, Raúl Castro, în calitate de președinte interimar. În acea perioadă, Castro a început să se retragă treptat din viața politică activă, dar a continuat să rămână o figură centrală în Partidul Comunist Cuban. În februarie 2008, Fidel Castro a declarat public că nu va mai accepta o nouă alegere în funcția de președinte al Cubei, lăsând astfel loc pentru Raúl Castro să preia oficial conducerea statului cubanez.
Această decizie a fost un moment de transiție istorică, marcând sfârșitul unei perioade de leadership autoritar. Cu toate acestea, Castro a continuat să aibă o influență semnificativă asupra politicii din Cuba și a rămas liderul Partidului Comunist Cubanez, funcție pe care a păstrat-o încă trei ani, până în 2011, când a renunțat definitiv și la aceasta.
Fidel Castro rămâne o figura polarizantă în istoria contemporană. Pentru unii, el a fost un erou al luptei împotriva imperialismului, un simbol al independenței naționale și al justiției sociale. Pentru alții, el a fost un dictator comunist care a condus un regim autoritar, care a limitat libertățile fundamentale și a dus la emigrarea în masă a cetățenilor cubanezi.
În ciuda criticilor și a controversei, influența lui Fidel Castro asupra istoriei Cubei și asupra politicii mondiale este incontestabilă, iar retragerea sa din funcțiile de conducere nu a erodat complet autoritatea sa în rândul cubanezilor. Moștenirea sa continuă să fie un subiect de dezbatere intensă și o sursă de inspirație pentru susținătorii și detractorii ideii de revoluție socialistă.
