Infostoria: Ce s-a întâmplat în 22 mai

1520: Masacrul de la festivalul Tóxcatl are loc în timpul căderii Tenochtitlan, capitala Imperiului Aztec, care va duce la căderea civilizației aztece și a marcat sfârșitul primei faze din cucerirea spaniolă a Imperiului Aztec.

În absența temporară a lui Cortés, plecat din oraș pentru a înfrunta o expediție trimisă împotriva lui de guvernatorul Cubei, comanda forțelor spaniole a fost preluată de Pedro de Alvarado. Aztecii au primit inițial cuceritorii pașnic, cu reținere dar și curiozitate religioasă. Într-un gest diplomatic și ritualic, împăratul Montezuma al II-lea i-a cazat pe spanioli într-un palat din apropierea centrului orașului, sperând să-i țină sub observație și să evite conflictele.
Festivalul Tóxcatl, dedicat zeului Tezcatlipoca, era una dintre cele mai importante sărbători religioase ale anului. Avea un profund caracter ceremonial și presupunea dansuri, muzică, ritualuri sacre și sacrificii. În acea zi, mii de azteci se adunaseră în marele templu pentru a participa la sărbătoare.
Temându-se de o posibilă revoltă aztecă, Alvarado a ordonat un atac preventiv. În plină desfășurare a ceremoniilor, spaniolii au înconjurat participanții neînarmați și au declanșat un masacru. Preoți, nobili, războinici, dansatori și simpli cetățeni au fost uciși cu cruzime. Sursele aztece vorbesc despre o baie de sânge, cu cadavrele îngrămădite în templu și în piețele din jur.
Masacrul a provocat o schimbare radicală de atitudine în rândul aztecilor. Până atunci, Montezuma încercase să mențină pacea, dar după acest act de barbarie, orașul s-a răsculat. Spaniolii au fost asediați în palatul în care erau cazați, iar Montezuma, devenit între timp o marionetă în mâinile lui Cortés, a fost ucis – fie de azteci, fie de spanioli, circumstanțele rămân neclare.
Evenimentul a marcat sfârșitul primei faze a cuceririi spaniole. La scurt timp, spaniolii au fost nevoiți să fugă din oraș în ceea ce avea să fie numită Noche Triste – Noaptea Tristă – pierzând sute de oameni. Totuși, după ce au strâns forțe aliate printre inamicii aztecilor și au tăiat aprovizionarea orașului, în 1521 Cortés a revenit și a cucerit definitiv Tenochtitlan.

1826: Nava britanică HMS Beagle pleacă în primul ei voiaj, sub comanda căpitanului Pringle Stokes. S-a întors în Anglia la 14 octombrie 1830 iar în timpul călătoriei a fost identificat canalul Beagle care a fost numit după navă.

Scopul misiunii era cartografierea detaliată a țărmurilor Patagoniei, Țării de Foc și a regiunilor sudice ale Americii de Sud, într-o perioadă în care puterile maritime europene, în special Marea Britanie, își consolidau influența prin cunoașterea și controlul rutelor oceanice.
Navigația în aceste ape era extrem de dificilă. Fiorduri întortocheate, curenți puternici, climă imprevizibilă și lipsa hărților precise făceau ca orice expediție în acea zonă să fie periculoasă. Echipajul navei Beagle s-a confruntat cu furtuni, izolare prelungită și lipsa aprovizionării.
În timpul explorărilor, echipajul Beagle a identificat un canal natural ce separa insulele arhipelagului Țara de Foc de continentul sud-american. Acest pasaj maritim a fost botezat Canalul Beagle, în onoarea navei care l-a cartografiat pentru prima dată. Canalul rămâne și astăzi una dintre cele mai importante rute de navigație din regiune.
Din nefericire, comandantul Stokes, afectat de dificultățile misiunii și de izolare, a suferit o criză gravă de depresie. În august 1828, în timp ce nava era ancorată în Strâmtoarea Magellan, s-a sinucis, lăsând echipajul fără lider. Comanda a fost preluată temporar de locotenentul Robert FitzRoy, care avea să devină celebru în voiajul următor al Beagle, când îl va avea la bord pe naturalistul Charles Darwin.
HMS Beagle s-a întors în Anglia pe 14 octombrie 1830, după mai bine de patru ani de navigație și explorare. Acest prim voiaj nu este la fel de celebru ca următorul, dar a pus bazele unor descoperiri geografice importante și a consolidat tradiția expedițiilor științifice britanice.

1906: Fraților Wright li se acordă brevetul american cu numărul 821.393 pentru „Mașina zburătoare”.

Documentul de brevet nu se concentra pe designul complet al avionului, ci pe un element-cheie: sistemul de control al zborului prin înclinare laterală a aripilor, un mecanism esențial pentru manevrabilitate și stabilitate. Frații Wright au demonstrat că zborul nu înseamnă doar ridicarea de la sol, ci și controlul direcției și altitudinii – lucruri esențiale pentru aviația practică.
Invenția lor era rezultatul unei combinații de cercetare teoretică riguroasă și experimente practice realizate în condiții rudimentare. În timp ce alți inventatori se concentrau pe motoare mai puternice sau pe structură, Wright-ii au înțeles că adevărata provocare era echilibrul și controlul. Ei au studiat zborul păsărilor, au testat modele la scară în tuneluri aerodinamice și au construit elice pe baza unor principii complet noi.
Brevetul le-a oferit nu doar recunoaștere, ci și baza legală pentru a-și proteja invenția împotriva imitatorilor. În anii următori, frații Wright au fost implicați în mai multe procese de brevet, încercând să oprească alte companii sau inventatori care le foloseau sistemul de control fără permisiune. Disputele legale au dominat o mare parte din perioada 1906–1914, o epocă de expansiune rapidă a aviației, dar și de lupte acerbe pentru supremație tehnologică.

1948: Guvernul Petru Groza îi retrage cetățenia regelui Mihai I și altor membri ai familiei regale. În 1997, fostului rege Mihai i se redă cetățenia română.

Mihai I fusese silit să abdice sub presiunea regimului comunist aflat sub influența directă a Uniunii Sovietice. Deși se bucura încă de o mare popularitate în rândul românilor, regele devenise un obstacol în planul comuniștilor de a transforma România într-un stat totalitar. Abdicarea s-a produs într-un climat tensionat, în care armata și Securitatea erau deja sub controlul Partidului Comunist, iar regele nu mai avea posibilitatea reală de opoziție.
Retragerea cetățeniei a fost o măsură simbolică, menită să șteargă orice urmă de legitimitate a monarhiei și să consacre ruptura definitivă cu vechiul regim. Regele și familia sa au fost forțați să părăsească țara în grabă, li s-au confiscat toate bunurile, iar numele lor a fost șters din manuale și din discursul public. Pentru decenii, regalitatea a fost prezentată ca o relicvă nedemocratică, coruptă și antinațională.
În exil, Mihai I a trăit cu demnitate, refuzând să renunțe la titlul de rege, deși nu mai avea o țară. A locuit în Elveția și s-a implicat în diverse activități internaționale, inclusiv susținerea mișcărilor anticomuniste. În România, însă, numele lui era tabu. Regimul comunist a construit un cult al noii conduceri și a rescris istoria după propriile interese.
Abia după căderea comunismului, în decembrie 1989, subiectul revenirii regelui Mihai a revenit în atenție. Însă, chiar și atunci, autoritățile post-comuniste au fost reticente. Prima sa vizită în țară, în 1990, s-a încheiat cu expulzarea sa brutală. Abia în 1997, în timpul guvernării CDR și a președintelui Emil Constantinescu, fostului suveran i s-a redat cetățenia română și i s-a permis să revină legal în țară.

1965: A debutat la Televiziunea Română, emisiunea „Teleenciclopedia” – record de audiență până în anul 1990.

La 22 mai 1965, pe micile ecrane ale Televiziunii Române debuta o emisiune care avea să devină legendară: „Teleenciclopedia”. Gândită ca un program educativ, dar realizată cu un rafinament rar întâlnit în televiziunea de stat a vremii, „Teleenciclopedia” a devenit rapid una dintre cele mai iubite și longevive emisiuni din România.
Într-o epocă în care accesul la informație era strict controlat, iar contactul cu lumea din afara blocului comunist era aproape imposibil, „Teleenciclopedia” a oferit o fereastră discretă spre cunoaștere universală. Formatul era simplu, dar captivant: documentare din domenii variate – știință, natură, istorie, artă, tehnologie – dublate în limba română și prezentate cu o voce calmă, sobră, dar caldă.
Vocea care a devenit emblematică pentru generații întregi de telespectatori a fost cea a actorului Silvian Vâlcu (urmat mai târziu de Florian Pittiş), a cărui dicție elegantă și ton egal conferau emisiunii un aer de autoritate și mister. La fel de celebră a devenit și muzica de generic, inspirată dintr-o lucrare a compozitorului Jean-Michel Damase, care anunța ritualic începutul unei ore de liniște și învățătură, sâmbăta seara.
„Teleenciclopedia” s-a bucurat de un uriaș succes de audiență, fiind una dintre puținele emisiuni care reușeau să fie tolerate de regim și totuși îndrăgite sincer de public. Într-o perioadă de propagandă agresivă, emisiunea era percepută ca o oază de normalitate, în care se puteau vedea castele din Franța, sălile de concert ale Vienei, viața leilor africani sau invenții tehnologice occidentale – totul filtrat, desigur, printr-un control editorial atent, dar păstrând esența educativă.
Până în 1990, „Teleenciclopedia” a fost un adevărat record de audiență, urmărită cu religiozitate de oameni de toate vârstele. Într-o vreme în care nu existau internet, televiziuni private sau reviste libere, această emisiune a funcționat ca un manual viu pentru generații de români, formând gusturi, trezind curiozități și cultivând dorința de a ști mai mult.
După 1990, emisiunea a continuat să fie difuzată, adaptându-se treptat la noile realități media. Deși nu mai are aceeași influență ca în trecut, „Teleenciclopedia” rămâne un simbol al televiziunii publice de calitate și o amintire vie pentru cei care au crescut cu ea în epoca în care „a vedea lumea” era sinonim cu „a vedea Teleenciclopedia”.

1969: Modulul lunar al lui Apollo 10 zboară la 16 km de suprafața Lunii.

Pe 22 mai 1969, misiunea Apollo 10 a atins un moment crucial în cursa pentru aselenizare: modulul lunar Snoopy a zburat la doar 16 kilometri de suprafața Lunii, marcând cea mai apropiată apropiere de solul lunar realizată până atunci de un echipaj uman. A fost ultima misiune completă de testare înaintea marelui pas al omenirii – Apollo 11.
Echipajul era format din Thomas Stafford (comandant), John Young (pilotul modulului de comandă Charlie Brown) și Eugene Cernan (pilotul modulului lunar). Misiunea lor: să testeze în condiții reale toate etapele critice ale unei aselenizări, cu excepția efectivă a coborârii finale și a atingerii solului.
Zborul modulului lunar Snoopy, separat de modulul de comandă aflat pe orbită, a fost o performanță tehnică și psihologică uriașă. Stafford și Cernan au simulat coborârea pe Lună până la 15,6 km altitudine, testând sistemele de navigație, comunicațiile, propulsia și procedurile critice de reintegrare în modulul de comandă. Totul trebuia să funcționeze perfect pentru ca Apollo 11 să poată reuși, două luni mai târziu.
O întâmplare notabilă din timpul coborârii a fost o eroare de pilotaj care a dus la o rotire bruscă a modulului lunar, moment relatat ulterior de astronauți cu sinceritate. Această problemă a evidențiat cât de fină era granița dintre succes și eșec în misiunile lunare. Dar astronauții au reușit să recupereze controlul rapid, continuând manevra conform planului.
Apollo 10 a fost prima misiune în care toate componentele hardware și software ale unei misiuni cu aselenizare reală au fost utilizate. Singura diferență față de Apollo 11 a fost lipsa combustibilului necesar pentru coborârea finală, tocmai pentru a preveni o aselenizare accidentală.

1990: Microsoft lansează sistemul de operare Windows 3.0.

Pe 22 mai 1990, Microsoft lansa oficial Windows 3.0, versiunea care avea să transforme radical modul în care utilizatorii interacționau cu calculatoarele personale. Spre deosebire de versiunile anterioare, care fuseseră doar interfețe grafice timide peste MS-DOS, Windows 3.0 a adus un salt major în performanță, design și funcționalitate, devenind un succes comercial uriaș și un punct de cotitură pentru companie.
Windows 3.0 venea cu o interfață grafică mult îmbunătățită, care semăna mai mult cu ceea ce astăzi numim „desktop”. Introducea pentru prima oară pictograme (icoane), ferestre suprapuse, meniuri drop-down, și un File Manager prietenos – elemente care ofereau utilizatorilor o alternativă accesibilă la linia de comandă rigidă a MS-DOS-ului.
Un alt element esențial pentru succes a fost gestionarea memoriei extinse, grație noilor procesoare Intel 80286 și 80386. Windows 3.0 putea rula aplicații în moduri multitasking „cooperativ”, ceea ce permitea, de exemplu, ca un utilizator să scrie în WordPerfect în timp ce încă mai avea deschis un joc sau un calculator.
Mai mult, Windows 3.0 a fost prima versiune a sistemului care a fost cu adevărat deschisă dezvoltatorilor de aplicații, Microsoft oferind un set consistent de API-uri pentru programare. Acest lucru a dus la o explozie de software compatibil, de la pachete office la jocuri, transformând Windows într-o platformă și nu doar un „shell grafic”.
Pe plan comercial, a fost o lovitură de proporții: Microsoft a vândut peste 10 milioane de licențe pentru Windows 3.0, o cifră colosală pentru acea vreme. A fost primul sistem de operare Windows care a atras și producătorii de hardware, care au început să livreze PC-uri preinstalate cu Windows – o strategie ce avea să devină normă în anii următori.
Windows 3.0 a însemnat și începutul dominației grafice asupra interfețelor textuale. În paralel, companii rivale precum Apple sau IBM ofereau produse competitive, dar Microsoft reușea să impună Windows ca standard de facto, mai ales datorită prețului mai scăzut și compatibilității largi cu echipamentele deja existente.

1990: Yemenul de Nord și de Sud sunt unite și formează Republica Yemen.

Cele două Yemenuri proveneau din contexte radical diferite. Yemenul de Nord era o republică conservatoare, formată după prăbușirea regatului mutawakkilit în 1962, susținută de aliați ca Arabia Saudită și Statele Unite. În schimb, Yemenul de Sud, fostă colonie britanică (până în 1967), devenise un stat socialist, cu influențe sovietice, fiind singurul stat marxist din lumea arabă.
Unificarea a fost posibilă în contextul schimbărilor geopolitice majore de la finalul Războiului Rece. Prăbușirea Uniunii Sovietice a lăsat Yemenul de Sud fără sprijinul său principal, în timp ce Nordul căuta acces la porturi maritime și resurse naturale. Liderii ambelor state, Ali Abdullah Saleh (președintele Yemenului de Nord) și Ali Salim al-Beidh (liderul Yemenului de Sud), au ajuns la un acord: unificare politică sub forma unui stat republican multipartid, cu capitala la Sana’a.
Constituția noului stat a fost semnată în aprilie, iar oficial, unificarea s-a realizat pe 22 mai. Ali Abdullah Saleh a devenit președintele noului Yemen, iar Ali Salim al-Beidh vicepreședinte.
Deși momentul a fost celebrat ca o victorie a unității arabe, tensiunile n-au întârziat să apară. Diferențele ideologice, culturale și economice dintre nord și sud, precum și competițiile pentru putere, au dus la conflicte politice și, în 1994, la un război civil, în care sudul a încercat să se separe din nou. Rebeliunea a fost înăbușită, dar problemele de fond au rămas.
În deceniile care au urmat, Yemenul s-a confruntat cu instabilitate cronică, corupție, terorism și, din 2014, un război civil devastator între forțele guvernamentale și rebelii houthi, conflict în care s-au implicat și puteri externe precum Arabia Saudită și Iran.

2005: Ziariștii români răpiți în Irak au fost eliberați.

În martie 2005, cei trei jurnaliști plecaseră în Irak pentru a relata despre situația de acolo, în contextul participării României la coaliția militară condusă de SUA. La câteva zile după sosirea lor în Bagdad, au fost răpiți de un grup necunoscut care cerea retragerea trupelor române din Irak. A urmat o perioadă extrem de tensionată, cu apeluri publice, negocieri discrete și o mobilizare masivă a autorităților române.
Eliberarea a fost prezentată oficial ca rezultat al negocierilor purtate cu ajutorul serviciilor de informații și al colaborării internaționale. Totuși, autoritățile au fost foarte zgârcite în a oferi detalii concrete despre modul în care s-a ajuns la eliberare. Nu s-a recunoscut nici plata unei răscumpărări, nici concesii politice.
Imediat după eliberare, jurnaliștii au fost ținuți în izolare și supuși unor interogatorii de către autoritățile române. Eduard Ovidiu Ohanesian a fost primul care a ridicat semne de întrebare: el a afirmat că întreaga răpire ar fi fost o operațiune pusă în scenă, acuzând implicarea lui Mohammad Munaf și a sirianului Omar Hayssam, un om de afaceri cu legături politice în România. Hayssam a fost arestat, apoi eliberat în mod controversat și a fugit din țară în 2006, ceea ce a provocat o criză politică majoră și demisia mai multor șefi ai serviciilor de informații.
În 2007, Hayssam a fost condamnat în lipsă pentru organizarea răpirii, iar în 2013 a fost adus înapoi în România în urma unei operațiuni secrete. Munaf a fost condamnat și el în România și extrădat ulterior din Irak. Totuși, mulți jurnaliști și analiști au continuat să susțină că adevărul complet nu a fost spus niciodată.
Deși răpirea și eliberarea jurnaliștilor români din Irak au fost prezentate ca un succes al statului român, evenimentul a fost însoțit de lipsă de transparență, confuzie și scandaluri politice. Până azi, cazul rămâne unul dintre cele mai tulburi episoade din istoria recentă a României post-decembriste, amestecând eroismul cu suspiciunile, geopolitica cu manipularea.

2012: Tokyo Skytree este deschis pentru public. Este cel mai înalt turn din lume (634 m) și a doua structură ca înălțime din lume, după Burj Khalifa (829,8 m).

Construcția a fost inițiată pentru a înlocui vechiul turn de televiziune Tokyo Tower (333 m), care devenise insuficient pentru transmisia digitală înaltă calitate într-o metropolă dinamică și verticalizată precum Tokyo. În același timp, proiectul a fost gândit și ca o ancoră economică și turistică pentru zona Sumida, aflată într-un proces de regenerare urbană.
Tokyo Skytree îmbină tradiția japoneză cu tehnologia de ultimă oră. Designul său se inspiră din stilul arhitectural clasic japonez, cu o bază triunghiulară ce se transformă treptat într-o formă cilindrică spre vârf – o soluție elegantă și eficientă din punct de vedere seismic. De altfel, rezistența la cutremure a fost un element esențial în proiectare, iar turnul are un sistem sofisticat de amortizare inspirat de tehnica templelor din lemn.
Skytree este, în primul rând, un turn de comunicații pentru televiziune și radio, dar este cunoscut mai ales pentru platformele sale de observație, situate la 350 și 450 de metri altitudine, oferind vizitatorilor o panoramă spectaculoasă a Tokyo-ului și, în zilele senine, chiar a muntelui Fuji.
Pe lângă funcția de comunicații și turism, turnul găzduiește restaurante, magazine, spații expoziționale și un acvariu, fiind centrul unui complex urban numit „Tokyo Skytree Town”, care include și un mall.