V.V. January 26, 2022

 

Nu știu dacă mai cunosc un om capabil să ridice și să doboare munți, în același timp, ca Ramona Băluțescu, colega noastră din presă. Un om de o rară delicatețe sufletească, ce se sfiește pentru ea și devine leu-paraleu pentru alții.

 

Am cunoscut-o pe Ramona apărând ca de nicăieri, și luându-mi partea într-o cauză jurnalistică, unde se putea lăsa cu proces, dar în care s-a băgat, pentru mine, pentru că detestă nedreptatea, deși nu mă cunoștea. Și de atunci am rămas în tandem, în timpul ce a urmat, pe parcursul mai multor materiale pe care le-a oferit, pro bono, pentru infotimisoara.ro, materiale care, atunci când e vorba de medicina românească, au ridicat standardul – nu timișorean, ci național.

 

Mereu cu o seriozitate și o minuțiozitate ieșite din comun, Ramona s-a băgat în cauze care i-a părut că necesită atenție, cu nonșalanța celui pentru care nu contează că deranjează un ministru, un șef de instituție, toată Biserica Ortodoxă Română, Poliția sau chiar gloata – dacă știe că e ceva de spus, cum are de partea sa adevărul. Am învățat, de la Ramona, mai mult decât de la un manual de jurnalistică, atât ce se face, precum și ce nu se face în presă, admirându-i materialele de o frumusețe unică în presa românească, reușind să combine informația super-înaltă, sau părerea, dată ca părere, și literatura, scriitura frumoasă. Nu cred că există un alt jurnalist care să scrie despre dermatita atopică, incluzând și contextul Covidului, și să poată cita din Shakespeare și Nichita, și să iasă bine. Sau să-și pună propriul sânge la bătaie, pentru un studiu medical pe care un spital serios l-a luat ca util și îl realizează, după ce tot ea îl propusese.

 

Dinspre jurnalism spre lumea cărților

 

Am învățat de la ea ce se face, și mai ales ce nu se face, în presă, ea fiind deja în al 30-lea an al ei de jurnalistică, iar eu având mult mai puțin. Am văzut cu câtă seriozitate tratează etica meseriei de jurnalist, acolo unde, știind lucruri ce pot influența major curentul de opinie al țării, lua totuși ca mai presus să respecte etica față de un anume om, și acela ticălos, după știința ei, și știu felul în care se consulta cu arbitri ai eleganței, în domeniu, ea însăși unul dintre ei, dar dorind, totuși, modestă, să se consulte și cu alții pentru a nu trata cu ușurință problema, pentru a găsi o soluție. Am fost mândru să primesc, de la Ramona, materiale care, de ar fi fost redactate în engleză, ar fi putut primi un Pulitzer. Nu m-am băgat în munca ei și nu se bagă în munca mea, respectându-ne spațiul, discutând unde îi pare ceva neașezat (și ferindu-mă în timp de greșeli față de care mi-a deschis rapid și cu fler ochiul) cu excepția faptului că i-am spus, uneori: e prea lung – despre ce scria. E un ierbar al timpului, lasă să fie, nu e pentru ceilalți decât dacă vor vrea – e pentru noi și pentru conștiințele noastre. Cam așa suna mai mereu răspunsul. Și avea dreptate. Privind în spate, mă bucur că aceste ierbare ale timpului există.

De ce am spus aceste lucruri? Pentru că e firesc să găsești niște cărți pitite în spatele acestei munci. Cărți, din cauza minuțiozității și talentului, și pitite, din cauză că Ramona nu iese să se laude cu zecile ei de volume tipărite, sau cu prestigioasele premii primite pentru scriitură. Nu am aflat decât târziu că lucrez alături de cineva care are o distincție militară primită pentru merite în slujba păcii, pe front, că a ajutat în război ca răniți să rămână în viață, cărând targa, sub foc de armă, alegând priorități, decizând că a păstra viața are prioritate față de materialul jurnalistic, apoi alegând jurnalismul, vizibilitatea față de scrierile ei de presă mai degrabă decât față de volumele ei de poeme – cum ne-a explicat vineri, la lansarea de carte a antologiei ei realizată după primele 50 de volume de poeme.

 

 

Toate acestea se clădesc firesc, atunci când o cunoști – talentul, modestia, generozitatea și delicatețea au făcut ca mulți, chiar apropiați, să nu cunoască faptul că Ramona, pe lângă vreo 15 volume de reportaje, are și aceste volume de lirică. Ea a ales un lucru pe care nu cred că există alt creator român care să-l fi asumat asemănător, și anume să nu își lanseze – convențional – poemele, pentru a lăsa să fie mai vizibilă cariera ei de jurnalist. Dar volumele ei au ajuns la critici și au fost recenzate în reviste de specialitate, ceea ce a făcut ca autoarea să fie primită în Uniunea Scriitorilor din România, de câțiva ani, for de la care, mai apoi, știu că a primit în fiecare an premii fie pentru poezie, fie pentru beletristică, iar seria Catolicii, de 5 volume de reportaje, demers numit de mulți exegeți ca unic în literatura românească, să fie nominalizat de Universitatea de Vest din Timișoara, de catedra de Filosofie, unde Ramona este cadru didactic asociat, pentru Premiile Academiei Române, după ce a primit și premiul pentru cel mai bun volum al USR Filiala Arad-Oradea, din care Ramona face parte.

Au existat, însă, trei aproape-lansări de poeme, ca să vorbesc pe limba ei, ale Ramonei, iar la una am luat și eu parte – nu de librărie sau de sală de for de breaslă sau universitar, așa cum fac toți scriitorii, cu cornulețe și cu secretara sau librarul locului vânzând cărțile, în timp ce autorul dă autografe și primește flori (de fapt Ramona detestă florile tăiate), ci ca act de protest social sau de amintire pentru cei care au fost întâi-stătători ai societății. Pentru că Ramona crede în jurnalismul militant, era de așteptat să ajungă și la literatura militantă, așa că două dintre aproape-lansările ei au fost pentru a cinsti amintirea a doi apropiați ai ei, mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu și decanul Filosofiei, profesorul Robert Reisz, pe care eu nu am apucat să-l cunosc, dar căruia Ramona, care i-a fost prietenă apropiată, i-a dedicat o sumă de texte, apărute la Editura Universității de Vest, dub titlul „Rumeguș de miez”, și pe care a prezentat-o la Sinagoga din Lugoj, de față cu familia celui dispărut și cu membrii comunității de acolo, din care profesorul Reisz făcuse parte, și le-a oferit volumele.

Tot cu „luați și amintiți-vă de el” s-a soldat și întâlnirea din spatele Catedralei Ortodoxe din Timișoara, de pe aleea din fața intrării în cripta unde se odihnește și mitropolitul Corneanu, unde Ramona a adunat o mână de profesori universitari, preoți, jurnaliști și prieteni (printre ei, am văzut în tag-urile de la poze, se afla și profesorul și prietenul ei Robert Reisz, de care scriam mai sus), pentru a li se oferi volumul „Nicolae” – deși Ramona nu este credincioasă, prietenia ei cu fostul mitropolit nu i-a mirat pe cei care o cunosc, tot în spiritul ecumenismului bănățean, pentru care ea militează de mulți ani, adăugându-se și că rugăciunea de acolo a fost spusă de un preot – femeie (preoteasă reformată – despre existența căreia eu nu știam până când Ramona a revenit, în publicația noastră, cu un deosebit material care încerca, iar, să explice un tensionat moment al timpului, în care un ierarh ortodox actual vorbise urât de rolul femeii în biserică).

 

 

Dar, dincolo de aceste exemple, un moment deosebit, la care am participat cu bucurie și eu, a fost cel în care Ramona a decis să-și folosească o carte de poeme drept manifest social pentru Timișoara, împotriva tăierilor abuzive de copaci, guvernate de fostul primar, Nicolae Robu, și ne-a strâns la trunchiul uneia dintre victimele municipalității, o tisă (copac ocrotit – chipurile) de lângă Spitalul Municipal, pentru a ne oferi (iar – pur și simplu a ne da gratuit, pentru a își sprijini mai ușor ideea) volumul.

 

Pentru Ramona Băluțescu nu există bani, există idei. Mereu am senzația că are o detașare și o jenă neomenești față de bani. Este omul care face cel mai mult voluntariat din câți știu, își petrece ziua de naștere, sărbătorile, nopțile și orele de boală și durere ajutând pe alții, riscându-și sănătatea prin spitale, mereu în lipsă de somn și lucrând aproape continuu, ignorând banii și slujind doar ideea. Un om care arde nu la două capete, ci la mai multe, cum erudiția ei nu ar putea fi înmagazinată doar în un singur creier.

 

Discuțiile pe marginea volumului „În anul al doilea ei vor muri” (titlul vorbește despre toaletările făcute prost, ce omorau copacii în al doilea an de la tăieri) au strâns, la copacul omorât, dincolo de alei, în iarbă, în plin parc, un mare număr de profesori universitari, jurnaliști și activiști de mediu din Timișoara, dar între vorbitori s-a aflat, pe lângă profesorii universitari Daniel Vighi și Florin Lobonț, și Dominic Fritz, ce urma să devină, peste două săptămâni, primar al Timișoarei, și pe care și eu și Ramona l-am susținut în campanie. Și de care amândoi, fără să ne fi planificat tandemul, ne-am desolidarizat în urma faptului că nu și-a respectat promisiunile făcute atunci, de respect față de biodiversitatea orașului.

Aveți acum un tablou care, prin toate tușele sale, vorbește despre ce s-a întâmplat vineri, 21 ianuarie, la Clinicile Medici’s, gazdă fiindu-ne medicul Adrian Bădescu, un alt prieten al Ramonei, Excelența Sa (pentru că este și consul onorific al Mexicului) fiind și cel care a convins-o pe Ramona să ajungă la prima sa lansare oficială de carte de poezie, într-un spațiu acreditat. Totuși, oferită și aceasta, nu vândută, celor care au participat. Înțeleg că tot domnul Bădescu a și convins-o pe autoare să realizeze antologia primelor ei 50 de volume de versuri, iar Ramona a făcut-o, cu un codicil despre care voi vorbi îndată.

 

Plauri” – o antologie ivită printre acțiuni pro-vaccinare

 

Știu cât de mult a lucrat Ramona la volumele lansate (pentru că, ciudat, dar au fost două), pentru că știu că i-a fost chinuitor să mai strecoare și câteva articole în ziar, între timp. Dar tot nu a renunțat la a sprijini campania de vaccinare din vestul țării, și, printre atâtea nopți nedormite, a mai găsit puterea să meargă mereu acolo unde putea contribui, prin fotografii și materiale. Creditul de care se poate bucura un jurnalist care e expert în ecumenism e fascinant – Ramona este cea care a preluat din voleu ideea unui alt mare prieten al ei, profesorul Dorel Săndesc, șeful ATI al Județeanului din Timișoara și șef al Comisiei consultative de ATI din Ministerul Sănătății, ca medici consacrați să vorbească în lăcașe de cult, despre vaccinare, în Timișoara, și a extins proiectul în Lugoj și Oradea, unde a și fost alături de medicii pe care i-a invitat să fie vorbitori, iar acest lucru s-a întâmplat în catedrala greco-catolică din Lugoj, în cea greco-catolică din Oradea, în cea romano-catolică din Oradea și în biserica reformată, tot din Oradea, unde slujește episcopul reformat de acolo – totul în prezența a cinci episcopi, cum am văzut din pozele și articolele Ramonei.

 

 

Dar a fost loc și pentru antologia „Plauri” – o sumă a sumelor, apărută la Editura Eurostampa din Timișoara, cu prefața criticului, scriitorului, traducătorului și profesorului de filosofie Doru Căstăian. Un efort considerabil, pentru că a însemnat reluarea a 50 de volume, pentru a se ajunge la ce a considerat autoarea interesant să fie prezentat la jubileu. Cu o copertă aparte, cu perle și grâu, după o fotografie și în designul Ramonei – așa cum sunt mai toate volumele ei, și care aduce un zâmbet celor care o cunosc, și care știu cum se îngemănează, în viața ei, cele două planuri.

Întâlnirea de vineri s-a bucurat de o asistență deosebită, chiar și pentru Timișoara – Excelența Sa Adrian Bădescu a spus că este seara cu audiența cea mai aparte pe care a avut-o, după zecile de evenimente pe care le-a mai organizat în spațiul de evenimente-librărie pe care l-a amenajat. Au participat mai mulți diplomați, profesori universitari, artiști, jurnaliști, colegi din presă și de la Universitate ai Ramonei, scriitori, prieteni, dar și mai mulți dintre medicii cunoscuți ai orașului, șefi de instituții medicale și cadre didactice la UMF, ceea ce nu miră pe nimeni, cum una din cele două mari specialități ale Ramonei, ca jurnalist, este pe medicină, iar pleiada de personalități a fost completată de rectorul Universității de Vest Timișoara, prof. Marilen Pirtea, precum și de prorectorul instituției, prof. Mădălin Bunoiu, care, cu trei ore înainte, participaseră și la premierea unei acțiuni propusă tot de Ramona, la UVT, un concurs de proză scurtă, și care, din câte am înțeles, nu era chiar fără legătură cu lansarea de vineri.

 

 

Au vorbit, despre volumele prezentate, autoarea, scriitorul Ion Oprișor din Lugoj și, ca o plăcută surpriză a serii, Excelența Sa Jose Miguel Viñals, consul onorific al Spaniei, aici, care a vorbit, într-o română curgătoare, despre prietenia care îl leagă de Ramona Băluțescu și despre colaborările pe care le-au avut, atât la diverse traduceri, sau pentru evenimente, dar și prin scrierea a două prefețe pentru autoare. Consulul nu era în România, dar a ținut să participe online la evenimentul colegei noastre.

Scriitorul Ion Oprișor, și el membru al Uniunii Scriitorilor din România, a vorbit despre locul pe care un autor consacrat, cu premii și critici pe măsură, ca Ramona Băluțescu, îl are deja în literatura română, dar și despre încadrarea poeticii ei – „poeta optează pentru un discurs liric nu neapărat relaxat dar foarte bine legat de ideologia literară de astăzi”, a spus el.

 

Albul, albastrul și întunericul”- volum de debut oferit

 

Spre surprinderea (de moment) a auditoriului, Ramona Băluțescu a adăugat prezentării antologiei ei și un alt moment, și anume a adus celor prezenți un volum al unui autor aflat la debut, Silviu Ilievici, care tocmai venea, împreună cu profesorii din conducerea UVT, de la ceremonia de unde își ridicase premiul pentru proză scurtă, de la instituția respectivă. Atâta doar că puțină lume părea să fi știut că va urma și lansarea volumului „Albul, albastrul și întunericul”, de schițe semnate de Silviu Ilievici, pe care scriitoarea l-a oferit noului ei coleg de breaslă.

Ramona ne-a vorbit despre generozitatea pe care a primit-o de la Ileana Floran, primul ei editor, cu care și-a scos primele 10 volume, scriitoare din Orăștie, și a insistat ca prof Dorel Săndesc, și el venit de pe acele locuri, să ajute ca doamna dispărută dintre noi să ajungă cetățean de onoare al acelei urbe – ceea ce el i-a promis că va face. Și ne-a spus că și-a dorit să ducă mai departe acea deschidere, luând asupra ei munca de elaborare a volumului de debut al lui Silviu Ilievici, un volum substanțial, de peste 200 de pagini, din care unele texte, așa cum au menționat cei doi scriitori, au apărut deja, prin îngrijirea Ramonei, și în alte reviste de specialitate.

Cine este acest nou autor? Inginer în domeniul roboticii, el își găsește timpul, după cum ne spune, să se relaxeze și să scrie aceste schițe, despre care atât Ramona Băluțescu precum și Ion Oprișor au vorbit așa de frumos, și care schițe au primit și unul din premiile Universității de Vest. Trăiește în Israel de peste două decenii, împreună cu soția lui, ea fiind evreică, și cu fiica lor. Și face și fotografii minunate – după cum s-a amintit tot vineri. Ramona i-a oferit structurarea acestui volum, urându-i să ajungă și el la consacrare, și să facă și el același lucru, pentru cei care vor veni mai încolo, atunci când vor avea nevoie să fie sprijiniți.

 

 

Cum am citit deja câteva dintre povestioarele din „Albul, albastrul și întunericul” (– sperb titlu!), cred că explicațiile Ramonei ajută, cum că oamenii iubitori de Timișoară veche vor găsi aici și „Casa de pe Brediceanu”: „Pentru cei care sunt din Timișoara sau care au ajuns, venind aici, să iubească Timișoara, va fi o delectare partea asta, un fel de ierbar care ține Timișoara veche, așa cum era ea acum patruzeci și ceva de ani”. Ramona a menționat și alți doi autori pe care i-a sprijinit, anterior, iar acum se află pe drum bun spre recunoașterea publică – din păcate nu le-am reținut numele. Dar ne-a asigurat și legat de utilitatea de a îl îngloba pe Silviu Ilievici în lecturile noastre.

Noul autor publicat ne-a vorbit și el despre scrierile sale, dar scurt, cum nu avea un discurs pregătit. Cuprins de o emoție vizibilă, în fața unui auditoriu și la o lansare la care se vedea că nu s-a așteptat, de un fast deosebit, el a amintit că nu scrie pentru cineva anume, dar că reușește, prin scris, să se relaxeze după orele de program, și că scrie uneori printre lacrimi și nostalgii, arătându-ne cu mâna și spre locul unde se afla fosta sa casă din Timișoara. Dar, cum eu nu sunt critic, să cităm din prefața semnată de colega noastră pentru volum pentru a completa:

 

„Cu toate astea, aici, în palat, e mai cald. E mai cald pentru că, în cele lăsate în spate, e vînt, e ploaie, sau, poate, zăpadă. Este doar o chestie de sistem de referință – la ce renunți, sau spre ce tînjești. Iar palatele de nisip ale lui Silviu Ilievici au nevoie doar de coarda cea mai scurtă, din harfa zeului, pentru a ființa: timpul. Construcțiile sale sunt imense mașinării frumoase și mergătoare, și fără o logică aparentă, ca și ale artistului Theo Jansen, pe plajele din Olanda – doar că nu sînt unde ar trebui. Fericirea, la autor, e doar ipotetică – ori trecută, ori una care ar putea veni, dar nu vine, pentru că… acum nu e momentul, iar scriitorul e maestru în a și-o submina. (Scrisul, uneori chiar trăitul – aș spune, ca glumă – cere sacrificii). Din varii motive, nici nu va mai fi vreodată, prea ușor. E un țărm pe care se așteaptă Godot. E o sticlă pe care o aruncă marea, dar în care numărul de telefon de pe hîrtie e jumătate șters. Rămîne ceva în urma întîmplării? Sigur: exact cuvintele. (…)

Probabil că, undeva afară, există și țărmuri de așteptare efectivă. Dar nu aici. Aici sînt țărmuri de nostalgie, ale unui rău ce băltește, face mlaștină și pare că nu se va mai da dus. Și, totuși, se spune că mlaștinile au focuri ce ne vorbesc de comori. Nu ai nevoie de mult, pentru a-ți plimba meandrele gîndului pe deasupra acestei mlaștini, și a culege roade: un cîine, o fată, mereu alta, un smoc de ierburi de nisip, un tren care duce și aduce absolut orice, în colțuri de lume, o casă-funicular spre nostalgiile altui timp. Și scriitorul-hirurg, ce leagă vasele unei întâmplări, sau a unei stări existente, de zona întâmplărilor visului. (…)

 

 

Dar poveștile Casei din Brediceanu, un organism autonom, el însuși, pe care le-am lăsat a începe acest volum, au destulă substanță pentru a ne ține pe-aproape și pe mai încolo, cînd decorul se schimbă. Acolo unde nu se mai înîmplă nimic, sau, aparent, curg lucruri plictisitoare, acolo frumusețea ne duce mai departe, și vine din lexic. Din a descrie frumos un lucru mic. Și a-l crește. O partenogeneză. (…)

După Einstein, viteza ne face să trăim mai mult, ne prelungește, ne relativizează de bine. După Silviu Ilievici, scriitura o face, și, în mod cert, pe el se prea poate că îl va prelungi. Este aceasta o experiență de bine? E o întrebare doar a celor din afară – pentru ceilalți, e, firesc, katharsis. Scriitura rămîne, uneori, lucrul „fără de care nu”. E un alt culcuș, unde fugi de acasă. E locul unde te odihnești sau te tihnești, chiar chinuindu-te, pentru a nu-ți tăia venele sau a nu înnebuni de tot. Este prea plinul care trebuie scos, nu pentru rănirea altora – deși orgoliile fac să existe și asta – ci pentru a nu cădea în tine însuți. (…)

Silviu Ilievici e cîștigător al concursului de proză scurtă al UVT, pe care i l-am recomandat cu încredere. E doar prima din o serie de recunoașteri, cred. Iar, de se va pierde pe drum, nu va fi din cauza lipsei de talent. Pariul cu timpul începe acum.”

 

Ramona Băluțescu, un autor consacrat deja, cu un loc distinct în literatura română, și Silviu Ilievici, un autor la început de drum, o seară literară de excepție, un gest de generozitate și colegialitate, o întâmplare aparte a Timișoarei acestei ierni. Și un material pentru care o concurez pentru prima oară pe Ramona, în lungimea textului, dar o să o bat cu propriile arme la perdaful pe care mi-l va trage: nu e pentru noi, e pentru ierbarul în care rămân lucrurile frumoase. Și o îmbrățișare caldă pentru colega, prietena și profesoara mea de la UVT.

V. Vașadi

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*