Goști de la Germania *

Povestea începe mult înaintea momentul în care fotograful a apăsat pe declanșator pentru a face această poză.

Putem să spunem că a început în secolul 15, undeva în actuala regiune Baden Wurrtenberg, când, datorită unei transcrieri greșite prenumele unui oarecare Lukas, fiul lui Laux, a devenit, Lux. Sau poate nu îl chema Lucas ci “Luchs”, adică râs (animalul). Oricum nu mai are nici o importanță, a trecut mult prea mult timp de atunci. Ceea ce este important să știm este că la un moment dat prenumele taților a devenit numele de familie al fiilor, iar prenumele “Lukas”, sau “Luchs”, a devenit numele de familie “Lux”. Iar primul “Lux” din istorie, Hans Lux, este înregistrat în registrele bisericii din Geislingen, în 1484.

La ei asta s-a întâmplat mai repede, la noi, mai ales în partea de peste Carpați, câteva sute de ani mai târziu, în vremea Regulamentului Organic.

Sau putem să începem cu o săptămână înainte de a fi făcută această poză.

Luni poștașul a adus “Avizul telefonic”.

În această epocă în care fiecare din noi avem un telefon mobil cu ajutorul căruia putem comunica cu oricine de pe planetă, și mai avem încă vreo trei, modele mai vechi, uitate prin sertare, ne este greu să ne imaginăm cum funcționau comunicațiile în anii ‘70.

De exemplu, Martin Lux, din Germania, sau Barbara Lux, pe care nu o mai chema “Lux” pentru că se măritase, din București, dorea să vorbească la telefon cu sora din Timișoara.

Dar oamenii nu aveau prea multe telefoane pe atunci. Era o epocă în care pentru instalarea unui telefon fix trebuia să faci o cerere și să aștepți uneori ani întregi, bineînțeles dacă cererea se aproba. Probabil că existau mai multe telefoane publice la colțurile străzilor decât în locuințele cețățenilor.

Așa că, dacă nu aveai telefon, foloseai serviciul poștal care se numea “Aviz telefonic”.

Mergeai la un oficiu al PTTR (Poștă – Telefon – Telegraf – Radiocomunicații) și le spuneai celor de acolo că dorești să vorbești cu o altă persoană. Spuneai cine ești și când vrei să vorbești, cu cine ai de vorbit, iar cei de acolo trimiteau la PTTR-ul din localitatea în care era domiciliul apelatului un fel de telegramă, care îi era înmânată acestuia de către poștaș.

Poștașul îți aducea acasă acest aviz și în ziua și la ora stabilită în avizul telefonic destinatarul se prezenta cu avizul ăsta la PTTR-ul local. La noi în Timișoara sediul “telefoanelor” era într-o clădire din spatele Primăriei. Ajuns acolo se prezenta la ghișeu, arăta “avizul telefonic” și aștepta până când nenumăratele telefoniste de pe lanț, pentru că era una la Timișoara, cealaltă la București, una la Viena, cealaltă la Berlin și alta la Stuttgart, prindeau fire libere și în sfârșit se făcea legătura. În acest moment oficianta de aici, de la Timișoara, striga spre cei din sală “Stuttgart, cabina 3”. Tu mergeai la cabina 3, acolo pe latura din stânga sălii erau câteva cabine din lemn și sticlă, prevăzute fiecare cu câte un telefon fără disc sau altă posibilitate de a forma un număr, ridicai receptorul și începeai să vorbești. Cei din sală se uitau curioși la tine, cine o fi ăsta care vorbește cu cineva din Germania? Probabil că și cei cu grade de la masa de control unde ascultau ce spui intrau în priză sau își porneau magnetofoanele, iar tu, printre pârâituri și fâșâituri încercai să te înțelegi cu cel de la celălalt capăt al liniei. Periodic, cam o dată pe minut, în telefon se auzea o voce de femeie care întreba cu o voce nazală, “mai vorbiți?”.

În 1992 acest sistem încă funcționa, nu știu precis când a fost desființat sau dacă nu mai există și acum.

O convorbire din aceasta era un eveniment, existau oameni care nu mai vorbiseră cu persoana care le dăduse avizul de un an, sau chiar de 10 ani. Așa că toată lumea era emoționată, când mergeai la telefoane te îmbrăcai frumos, îți schimbai chiloții, te spălai pe picioare și plecai cu o oră-două mai devreme de acasă, mai bine să mai aștepți decât să pierzi convorbirea.

Pe atunci oamenii aveau o ocupație interesantă, un fel de hobby, citeau cărți. De aceea când mergeau la “telefoane” își luau și o carte cu ei, să nu se plictisească în timp ce așteptau. Mai ales că lucrurile astea nu mergeau chiar atât de precis ca un ceas elvețian, se întâmpla uneori că avizul era pentru ora 7 seara dar legătura se stabilea abia pe la ora 22.

Și dacă tot mergeai în oraș uneori profitai de ocazie, îți luai cu tine soțul, copii. Poate mai și luai masa în oraș, era chiar lângă “telefoane” un fel de lăptărie în care se găsea întotdeauna iaurt și cornuri proaspete.

Este interesant că pe atunci oamenii, chiar și în rarele cazuri în care aveau un telefon fix acasă, nu vorbeau la telefon ca acum. Își spuneau ce aveau de spus și convorbirea se termina. În primul rând pentru că convorbirile telefonice erau scumpe, iar pe de altă parte, în fond ce ai de vorbit atâta?.

Nici celelalte forme de comunicare la distanță nu funcționau ca acum.

Forma cea mai simplă de comunicare era scrisoarea.

În anii ‘70 o scrisoare ajungea de la Timișoara la București în aproximativ două săptămâni. Dacă cel de acolo îți răspundea a doua zi, și de obicei așa se întâmpla, până sosea scrisoarea de răspuns mai treceau două săptămâni, așa că toate povestea dura cam o lună.

Dar oamenii profitau și dacă tot dura așa de mult își spuneau tot ce aveau pe suflet.

Îmi pare rău că nu am păstrat copii ale scrisorilor pe care le trimiteam fetelor în acea perioadă, fiecare avea zeci de pagini. O scrisoare era mult mai lungă uneori decât lucrările de doctorat de acum.

Pentru comunicațiile de urgență existau telegramele, dar acestea erau folosite extrem de rar. Venea poștașul la tine cu o telegramă, uneori venea în toiul nopții, și riscai să faci un atac de cord, mai ales că telegramele se trimiteau doar dacă era ceva cu adevărat urgent, adică dacă a murit sau, mai rar, s-a născut cineva.

Exista, ca și acum, serviciu de coletărie.

Cel de la Focșani trimitea o balercă de vin la Timișoara, cel de la Timișoara trimitea ceva care se găsea aici și nu se găsea altundeva.

Unul din personajele care nu apar în poză, cel care a făcut fotografia, aduna odată la câteva luni fasciculele din “Silvia Roman” pe care le cumpăra mama sa, niște povestioare siropoase cu prinți care se îndrăgosteau de secretare sărace, bineînțeles după ce aceasta le citea din scoarță în scoarță. După care le trimitea prin poștă lui Greti (sau Grety, nu am știut niciodată cum se scrie), o tânără care după o așteptare de 8 ani avea să-i devină soție și să plece și ea în Germania. Greti le citea, le dădea și mamei ei, după care îi împrumuta întregul teanc mamei mele. Mama le citea și ea, le citea și bunica, după care se făcea un colet și revistele acelea erau trimise mătușii mele, la București. Le citea mătușa, le mai împrumuta și ea poate unor prietene vorbitoare și cititoare de germană, după care povestioarele acelea făceau drumul invers, București – Timișoara, mama – Greti. Circuitul ăsta dura cam 6 luni – un an.

Dar să revenim la poza și povestea noastră.

Avizul telefonic a venit luni, pe la prânz, și era pentru miercuri  la ora 19.

Miercuri, destinatara acestuia, doamna cu șort albastru din stânga pozei, a început să se pregătească de dimineață, a adus apă de la fântâna din colț, a încălzit-o și a făcut o baie bună. Nu avea cine să vină cu ea, băiatul, ultimul personaj din dreapta pozei, lucra în schimbul 2 iar soțul ei, domnul cu pălărie din centrul pozei, era împreună cu un prieten la pescuit pe malul uneia din bălțile care pe atunci înconjurau orașul.

Și-a pregătit hainele de oraș iar pe la 5 și-a luat poșeta, a încuiat poarta și s-a îndreptat spre stația tramvaiului 7. Pe drum vecinele care ieșiseră deja la băncile din fața casei o întrebau

• Dar unde te duci Frau Fuks așa gătită?

• Mă grăbesc, merg la “telefoane”, mă sună Germania.

Ajunsă la destinație a așteptat până pe la 8 când în sfârșit jumătate din telefonistele Europei au reușit să își bage jackurile alea în borne și legătura s-a stabilit.

Veștile pe care le-a aflat la telefon au făcut-o să i se facă rău de atâta bucuriei: Fratele ei, pe care nu-l văzuse de peste 20 de ani decât în poze, urma să sosească peste două zile în România, împreună cu soția și cu fiul său.

– va urma –

* Gost, plural goști, este un regionalism din Banat care provine din cuvântul german “Gast” și înseamnă oaspete, musafir