de Vlad-Marko Tollea
E miercuri seară.
În loc să fac ceva util cu viața mea, am deschis sfântu’ YouTube și am ascultat piesa Israelului la Eurovision 2026. Nu dintr-o plăcere masochistă – deși recunosc că e o plăcere fină.
Nu, am ascultat-o pentru că voiam să trag toate comentariile. Toate 3.722 care „au supraviețuit”.
De ce zic au supraviețuit? Să-ți explic.
Un dezastru politic, frumos ambalat în paiete
Eurovision 2026, ediția a 70-a, se desfășoară la Viena. Teoretic, e un festival al unității. „United by Music”, zic ei. Ok.
Practic, cel mai politizat concurs din istoria sa recentă.
Cinci țări – Irlanda, Spania, Olanda, Slovenia și Islanda – au boicotat participarea din cauza Israelului. Adică unul din opt membri ai Eurovision, statistic vorbind. Numărul de concurenți a ajuns la minimul din 2003 încoace. Câștigătorul ediției 2024, elvețianul Nemo, și-a returnat trofeul în semn de protest.
Irlanda nu transmite finala. Dă, în schimb, Father Ted, un serial de comedie din anii ’90. Spania pune o emisiune muzicală alternativă. Slovenia transmite programe despre Palestina. Vreo 5,9 milioane de telespectatori din țările boicotante nu vor vedea concursul în direct.
La Viena se desfășoară proteste pro-palestiniene de câteva mii de oameni. Are loc chiar și-un contramarș pro-Israel, securitate ridicată, atmosferă tensionată.
Toate astea, repet: pentru un festival care ne declară „uniți întru muzică.”
Israelul, un stat acuzat de genocid din partea multiplelor organizații internaționale, participă cu Noam Bettan și cântecul Michelle. Regulile de vot s-au schimbat special din cauza suspiciunilor de manipulare din anii trecuți. Maximul de voturi per persoană a scăzut de la 20 la 10, după ce Israel a dominat votul publicului în 2025.
România e înapoi în concurs după o absență scurtă. Boy George concurează pentru San Marino.
Eurovision rămâne un loc unde state genocidare sunt bineprimite. Cât timp nu le cheamă „Rusia” sau ceva de genu’.
Metoda: un terminal deschis și prea mult timp liber
Așadar, miercuri seară în Timișoara. Mi se pare dubios pe ce văd pe clipul Israelului la Eurovision în semifinală, așa că trec pe mod investigativ.
Rulez un script pe video-ul cu prestația live a Israelului din semifinală. Instrumentul a identificat aproximativ 3.766 de comentarii și a început să le descarce în loturi de câte 20-50. Câteva minute mai târziu, aveam un fișier JSON cu 3.722 de comentarii – cele pe care YouTube a ales să mi le servească prin API.
În limbaj non-tehnic, m-am folosit de tehnologie să fac o analiză pe date. Apoi, m-am folosit de un robot să-mi facă o clasificare.
L-am împărțit pe categorii: pozitive față de performanță, negative, pro-Israel (politic), anti-Israel (politic), mențiuni de roboți sau de cenzură, reacții doar cu emoji, plus altele.
Am calculat numărul de comentarii per categorie, procentele, și media de like-uri per categorie. Date brute disponibile public.
Rezultatele m-au surprins prin claritate, nu prin direcție.
Statistică proprie, conform fișierului JSON.
Ce-am găsit?
0,7 la sută din comentariile rămase conțin semnale anti-Israel. 13,1 la sută sunt pro-Israel explicit, cu steag în text. Restul: 30 de procente constituie laude la adresa performanței, iar 46,8 sunt diverse.
Asimetria de like-uri e revelatoare: comentariile anti-Israel care au supraviețuit moderării au în medie 4,4 like-uri. Cele pozitive: 19,7. O diferență care nu se explică organic într-o secțiune neutră.
Cel mai apreciat comentariu non-robotic din întreaga secțiune, cu 564 de like-uri, e o glumă despre tocmai această situație:
„Watching the comments get deleted around me is like red light green light”
— @neonduck48
Adică e o referință la serialul Squid Game – jocul în care stai nemișcat când paznicul se uită la tine, altfel ești eliminat. Imaginea e perfectă.
Și totuși: când sortezi secțiunea după „Top” pe YouTube, comentariul lui @neonduck48 (cu tot cu-ale sale 564 de like-uri, mai mult decât comentariul de pe locul 7 din ierarhie) nu apare nicăieri.
Există în baza de date YouTube. Scriptul l-a extras. Dar nu e „servit” utilizatorilor care văd pagina public.
Audio-ul piesei live a fost, de asemenea, editat înainte de urcarea pe Youtube: scandările „Free Palestine” și huiduielile din sală au dispărut din varianta de pe YouTube, lucru reclamat de vreo 76 de utilizatori, explicit, în comentarii. La fel, reclamă și ei că văd ștergeri în timp real.
Grupul de control, ca să fiu sigur
Am rulat aceeași analiză pe un alt video Eurovision – compilația cu toate cele 35 de piese din concurs, același canal, perioadă similară. 4.144 de comentarii.
Diferențele sunt izbitoare, dar tot ne povestesc ceva.
Cele anti-Israel au reprezentat 0,1 procente în video-ul general, versus 0,7 la sută în video-ul Israel. Cele Pro-Israel politic: 3 la sută în general vs 13,1 la sută în video-ul Israel. Mențiunile de cenzură sau de roboți, mesaje automate, costituie 0,7 la sută în general vs 2,8 la sută în videoul piesei (editate față de versiunea live) a Israelului.
În topul comentariilor din video-ul general: Serbia, România, Finlanda.
Discuția muzicală e organică. Israel apare în liste de top 10 alături de alte țări, fără semnale de mobilizare.
Asta înseamnă că modelul observat în video-ul israelian nu e o caracteristică endemică a platformei sau a publicului Eurovision în general. E specific acelui video.
Cum se cheamă asta?
Cu suficient de mulți bani, angajezi oameni care să-și facă conturi false și să polueze secțiunile de comentarii ale platformelor unde verificarea identității nu e prioritară. Raportezi în masă comentariile critice, le îngropând algoritmul. Amplifici cu like-uri coordonate comentariile pozitive. Audioul inconvenient dispare în editare.
Lucrul ăsta se numește astroturfing. E documentat. E-n dicționar. E legal în multe jurisdicții, și e ieftin raportat la impactul pe care îl produce.
Restul – cauzalitate, atribuire, coordonare – rămâne, deocamdată, nedemonstrat cu rigoarea necesară publicării într-o revistă academică. Dar nu scriu aici pentru o revistă academică.
Scriu pentru oamenii care se uită pe YouTube și cred că văd ce gândesc ceilalți.
Poate pentru cele aproape șase milioane de oameni care se vor uita exclusiv live pe Youtube, datorită boicotării din țările menționate.
De ce contează
Eurovision e, în mod deliberat, „soft power”. Adică participarea unui stat la un concurs muzical internațional e un act de normalizare. Iar normalizarea e construită, parțial, din percepția că „publicul larg apreciază”.
Dacă acea percepție e fabricată, fabricat e și consimțământul.
Tehnologia prin care se fabrică nu e sofisticată. E accesibilă oricui cu un buget și fără scrupule. Iar analiza asupra datelor e accesibilă oricui are o conexiune la net și un pic de cunoștințe.
Așa se construiește realitatea lui 2026 pe marele internet.
Nu susțin că știu cine face asta sau de unde vine finanțarea.
Ce e clar, însă, e că secțiunea de comentarii de pe video-ul Israelului de la Eurovision 2026 nu reprezintă sentimentul organic al publicului – și că există dovezi măsurabile în acest sens. Inclusiv casele de pariuri plasează Israelul pe locul 4, cu cote de zece la unu. Poate că piața știe ceva.
Fotografie cover de Andalou Agency.
„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și amuzant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Îl găsești pe tollea.eu. A publicat reportaje-n majoritatea ziarelor și a revistelor care contează din România.
