Întreaga mișcare sportivă din România trăiește cu sufletul la gură această zi. Este ziua în care David Popovici va înota pentru aurul olimpic în proba de 200 m liber. Ziua în care poate deveni David cel (mai) mare. Pentru că mare este după ceea ce a reușit până acum. La cum au decurs calificările, pare că nu are rival, dar niciodată nu te poți lua după timpi și nici o cursă nu seamănă cu alta.
Astăzi aproape că nimic nu mai contează. Nici măcar faptul că statul român nu prea are legătură cu performanțele lui David Popovici. Astăzi nu puteam vorbi despre David Popovici dacă nu erau părinții. Și nu, nu mă refer la rolul de părinte în sensul concepției. Ci din punct de vedere al celor care, în afară de grijă și susținerea morală, au contribuit financiar la formarea lui Davis ca sportiv. Fără eforturile financiare ale părinților, David era astăzi ca alte zeci de mii de anonimi gen Gheorghe, Ionescu, Popescu sau Stănescu. E un „caz” tras la xerox cu cel al Simonei Halep.
Dar astăzi, suntem mândri că David e român. Sunt aproape sigur că printre spectatori se va afla și cel mai bun produs al nulității politice: Klaus Iohanis.
O victorie, pe care o aștept de parcă David ar fi copilul meu, îl va transforma pe acest copil-minune într-un erou național. Până și apostolii creștinismului vor uita de „blasfemia” de la deschidere în care Cina cea de Taină a fost „batjocorită”, dar, ulterior, au aflat că nu era vorba chiar de Cina cea de Taină și că și-au rupt cămășile degeaba. Mă rog, e un fel de a spune, pentru că sunt destui care nici măcar astăzi nu au aflat și continuă ponegrirea „progresiștilor” pe rețelele de socializare. Căci un creștin sadea e ăla care aruncă cu pietre, scuipă, eventual apucă să dea și un șut în dos, atunci când întâlnește un „păcătos”. De iertare scrie doar în Bibilie.
Va fi adulat, asaltat de „întrbări-capcană” ale unor „jurnaliști” de genul „a fost greu?” „cum te simți?”, „te așteptai la un așa rezultat?” de parcă David ar trebui să răspundă „a fost lejer, am intrat în bazin doar că trebuia, știam că ăștilalți sunt niște fraieri” sau „cum să mă simt, nasol, de parcă am pierdut”. Evident, după încheierea Jocurilor Olimpice, va fi târât la Cotroceni, la Guvern, ca aleșii să arate „boborului” că știu să aprecieze valorile naționale.
În cazul unei medalii alta decât de aur sau a unei clasări în afara podiumului, Doamne ferește, David va fi etichetat ca o „mare dezamăgire”. Se vor relua discursurile despre infrastructura sportivă din România, iar apogeul îl va reprezenta concluzia că „România nu merita un titlu olimpic” la cât investește în condițiile de pregătire.
Dar, cum spuneam, astăzi suntem români și ținem cu David Popovici. Vedem mâine, poimâine ce mai facem.
foto (c) Comitetul Olimpic și Sportiv Român
