– Există o gamă largă de povești ale medicilor, referitor la modul în care au ajuns la specialitatea lor, pornind de la întâmplare, sau nota de la rezidențiat ce le-a îngustat opțiunile, sau o decizie de moment, și până la ani de zile de dorit o anume specializare, sau indicațiile familiei. Care este povestea dumneavoastră și cum s-a întâmplat apropierea de ATI? Să spunem aici și că lucrați la Spitalul Județean Timișoara, sunteți coordonator al Centrului de simulare medicală avansată SimLAB Timișoara și că ați făcut o parte din rezidențiat în Irlanda, unde ați și lucrat, după, o vreme.
– Alegerea specialității pentru mine a fost oarecum întâmplătoare, nu ceva prestabilit minuțios cu multi ani înainte. Însă aveam pe lista priorităților la rezidențiat, în top 3, alături de cardiologie, ATI. Pentru mine, la acea vreme, Anestezia părea ceva misterios, interesant de descoperit, care, fiind musai alăturată Terapiei Intensive, îmi dădea senzația de specialitate medicală complexă, completă, echilibrată, dar și complicată, chiar dificilă. Părea palpitantă într-un mod atrăgător, ceva ce merită încercat la început de drum. Auzisem că ATI-ul implică stăpânirea de noțiuni și abilități practice și foarte concrete, aplicabile din medicina internă, medicina de urgență, chirurgie de toate tipurile și aspecte unicate, specifice Anesteziei. Deja părea un „cocktail” interesant.
– Care e diferența, în specialitatea dumneavoastră, dintre un om ce-și face treaba (chiar conștiincios) și unul îndrăgostit de meseria sa?
– Diferenta dintre cineva care își face treaba conștiincios și cineva îndrăgostit de meseria sa se reflectă în profunzimea implicării și în modul în care abordează fiecare caz. Pentru a asigura un act medical de calitate, un bun profesionist trebuie sa respecte protocoalele, să asigure o îngrijire adecvată și să facă tot posibilul să reducă riscurile.
Pe de altă parte, cineva îndrăgostit de această meserie merge dincolo de o banală rutină. Își dorește să înțeleagă în detaliu motivele pentru care face manevrele invazive și noninvazive necesare și decide tratamentul pacienților critici. Se implică emoțional în îngrijirea pacienților, comunică eficient și empatic cu aparținătorii și caută mereu să învețe și să se perfecționeze, având și curajul să fie inovator atunci când situația o cere. În ATI, unde deciziile fac diferența dintre viață și moarte, aceste calități, împreună cu un raționament clinic riguros, si lucrul în echipă, pot însemna salvarea unei vieți.
– Țineți cursuri, la UMF și în afara sa. Cum găsiți balansul între activități, ruperea din timpul de spital pentru a preda și a bifa congrese (și) pentru a rezolva indicatorii ceruți de parcursul didactic?
– Scopul inițial al implicării mele în activitatea didactică (non-universitară) a fost zona de educație pentru rezidenții ATI. Pentru asta m-am reîntors în Romania, asta îmi doream să îmbunătățesc de la început, de când am devenit medic specialist, chiar din anii mari de rezidențiat. Am conceput un sistem, un program de instruire, dar și de testare a tuturor rezidenților ATI din Timișoara, inspirat din modelele occidentale existente, l-am adaptat condițiilor noastre locale și l-am optimizat, în permanență, cu sprijinul colegilor mei, care m-au susținut și care mereu și-au dorit o pregătire de înaltă calitate în specialitatea noastră. Acest parcurs, din ce în ce mai accelerat în ultimii ani, cu rezultate vizibile și palpabile pentru colegii noștri mai tineri, a fost mereu încurajat, sprijinit necondiționat și promovat intens de șefii și coordonatorii noștri, desigur în frunte cu prof. Dorel Săndesc.
Echilibrul de care mă întrebați nu îmi este ușor să-l mențin. Indicatorii ceruți de UMFT îmi par uneori foarte dificil de îndeplinit. În ultimii ani a crescut constant, progresiv, numărul de cursuri și activități pentru studenții din toate categoriile. În acest moment, Disciplina ATI apare în curricula studenților de Medicină Generală (6 serii), MG engleză, MG franceză, Asistență Medicală Generală Timișoara, Deva si Lugoj, Medicină dentară, Medicină Dentară engleză, Asistență în Medicina Dentară (materia se numește Asistență Profilaxie Stoma). În plus, recent s-a adăugat pe această listă și Masteratul de Toxicologie. Consider că suntem insuficiente cadre universitare pentru volumul uriaș de muncă destinat Disciplinei ATI.
– Sunteți lăudat (am auzit asta din mai multe părți) pentru felul aparte de a vă ține prezentările, la congrese (nu știu despre UMF – discuțiile pe care le-am auzit erau despre congrese) – ce ingrediente aparte are „rețeta Bârsac”?
– Cred că, încă de la început, ingredientele principale au fost disponibilitatea mea totală, dorința constantă de a îmbunătăți calitatea predării și bucuria de a vedea un feedback pozitiv din partea audienței. În 2015, când am început să țin voluntar cursuri pentru rezidenți în amfiteatrele Spitalului Județean, mi-am dat seama că predarea nu este doar despre transmiterea informațiilor, ci mai ales despre conectarea și interacțiunea cu publicul.
De-a lungul timpului am încercat să mențin entuziasmul la un nivel ridicat și să adopt metode moderne de predare, venind în sprijinul rezidenților și aducând mereu cele mai actualizate și mai relevante modalități de pregătire. Cred că rețeta este mai degrabă o combinație de muncă, dedicație și dorință sinceră de a optimiza continuu curricula de rezidențiat până la un nivel european, de înaltă calitate.
-Stă studentul medicinist 6 ani în facultate și prinde câte puțin din toate, are niște idei generale și, de rămâne la nivelul acela… nu este nimic, că nu poate practica. Trece printr-un examen de rezidențiat și, fie că și-a dorit asta, fie că nu, ajunge la ATI. A facut câte ceva prin anul VI, are ceva noțiuni despre cu ce se mănâncă. Este angajat într-un spital, se mai foiește și prin altele să mai prindă chestii. Dar cum ajunge el de la „bobocul de rezident de an mic” la medicul aproape-specialist? Adică… mai simplu, cum iese un adevărat ATI-st din el? Stă în fundul altora, în spital, și fură meserie, face cursuri? Când începe să puna mâna pe pacient?
– Pe parcursul ultimilor 7-8 ani de zile, nivelul de pregătire al rezidenților din specialitatea noastră (în Timișoara, cel puțin) a crescut calitativ și a fost constant îmbunătățit, treptat, treptat… până la un nivel actual care se apropie cu pași vizibili de cel european, din spitale universitare de top.
Astfel, „bobocii rezidenți de an mic” vor fi primiți în primele două săptămâni (pe care le-am numit sugestiv „săptămâni de inducție”) de o echipă de medici ATI care îi vor instrui privind regulile pe care trebuie să le respecte pentru protecția lor, a colegilor și a pacienților, modul de utilizare a sistemului digital de monitorizare a pacienților și de solicitare a analizelor, pe scurt… sarcinile lor clinice și nonclinice, drepturile și obligațiile pe care le vor avea din acel moment. În a doua săptămână vor veni în Centrul de Simulare SimLAB Timișoara din cadrul UMFT și vor fi inițiați teoretic și practic, cu ajutorul manechinelor și mulajelor performante, în ceea ce priveste manevrele cele mai importante, invazive și minim invazive, pe care trebuie să le cunoască toți rezidenții și să le practice ulterior, zi de zi, pe pacienți. Printre aceste manevre se numără resuscitarea cardio-pulmonară (CPR) – pregătirea de bază și avansată intensivă pentru gestionarea urgențelor de resuscitare, managementul căilor aeriene – exersarea tehnicilor de intubație, utilizarea dispozitivelor supraglotice și alte metode avansate de gestionare a căilor aeriene, blocurile neuraxiale, dar și periferice – instruirea în administrarea anesteziei epidurale și rahidiene, cu accent pe tehnică și siguranță, inserția cateterelor venoase centrale – utilizarea ghidajului ecografic și a reperelor anatomice pentru inserția cateterelor venoase centrale.
Această structură asigură o bază solidă pentru dezvoltarea abilităților clinice și crește încrederea rezidenților în abordarea procedurilor esențiale, înainte de a pune mâna pe pacienți, în sălile de operație, respectiv în terapie intensivă.
Ulterior, din a treia săptămână, micul rezident ATI va începe un proces de pregătire în spital, urmând o schemă de rotație în diverse sectoare chirurgicale, unde va învăța și va practica tehnicile de anestezie, precum și în terapie intensivă, sub atenta supraveghere a colegilor. În paralel cu „furatul meseriei”, de la colegii rezidenți mai mari și de la titularii cu experiență, o serie de activități educaționale săptămânale și regulate vor completa curricula lor de pregătire: cursuri care acoperă subiecte diverse, relevante pentru practica zilnică în anestezie, pentru a îmbunătăți cunoștințele și abilitățile practice, prezentări de cazuri clinice, analize detaliate și discuții pe marginea unor cazuri complexe de terapie intensivă.
Suportul pentru examenele lor finale și evaluările de etapă sunt implementate pe categorii: teste de etapă la fiecare 6 luni pentru rezidenții din anii mici (1 și 2), pentru rezidenții din anii intermediari (3 și 4) și separat pentru cei care sunt in anul terminal (anul 5) care primesc o instruire țintită, intensivă pentru examenul de specialitate european, de final de rezidențiat: simulări live și online pentru examenul final, tutoriale pentru examenul european. Pe lângă acest sprijin, pe care îl primesc pe toată perioada rezidențiatului, ei au acces la resurse online de cea mai înaltă calitate, cu informații actualizate, precum platforma educaționala UPTODATE și platforma de e-learning EIntegrity din Marea Britanie, o resursă cuprinzătoare de învățare interactivă online, la un preț de 10 ori mai mic decât cei din alte țări europene (în urma unor negocieri realizate în urmă cu 7 ani cu reprezentanții din Marea Britanie).
În plus, rezidenții de ATI din Timișoara (și, mai nou, și cei din Arad) au privilegiul să fie instruiți, în cadrul Centrului de simulare SimLAB Timișoara, cu ajutorul unor manechine și echipamente de simulare de înaltă fidelitate, într-un mediu adecvat învățării eficientizate prin tehnici moderne. În cadrul unor proiecte naționale, realizate în colaborare cu reprezentanți ai Societății Române de ATI (SRATI), ai Societății Europene de Anestezie și Terapie Intensivă (ESAIC), ai Societății Europene de Terapie Intensivă (ESICM), ai Societății Europene de Anestezie Regională (ESRA), precum și ai Societății Europene de Simulare Medicală (SESAM), toți rezidenții noștri iau parte la programe de instruire privind manipularea avansată a căii aeriene dificile, anesteziei în obstetrică și neonatologie, tehnici de ultrasonografie POCUS la patul pacientului, cursuri de instruire în terapie intensivă samd..
Toată această structură și schemă de educație medicală continuă își propune să ofere un echilibru între învățarea teoretică, instruirea practică și evaluările riguroase, având ca scop final excelența în educația din domeniul anesteziei și terapiei intensive.
– Pe firul discuției noastre constat iar că ATI-ul e ceva complex, și e frustrant câte lucruri poate iar nu își vor găsi locul într-un material de presă. Cred că e util să pomenim măcar câte ceva despre diferențele dintre Irlanda și România în specializarea asta, precum și privit dinspre interferența cu societatea. Cât face șpagatul un anestezist acolo între ce are și ce n-are, cum e percepută moartea ca realitate care intersectează, uneori, spitalul și cum se întâmplă marile decizii între personal, aparținători și, eventual, reprezentanții bisericii? Vorbesc de conectarea la aparate, sfârșitul vieții, donarea de organe.
– ATI este, într-adevăr, o specialitate complexă, iar diferențele între Irlanda (unde am avut ocazia sa lucrez mai bine de 5 ani de zile) și România sunt reflectate în infrastructură, uneori în practici clinice, dar mai ales în interacțiunea cu societatea, existând diferențe de mentalitate palpabile în privința noțiunii de “end-of-life care” (îngrijirile de la sfârșitul vieții). În Irlanda, ATI-ul beneficiază de un sistem bine structurat, cu resurse tehnologice avansate și un sistem de gestionare mult mai eficient al acestor resurse, de protocoale standardizate aplicate cu strictețe și de un raport mai bun între personal și pacienți. În România, deși dedicarea personalului medical este remarcabilă, lipsurile temporare în echipamente și resurse (lipsuri care sunt semnificativ ameliorate în ultimii ani), precum și gestionarea lor eficientă reprezintă o provocare constantă. În acest „șpagat” între ce avem și ce ne lipsește, anestezistul român demonstrează multă creativitate și reziliență.
În ceea ce privește percepția asupra morții… Moartea este o realitate cu care ATI-ul se intersectează zilnic, dar percepția sa diferă între culturi. În Irlanda există o abordare mai pragmatică și mai deschisă în ceea ce privește discuțiile despre sfârșitul vieții, ceea ce permite luarea deciziilor într-un cadru relativ mai calm. În România, moartea este adesea privită cu mai multă încărcătură emoțională și chiar stigmatizată, ceea ce poate complica dialogul dintre familie și echipa medicală, în special în terapie intensivă. Dacă în Irlanda deciziile privind deconectarea de la aparate sau donarea de organe sunt, de obicei, bine reglementate și se bazează pe consimțământul informat al familiei și pe dorințele exprimate în prealabil de pacient, iar sistemul facilitează discuțiile etice și implică adesea consilieri specializați pentru a sprijini familiile, în România aceste decizii sunt mai complexe. Implicarea familiei este crucială, iar uneori reprezentanții bisericii pot avea un rol semnificativ. Discuțiile despre donarea de organe sau sfârșitul vieții sunt influențate de convingerile religioase și de încrederea (sau lipsa de încredere) în sistemul medical.
Noi, ca anestezisti, suntem adesea prinși între două lumi: cea a actului medical propriu-zis și cea a emoțiilor, a convingerilor pacienților și familiilor. Este frustrant uneori să simți că, deși ai competențele necesare pentru a salva sau a îmbunătăți calitatea vieții pacienților, resursele sau barierele culturale te pot limita. Cu toate acestea, anestezistul rămâne un mediator esențial, care poate aduce empatie, claritate și susținere în momentele critice. Diferențele dintre Irlanda și România evidențiază provocările și oportunitățile fiecărui sistem, dar și importanța colaborării dintre personalul medical, familii și, uneori, biserică, pentru a lua cele mai bune decizii în momentele de maximă vulnerabilitate.
– De ce ați revenit din Irlanda?
– Motivul este unul simplu: dorința de a avea și „acasă” un sistem performant de educație al rezidenților, al viitorilor medici ATI. Am știut de la început că este un drum lung de parcurs în această direcție, am știut că rezultatele vor fi palpabile doar după ani de zile de muncă și perseverență, însă asta m-a motivat și mai mult să caut soluții și oportunități de a aduce o schimbare într-un sistem care are mare nevoie de medici bine instruiți, cu scopul final de a crește calitatea serviciilor medicale oferite pacienților noștri.
Ramona Băluțescu
