Pe cât de rar auzim despre ele în România, pe atât de des sunt pomenite în cercurile unde se decide soarta lumii reale – nu cea cu clipuri motivaționale, ci cea cu neodim, dispriu și yttriu.
Elementele acestea cu nume care sună a anagramă sunt, de fapt, motorul tehnologiei moderne: magneți pentru turbine eoliene, motoare pentru mașini electrice, senzori de rachetă, lasere pentru chirurgie, telefoane smart și chiar sateliți care ne ascultă gândurile (glumesc… aproape).
Dar iată surpriza: peste 90% din rafinarea acestor elemente vine dintr-o singură țară – China. Iar Beijingul a înțeles perfect valoarea acestei poziții. Nu doar economică, ci și politică, strategică, simbolică. Într-o lume care se tot joacă de-a războiul economic și tehnologic, China ține cheia de la camera serverelor. Și nu pare dispusă s-o lase uitată pe tejgheaua pieței libere.
De la minerit la dominație globală – în tăcere, dar metodic
China n-a ajuns aici cu lozinci sau prin noroc istoric.
A investit în extracție, rafinare, tehnologie și control de stat.
A impus cote de producție, licențe de export, a centralizat companiile relevante, iar în aprilie 2025 a început să ceară „licențe speciale” chiar și pentru exportul de magneți.
O mișcare care a înghețat coloana vertebrală a unor companii occidentale – Ford, Bosch, Suzuki – care, între două reuniuni despre „sustenabilitate”, s-au trezit fără materie primă.
Reuters ne spune că ministerul chinez responsabil cu aprobarea acestor licențe are acum 60 de angajați. Dar aprobările se dau greu.
Uneori, și „niciodată” e o opțiune.
Pământurile rare – o sursă de bunăstare, dar nu din aceea de broșură
Spre deosebire de alții care vând resurse brute și primesc înapoi telefoane scumpe pe care nu le pot fabrica, uneori nu le pot nici repara, China a înțeles că materia primă nu e de ajuns.
A făcut pasul greu: industrializare reală.
A investit în tehnologie și rafinare.
A creat locuri de muncă în interior, a crescut exporturile și și-a blindat economia cu un atu rar – controlul unui material pe care nu-l poți înlocui cu altceva.
Nu, nu este socialism, nu e nici comunism cu față umană.
E capitalism de stat foarte lucid, ghidat de interes național și un simț acut al geopoliticii.
Dacă vrei democrație, vorbește cu Norvegia.
Dacă vrei dispriu purificat, vorbește cu Beijingul.
De ce ar merita China respect în loc de eternele fobii?
Pentru că a reușit să facă exact ce ne lamentăm noi de 30 de ani că nu putem: să transforme resursele în strategie, iar strategia în influență.
A investit, a controlat, a reglementat și – când a venit momentul potrivit – a folosit totul ca pârghie în negocierile globale.
Fără să tragă un glonț, fără să invadeze nimic, fără să aibă „democrație consolidată”.
Rste o demonstrație de eficiență și viziune.
Și ar merita, poate, o analiză ceva mai lucidă decât discursul de tip „să nu ne fie frică de chinezi că sunt comuniști”.
Epilog geopolitic
În 5 iunie 2025, Xi Jinping și Donald Trump au avut o discuție telefonică despre echilibrarea balanței comerciale.
Totul în timp ce camioanele cu pământuri rare stăteau parcate pe la vamă.
Căci, așa cum ne învață istoria: cine controlează resursele, nu mai are nevoie să țipe.
Și poate, în loc să facem glume despre chinezării, ar fi momentul să respectăm o țară care a înțeles – cu mult timp înaintea noastră – că într-o lume construită pe microcipuri, câștigă cel care controlează minereul, nu cel care scrie sloganuri.
