…dar diferența nu este între felul în care erau imprimate lucrurile pe harta aceea – la care copiii de azi pot ajunge prin doar un buton. Este în faptul că atunci aveam doar harta. Și visele despre locurile acelea, pe care nu existau șanse, aparent, să le vedem.
Mi se părea că am cea mai aparte meserie de 5 minute, dinaintea orei de istorie, cum profesoara pe care o aveam mă alesese să o ajut cu dusul hărții la clasă. Era o hartă lungă, mare, mult prea mare față de înălțimea pe care o aveam atunci, strânsă sul, pe care o căram, așa cum își duce Atlas povara, în continuare, după ce Heracle l-a păcălit că ar vrea să-și așeze mai bine pe umăr blana leului din Nemea.
Îmi era drag să o ajut. Era unul dintre acei profesori care ne-au deschis mințile înspre multitudinea de locuri demne de vizitat de pe lume. Și parcă nici nu era tot timpul așa de amară treaba cu a nu le vedea cu adevărat – ne bucuram să le știm acolo, să le găsim un loc, ca pe o policioară, în mintea noastră – obiecte ale patrimoniului umanității ce ne încălzeau doar pentru că erau undeva, fără să sperăm că vreodată vom putea ajunge să le vedem. Așa erau Acropolele din Atena. Sau catedrala Sfântul Paul, din Londra, sau Opera din Viena. Nici nu mai știu pe care dintre astea am văzut-o prima, pentru că le-am văzut pe toate, până la urmă. Iar profesoara mea, deși nu mai era de multă vreme printre noi, cei din lumea cu luminile, era cu mine, acolo, și cu faldurile minții mele, care au păstrat întotdeauna, după lecțiile cu ea, primită în clasa a cincea, diferența dintre capitelurile dorice, ionice și corintice. Sau ce s-a întâmplat cu cariatidele de la Erechtheion.
Ce ardea? Speranța sau lipsa ei? Ambele legate de locuri care trebuie vizitate. Lucrurile astea sunt ca o bibliotecă pe care o strângi fără să știi câte din cărțile pe care le are ai mai putea citi în viața asta. Dar le ai. Și poți alege. Și poți să-ți utilezi acea cămăruță interioară a minții tale așa cum ai ajuns să crezi că te ajută cel mai mult.
Stilistul, în toată povestea asta, nu este demozela cu buze de rață de pe instagram. Sunt exact experiențele pe care le ducem cu noi, din copilărie, și pe care cineva a știut să ni le pună în brațe, astfel încât să le păstrăm să rămână, semințe, acolo. Să ne facă să ne înțelegem locul și dorința față de lucrurile frumoase și importante ale umanității. Este extraordinar să ai, la început de drum, părinți care să înțeleagă cum să-ți spună cartea în mână și învățător și profesori care să știe cum să dea foile astfel încât să rămâi cu cât mai mult până în momentul când vei decide singur care va fi următoarea carte.
Azi nu mai avem problema cu lipsa pașaportului, avionului sau chiar a posibilității materiale de a pleca măcar în Europa, să vedem lucruri și să adunăm experiențe. Sigur, nu toată lumea își poate permite o excursie în Madrid pentru a vedea Prado sau în Viena pentru a aplauda un spectacol la Staatsoper. Dar nu mai este imposibil, și, cu puțină stăruință, dacă pe cineva îl interesează aceste lucruri, poate să le bifeze. Atâta doar că există întotdeauna ceva înainte de a bifa. Există pragul acela de la a afla și până la a contura dorința. Exact asta cred că este zona îmbogățirii noastre spirituale. Îmi aduc aminte cât de mult am citit și cum am gândit șederea mea față în față cu un anume hipopotam albastru al Egiptului antic aflat într-un muzeu din Viena. Sigur că îmi este importantă șederea mea lângă el, și felul în care l-am făcut, și așa, parte din mine, ca printr-o fagocitoză personală. Dar este măcar la fel de important faptul că am ajuns la el cu mintea. Nu că l-am văzut, din unghiuri diferite, în cărțile unde am citit despre el. Este parte din devenire.
Tot așa sunt caii Oanei Bolog Bleich. Cu care cai am făcut cunoștință în acea zi de weekend, undeva la un atelier de desen din Centrul Timișoarei. Ciudat, dar în momentul în care am intrat în încăperile profesoarei de desen și am văzut ce lucrează copiii adunați acolo am simțit o bruscă enervare. Frumoasă, însă, și bună. M-a enervat că era o temă pentru copii. Și mă închipuiam privită ca o ciudățenie dacă m-aș pune să desenez și eu calul la care lucrau copii. Pentru că m-a lovit, brusc, dorința de a participa la acea herghelie a ideilor, și a liniilor, și a culorilor, cu calul meu. Era tot o hartă de dus, ca aceea din copilărie. Era apropierea, de data asta, de pictură spaniolă.
Pentru că, înainte de a vizita Spania, fie ca vacanță oferită de părinții cu bani, fie ca excursie școlară, atunci când s-au aliniat planetele finanțelor, fie vizitând locul unde trudesc, la căpșuni, rudele în căutare de bani pentru cei de acasă, înainte de a ajunge să vezi ce este de văzut acolo, te ajută să știi. Și exact aici intervine profesoara de desen. Mai curând profesoară de a dori. Așa cum, de fapt, ar trebui să fie orice profesor.
Oana Bolog Bleich este omul care știe să întindă capcane de frumusețe. În multitudinea de chestii dintre care un părinte poate să le aleagă, târându-și copilul de mână înspre a-l face mai bun, mai deștept, mai înalt, mai frumos, mai poleit intră, azi, în Timișoara o groază de lucruri. Dar unul dintre ele este o găselniță legată de pictura spaniolă. Nu iei copilul să-l pui pe scaun cu mâinile la spate și să îi spui… na aci albumul de artă, buchisește de la pagină 7 până la pagina 29, că după aia trecem la extemporal. Nu merge așa, a trecut timpul. Și nu mai există nici acea rană a ideii că uite ce frumuseți există pe lume, pe care nu o să putem să le vedem niciodată. Acum totul pare tangibil. Acum totul e la un click. De aceea, o capcană care să ducă mintea copilului la ce este de rămas, frumos, în sită este de neprețuit.
Așa s-a născut jocul acesta, aparte și serios. La care ajută și profesoara, și consulul onorific al Spaniei din Timișoara, Excelența Sa José Miguel Viñals, care a încurajat și sprijinit această călătorie dintre lucrurile pe care maturii deja le știu și cele care sunt pregătite să ajungă la copii. Iar părinții care au avut inspirația să-și ducă acești copii nu la balet, nu la tir cu arcul, nu la aruncat pietre în Timiș – deși toate acestea au importanța lor – n-au greșit. Pentru că, aici, copiii învață despre marile picturi ale artiștilor spanioli, ajungând, pe nesimțite, să le facă parte din conștiința lor, să poată face referiri, în timp, la ele, să se îmbunătățească, să-și înfrumusețeze mintea, și, la un moment dat, să vină doar firesc ca, atunci când se vor afla în fața lor, să nu fie în fața unor necunoscute, ci a unor deja prieteni, de demult.
Este esențial să ai prieteni de demult între cele ale artei. Și acel acest atelier de desenat cai îmi este cumva un prieten de demult. Pentru că cei care sunt aici sunt personaje ale unei cărți pe care a conceput-o consulul Spaniei exact pornind de la acest atelier șii de la călătoriile imaginare pe care le fac copiii porniți să cunoască frumusețile artei Spaniei. Acolo este vorba de o poveste cu spiriduși care se mișcă pe hartă, între Timișoara și localități din Spania și nu numai, având mereu între ei pictori spanioli și lucrările lor. Acum avem tema calului. O altă parte din capcana frumoasă întinsă copiilor. Pentru că este și mai simplu să oferi ceva înspre o minte dornică să fie umplută cu ceva atunci când folosești un animal. Și mă plimb printre caii diverselor picturi spaniole în conturul cărora copiii aduc fantezia culorilor lor. Sau chiar le schimbă mișcările. Și zâmbetul. Și gesturile. Pentru că… de ce n-ar putea un cal zâmbi? Pentru că… de ce nu ai putea construi în o oră frumoasă a zilei, reinventând un cal spaniol?
Și așa. în metrul acela în care trec de la enervare la decizia că până la urmă, o să pun și eu mâna să desenez un cal, îmi dau seama că printre copiii care trudesc la herghelia zilei se află și consulul onorific al Spaniei. Dar și șefa secției consulare a Ambasadei Spaniei din București, Excelența Sa Maria Micaela Ossola Revilla, care a venit aici pentru o serie de evenimente. Și care, absolut deloc ciudat, trudesc și ei la câte un cal.
Fac câteva poze cu grijă să surprind unguri aparte. Am deja un favorit, între caii desenați de copii. Vorbesc cu profesoara despre încheieturile altui cal desenat, care are ceva ca și îmbinările de la picioarele cailor de pe unele monede grecești de acum mai bine de 2000 de ani. Este o atmosferă plăcută. Calul este un pretext excelent pentru discuții despre ce este de văzut prin muzeele Spaniei sau despre evenimentele care promovează Spania, realizate de consulul spaniol de aici, pe care doamna Revilla le laudă și spune că ambasada este foarte fericită cu lucrurile care se întâmplă în Timișoara. Am primit și această declarație: „Cred că este o inițiativă grozavă a consului onorific de aici, din Timișoara, de a arăta începul cu încetul copiilor arta, a-i face interesați în ea, nu doar arătându-le ceva, dar făcându-i să ajungă ei înșiși artiști. Ei nu vor uita de Goya sau Velazquez fiindcă le-au privit lucrările, apoi le-au schimbat în ce și-au dorit ei. Cred că este un mod minunat pentru copii de a-și deschide ochii spre Spania și, mai apoi, poate de a fi interesați să călătorească acolo, cu părinții, să viziteze un muzeu și chiar să vadă în realitate picturile de azi”.
Ceea ce mi se pare și firesc, pentru că deja de niște ani buni sunt sau aproape sau chiar colaborez la evenimentele pe care le organizează consiulul onorific aici, unind localnici cu mica escadrilă spaniolă închegată aici sau cu artiști spanioli,și știu că, dacă e să numim unul dintre multitudinea de consuli mai mult sau mai puțin onorifici ai orașului, care trec de 20, E.S. José Miguel Viñals ocupă un loc de vârf între cei care chiar fac ceva.
Ochii îmi cad pe hăinuțele copiilor – unele sunt cu păsări, unele, cu dinozauri. Este vorba de un fel al ochiului de jurnalist de a vedea, atunci când știe că o anume temă plutește în jur. Dar, ce e drept, aici ai multe de văzut, pentru că sunt și rezultate ale unor întreceri trecute, sunt și lucrurile de azi, care deja în timpul devenirii lor ajung și cărți poștale, pentru că ele sunt desenate direct în formatul de carte poștală, astăzi mult mai puțin folosit, spre aproape deloc, față de cum era acum 20- 30 de ani. Încă o nostalgie. Îmi pare rău că măcar calul meu favorit nu devine o adevărată carte poștală, mi-ar face plăcere să trimit cuiva, în afara Timișoarei, un salut cu acest cal.
Atunci când încep să vină părinții pentru a-și lua copiii, și îmi dau seama că ora, sau orele, sau timpul, sau ce o fi fost, sunt pe sfârșit, mă simt ca atunci când eram chemată, seara târziu, de la locul de joacă. Și zâmbesc. Mă bucur că, undeva aproape de inima centrului Timișoarei, pentru că un centru poate avea și pojghiță, dar și inimă, cineva a ghicit cum să dea sens timpului acestor copii care trebuie să crească frumos și bine.
Spaniolii sunt o nouă mică etnie a Banatului. Cu care, cum se vede, facem schimburi aparte spre lucrul bun.
Ramona Băluțescu
