Mulți din muncitorii de pe șantierul unde lucram pe atunci erau neoprotestanți. Unii din Moldova, alții din Bihor.
Știau de undeva despre eveniment, probabil le-o fi spus la ei la biserică.
Ei ne-au spus nouă, noi am spus altora, se cam știa cine e Billy Graham, că mai spuneau cei de la Europa Liberă despre el.
Lumea se aștepta că dacă tot a prins ocazia o să spună acolo, în public, cine știe ce grozavii, că se zicea că-i rău ca un pitbull. Și securiștii noștri sigur nu o să îndrăznească să-i facă ceva unuia care stă la masă cu președinții Americii, așa că, cine știe, poate în seara asta începe.
Majoritatea celor care au fost acolo nu s-au dus să asculte cum sună cuvântul Domnului în limba engleză. S-au dus pentru că nu prea aveai unde să te duci, de aceea mergeai oriunde se întâmpla ceva.
Dacă ar fi venit ambasadorul Americii, Papa sau Elvis, ar fi fost tot atâția.
S-au dus oamenii și la Lepa Brena, tot atât de mulți, chiar dacă unora nu le plăcea. Bărbaților, fără excepție, le plăcea că avea mâini și picioare lungi, dar femeile nu erau toate încântate. Mai mergeau și duminica la talcioc, la capătul lui 13, chiar dacă nu cumpărau și nu vindeau nimic.
De aceea s-au dus oamenii și la revoluție, nu că ar fi fost ei mari viteji care doreau să se lupte cu sistemul, au mers pentru că se întâmpla ceva interesant. Unii s-au dus mai târziu, când era sigur că a rămas doar spectacolul.
Și dacă tot au ajuns până acolo, când au început unii să strige lucruri, au început și ceilalți să strige, cam ca la meci.
Și când au strigat destul de mulți, regimul s-a prăbușit, nu că americanii, rușii sau extratereștrii, s-a prăbușit pentru că oamenii au strigat destul de tare. Ca un castel din cărți de joc dacă țipi destul de tare la ei. Sau, dacă vreți, că tot e vorba despre religie, ca zidurile Ierihonului.
***
În ziua aceea ni s-a dat drumul ceva mai repede de pe șantier, nici nu am mai venit cu trenul, ci cu o automacara Kato cu un braț de 45 de metri, una din cele mai mari din România, care a parcat în față la Cina, că și șoferul dorea să-l vadă pe omul ăla cu mitraliera.
Când am ajuns acolo era deja nebunia care se vede în poză, se înserase și invitatul vorbea. Mai târziu s-a spus că fuseseră acolo vreo 30.000 de oameni.
A fost prima oară când știu eu că a existat o instalație de sonorizare pentru ca cei din stradă să audă ce se vorbește în interior.
Nu a fost nimic interesant, cel puțin pentru mine, nu s-a vorbit despre răsturnarea regimului, nici despre trecerea la o altă orânduire, Billy Graham vorbea despre credință în engleză, cineva traducea.
Pentru că nu se auzea foarte bine, oamenii se întrebau unii pe alții „ce zice, ce zice?”
A fost cam ca la orice altă slujbă religioasă de la noi, doar spectatorii au fost mai mulți.
Nu a fost nici măcar cu muzică, cu Amazing Grace, cum mă așteptam să fie o slujbă baptistă adevărată.
Dar era interesant că era un american și că era baptist, ceva nu interzis, dar străin pentru regim, aveam și noi baptiști, dar din ăștia mai soft, despre ăla se spunea că e „Mitraliera lui Dumnezeu”.
Am stat puțin și am plecat, ar fi fost o prostie să stau acolo nu știu câte ore în picioare ca să ascult ceva ce nu mă interesa deloc.
Foto: Colecția Lucian Muntean
