Spune poetul… „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart…”, iar lucrurile care sunt despărțite, de data aceasta, sunt liniștea și sărbătoarea orașului, și cei care veghează, pe de altă parte, ca această liniște să curgă. Aparent, despre asta este vorba, la începutul lui mai, în o nouă salbă de ieșiri cu Serviciul de Ambulanță din Timișoara, de data aceasta de la sediul central, de lângă Județean, unde particip la o bucată din tura doctorului Abdo Aboud, împreună cu Daniel Ciocan, asistentul său, și cu ambulanțierul Gabriel Badea. Mi-am dorit anume acest echipaj pentru că este cel care acum nu mult timp a fost la o descarcerare aparte în care, din păcate, un bărbat și-a pierdut viața, dar echipa s-a străduit să țină în viață, și a și reușit, câinele lui.
Și într-o societate ciudată, cum este asta în care trăim, care încă nu-și așază valorile, și interesele, și adevărurile, am considerat că este important să arăt ceva despre adevărul meu. Cred că acolo unde ești aproape sigur că cei din jur vor râde de efortul unor oameni de a ține în viață un câine, cineva trebuie să vină și să spună… de fapt, sunteți ipocriți. De fapt, sunteți niște nenorociți care se agață de viață prin metode puerile și grețoase. De a lor și atât. De fapt, uităm că lucrurile importante sunt trecute așa cum e deja stipulat la pompieri când e vorba de salvare. Ei au acolo, în ordine a importanței, salvarea de vieți omenești, apoi salvarea de vieți ale animalelor, apoi salvarea de bunuri. Ne cantonăm atâta de mult de bunuri încât uităm că binele se face și ca fișă a postului, dar și dincolo, atunci când nu dăunează la alte lucruri.
Pentru că, desigur, prima întrebare pe care ar putea să și-o pună un cârcotaș ar fi de ce stă un echipaj de ambulanță să salveze un câine, că… dacă se întâmplă alte lucruri în oraș? Atâta doar că tot onor cei cu întrebarea sunt cei care nu știu că atunci când ai o persoană decedată în mașină, nu o lași în iarbă, să te duci la alt caz. Așa că, dacă tot trebuia să se aștepte până venirea medicinei legale, după încercarea de a se da primul ajutor omului, mie mi se pare extrem de binevenit că asistentul echipajului, discutând cu medicul care era acolo, a hotărât să treacă la salvarea câinelui, care intrase într-o criză. Dar, desigur, pentru puțoii care sparg semințe pe banca blocului de suburbie rău-famată este mai simplu să te hihăi că ambulanțierul de oameni a încercat și a și reușit să salveze un câine.
Am extrem de adânc în mine revolta față de spiritul gregar prin care se ajunge la hihăielile astea pentru că, până la urmă, de stăm să cercetăm, toți avem încă un sâmbure din limba graurului pe care-o înțelegeau copilașii din Mary Poppins. Atâta doar că la cei mai mulți se pierde. Probabil de aceea mă dau peste cap să-i învăț, pe lângă noțiuni care se predau la universitate, și empatie pe cei pe care-i am studenți.
Pentru că atunci când vorbești din unghi filosofic despre relele și bunele lumii, este mai mult decât un balans între noțiuni sterpe. Este o lecție de viață pe care trebuie să poți să o aplici atunci când ai o decizie de luat. Iar aici decizia a fost luată să se salveze un câine în timpul în care, oricum, trebuia să se stea acolo.
Menționez iar asta. Nu știu dacă există decorații sau merite aparte pentru cei care fac un pas în plus față de cât ar fi, sterp, în fișa postului lor. Dar cum nu am siguranță legat de chestia asta, fac ceea ce pot eu, dinspre meseria mea. Să strâng câteva cuvinte, ca un buchet de floricele de câmpie, pe care să-l întind acestui echipaj. Și nu mă înșel. Sunt oameni deosebiți, sunt oameni cu povești aparte și lângă care mi-a fost de bucurie să fiu.
Pentru că, dincolo de poveștile lor, am văzut ceva ce este deosebit de important în ceea ce înseamnă coabitare. Am văzut o echipă unită. Lucrurile astea se simt din felul în care se întâmplă gesturile, întrebările și deciziile, privirile și atingerile, atunci când lucrezi în spații care nu sunt ale tale, pe care nu le cunoști, în care trebuie să te descurci, deranjând cât mai puțin, dar fiind maxim de eficient.
În noaptea aceea am prins atât o discuție cu doctorul sirian Abdo Aboud, care, sigur, are o poveste de viață aparte tocmai prin faptul că nu s-a născut în România și, așa cum îmi spunea mai târziu, atunci când visează, nu visează în limba română, dar, din câte am văzut, este, după celebra sintagmă, mai român decât mulți, și cu asistentul său, Daniel Ciocan, iar apoi am fost la caz. Am prins două cazuri în noaptea aceea, unde am ajuns mai mult să îmi fac o idee despre cum se mișcă acest echipaj, și nu cam ce se mai întâmplă în oraș.
Și să-mi readuc aminte de timpurile vechi și să văd, de fapt, ce s-a schimbat în această centrală în care n-am mai lucrat de mai bine de 15 ani. Am început cu dialogul, după ce am dat bună seara la finele zilei de 30 aprilie, iar la-revedere-le a venit cu lumina zilei de 1 mai, pentru că, așa cum deseori spun, e util să fii alături de cei care trebuie să lucreze în zilele de sărbătoare, când ceilalți se distrează. Tocmai ca să nu uităm că, întotdeauna, într-o societate cât de cât așezată, sau care măcar mimează că ajunge așezată, există oameni care veghează pentru ca ceilalți să poată să-și ducă viața în tihnă.
A fost o experiență aparte, pentru că există ceva ca un cifru, un pact, pe care poți să-l deții sau nu, pe care poți să-l intuiești spre folosință sau nu, atunci când, ca jurnalist, vii să bați cu atenție și poate chiar smerenie la ușa unei meserii noi, care nu este a ta. Pentru că una este dacă vii să faci un material de jumătate de oră în care pui întrebări și ți se dau răspunsuri, și altceva este să rogi să fii admis în respirarea lor, în spațiul lor intim, care înseamnă o cabină de mașină sau o burtă de ambulanță. Să stai cu ei în momentele în care îmbucă ceva, pe fugă, sau chiar trag un pui de somn, atunci când sunt în tură de noapte, în locurile special amenajate pentru asta.
Pentru că e o intrare în intimitatea cuiva, chiar dacă e vorba de o meserie, și atunci când aceste intrări, ca ale unui rinichi nou într-un corp străin, se întâmplă, este nevoie de ciclosporină pentru ca grefa să nu fie aruncată. Asta înseamnă că, într-un fel, acea parolă magică, pe care o ai sau o intuiești, arată că-ți pasă, că ești acolo deja știind, deja încercând să fii înțeles, că nu-ți bifezi o sarcină, ci că vrei ca pentru bucata aceea de timp să fii cu adevărat împreună cu oamenii aceia, să poți să-i înțelegi cât mai bine, să nu vii cu piatra ridicată să dai după presupusele lucruri neașezate care există peste tot, dar care, de multe ori, poate de cele mai multe ori, sunt compensate de altele care fac ca treaba să meargă mai departe și să se strunjească înspre mai bine, înspre cât mai bine.
Mă simt întotdeauna onorată atunci când o echipă de cadre medicale îmi permite să fac parte din suflarea lor, iar din suflarea lor, așa cum am spus, înseamnă să fii cât mai adânc parte din oboseala lor, să înțelegi știința lor, să surprinzi, uneori tăcând, alteori întrebând cu respect, chiar și cu resemnare, despre problemele meseriei, să încerci să fii acolo, să furi, poate, să trăiești pentru bucata aceea de timp cât mai aproape de viața interlocutorului tău, să te mulezi, să iei din tot ceea ce înseamnă clipa, astfel încât atunci când te vei pune să redai, oamenii care te citesc să înțeleagă și să poată să facă un pas în plus înspre respect.
Cred că, măcar când e vorba de tagma medicală, avem enorm de compensat, mai ales după trecerea covidului, când obscurantismul, tâmpenia, nici măcar nu știu cum să spun, pentru că nu există termeni academici pentru chestiile astea, imbecilitatea generalizată a poporului nostru a făcut să lovim prima clasă în care ar fi trebuit să avem încredere, medicii – personalul medical, de fapt, pentru că e absolut necesar să includem aici și asistenții și infirmierii. Avem enorm de făcut pe drumul acesta, și asta implică și pe cei care conduc destinele Sănătății, fie că e vorba de Colegiul Medicilor, fie că e vorba de Minister, pentru a compensa această prăpastie, dincolo de cuvintele goale. Și atunci cred că pasul care poate fi făcut este atunci când nu te trimite neapărat cineva, ci, ca jurnalist, conștiința îți spune că aici este de lucru.
Iar cei care sunt primii care pot să înnoade deșirătura care s-a făcut între societate și corpul medical, cred, cred cu tărie, pentru că am văzut lucrurile acestea, din ce în ce mai mult în ultimii ani, sunt cei la care nu te duci pregătit. Cei care îți intră în viață aproape fără să îți dai seama că peste un moment vei avea nevoie de ei. Aceia unde nu se vehiculează mite, strânse în săptămâni, aceia de la care așteptările sunt aprige și țin nemijlocit de viață și de moarte. Acolo unde nu mai ai timp să spui despre Big Pharma și despre „lasă că știm noi cine este în spate și ce vor să ne facă și că vor să ne omoare cu oxigen”, și așa mai departe. Aici vorbesc despre Serviciul de Ambulanță și despre Urgențe. Acolo unde oamenii ajung pentru că sunt cu adevărat în stare gravă, și de cele mai multe ori brusc, și nu pot sta să aleagă, să dea cu banul între șaman, popă, vrăjitoarea de cartier și, finalmente, acela care de fapt trebuie să ducă eforturile astea, și anume cadrul medical acreditat.
Am văzut, în nenumărate ori, interacțiunea dintre oameni și cei de la Ambulanță. De foarte multe ori și între oameni și cei de la UPU. Dar acolo deja asepsia începe, ai spitalul în spate, relațiile sunt puțin altfel. Dar cred cu tărie că Ambulanța este ok pentru relația dintre oameni și medici, pentru pulsul ei, pentru dresul ei. Aici trebuie lucrat, și de aceea contează să putem să-i vedem, să putem să încercăm să-i înțelegem, să ajutăm atunci când ține de noi lucrul ăsta, pe ambulanțieri. Pentru asta ar trebui să ne înțelegem condiția noastră, când și cum trebuie să deranjăm pe cineva, pentru ce apelăm, cum trebuie să curgă acest lucru.
Despre toate acestea ajung să vorbesc cu doctorul Aboud, scurt, înainte de primul caz, apoi înainte de al doilea. De fapt, este un fel de recunoaștere în care eu spun cine sunt, el spune cine este el. Asistentul lui ne povestește și el despre ce crede el esențial din lucrurile care se întâmplă în jur. Vorbim despre cursuri, despre situația din țară, despre ce a lăsat covidul, despre toate lucrurile care ar putea sau nu ar putea să fie schimbate. Și, într-un mod scurt, acolo, în noapte, parola este spusă, muchiile cheii de control se potrivesc perfect, și ne dăm seama că gândim la fel, că suntem oameni, toți trei, care își doresc mai binele, și care se dau peste cap să-l atingă, care nu vor să rămână în blazare, în ciuda vârstei care a trecut, la noi, de o vreme de tinerețe. Și, cu toate astea, ne pasă.
Felul în care ne pasă, felul în care putem vorbi despre lucrurile de care ne pasă, este ceea ce ne strânge acum. Curge discuția, apoi, primul caz, o altă parte de discuție, apoi, ca să bifez o parte din noapte și cu lucruri de genul acesta, mă întind pe una dintre canapelele fotoliu, care sunt lângă un televizor care merge pe știri, cred că și prind un somn de 10 minute la un moment dat. Imediat cum foșnește cineva lângă mine în drum spre baie sau ca să-și facă alte treburi în zonă, îmi ridic capul, uitându-mă, noi suntem?, noi trebuie să plecăm?, dar nu, de-abia pe la 5 jumate dimineața este a doua intervenție, și lucrurile curg înspre încă o zi de sărbătoare de 1 mai.
Prima intervenție este undeva după 2 noaptea, trebuie să mergem la o familie de lângă Piața Aurora, ajungem pentru o doamnă în vârstă care este dată că având dispnee, este ajutată cu iubire și cu respect de două fete ale ei, ele sunt puțin mai în vârstă decât mine, avem foarte multe în comun, și ca o anume meserie, și ca înțelegere socială, dar nu spun nimic despre asta pentru că acolo sunt ca voluntar. Sigur, o să am extrem de mare grijă să nu folosesc detalii recognoscibile, e doar că ceea ce neapărat vreau să spun, și ceea ce începusem să spun uneia dintre fiicele doamnei pentru care am mers acolo, este că îmi crește sufletul atunci când văd că există familii în care copiii se dau atâta de mult peste cap pentru părinții lor bătrâni și ajunși la vârsta bolilor. Sigur, poate unora li se pare firesc, dar iar, atâta vreme cât media spune altceva despre ce se întâmplă în jur, iar când spunem de medie mă pot baza și pe lucrurile pe care le văd, inclusiv din ieșirile cu ambulanța, excepțiile pe care le prinzi, chiar dacă ele ar trebui să însemne normalitate, sunt lucruri care te bucură, iar pe mine mă umplu de încântare și îmi cresc inima.
Bătrâna este puțin mai bine decât ne-am fi așteptat, de fapt nu este la dispnee, dar are câteva din neașezările vârstei. Cei cu care sunt explică, așezat, nu arde nimic, se scot niște medicamente care vor fi date, totul curge într-un mod frumos și așezat, dar ceea ce impresionează este că, de fapt, fata doamnei, cea care stă cel mai mult cu noi, îl recunoaște imediat pe medic atunci când ajungem, și îi spune „dumneavoastră ați mai fost la mama de două ori și ați salvat-o, acesta e a treia oară”.
Ne povestește puțin despre cele două ture, și îi spune medicului: „sunteți trimisul lui Allah, sau al lui Dumnezeu, nu contează, unul dintre ei, dar pentru noi sunteți salvarea mamei”. Și pe lângă cele pe care mi le spusese doctorul despre rarele momente în care a fost privit mai ciudat ca fiind arab, mi se pare reconfortant să vină cineva să compenseze lucrurile astea cu o replică din inimă, care să arate că omenia nu ține de titulatura zeilor, ci pur și simplu de felul în care își înțelege omul menirea.
Cazul al doilea ne duce la un cetățean rom din zona Parcului Doja. Am o mică strângere de inimă atunci când ajung în casa respectivă, pentru că știu istoria caselor. O să am deosebită grijă legată de felul în care mă uit în jur, să nu fie nimic deranjant.
Nu știu câte persoane sunt acolo, și ce se întâmplă, cât de gravă este situația. De fapt, se dovedește a nu fi nici aceasta o situație gravă, și e foarte bine că este așa. Bătrânul care e acolo este singur, vorbește frumos cu medicul, este recunoscător, ascultă îndrumările, dar în același timp simt genul de frazare al medicului, genul de abordare că se schimbă puțin, și realizez că intuiește exact cheia în care să explice omului că nu era cazul să nu doarmă pentru că îi era frică să nu moară, că situația este sub control, că știe ce să-i dea și că va fi bine.
Când plecăm, doctorul îmi spune „să știi că 50% din ce facem este modul în care comunici”. Este dimineața foarte devreme, în primele raze ale soarelui, și mi-aduc aminte de o altă bucată din poemul respectiv cu care am început, de Nichita Stănescu, și anume… „Este o întâmplare a ființei mele, și atunci fericirea dinăuntrul meu este mai puternică decât mine, decât oasele mele”. Dar încă nu știu unde să o pun. Credeam că, poate, o să mai ies la o tură cu echipajul, așteptam să văd de se mai întâmplă ceva să am un final rotund pentru material, și nici nu bănuiam ce rotunjime aparte îmi va aduce soarta.
Deocamdată e 1 mai, simt bucurie, strângere de inimă atunci când pășesc în direcție opusă față de ambulanța care pleacă spre sediu, eu ducându-vă spre tramvaiul meu pentru că mi-e mai aproape de acolo, spre casă, și strângere de inimă pentru că, într-un fel sau altul, îmi ajunge deja să-mi fie drag de echipajul ăsta, mi-aș dori să mai ieșim împreună, cum spun, să mai trag ca pe o nară acea relație frumoasă pe care o văd întinzându-se între oameni, și simt că următorul lucru pe care aș vrea să-l fac este să întreb când sunt datele de naștere ale celor doi cu care am vorbit mai mult pentru că cred că, de acum, m-aș bucura să facă parte din oamenii cărora să le pot adresa un la mulți ani atunci când e de spus chestia asta, deși, dacă stau bine să mă gândesc, față de unii oameni parcă fiecare zi merită câte o astfel de urare.
Dar atunci finalul era, încă, o schiță depărtată. Iar acum e locul, în material, pentru ceva din discuțiile de la sediul Ambulanței, fie parafrazate, fie în calup direct.
– Sunt dr. Abud Abdo. Doar două nume, originar din Siria. Am venit aici, în România, în anii 80.
– Cum se venea atunci?
– Ambasada României din Siria făcea reclame pentru cei care vor să învețe în România. Nu știam mare lucru asupra României, dar… Era o șansă. Am zis că, hai, că noi mergem să învățăm în România. Eu sunt din Damasc.
– Aveați prilejul să aveți o universitate serioasă acolo. Și atunci, ce ați văzut ca avantaj să veniți în România?
– La noi, că se intre la medicină, în Siria, era foarte greu. Și atunci când veneam în România, era mult mai ușor. La 18 ani ai toată lumea în mâinile tale. Îți place să descoperi. Am venit singur, dar aveam un vecin de-al meu care învăța la București. Pe vremea lui Ceaușescu după ce făceai anul pregătitor la Bacău era repartiție. Luau la grupă, serie, numele și așa. Nu știam nimic despre Timișoara. Am mers într-o excursie la la Brașov. A fost ceva… Până în ziua de astăzi am simțit nostalgie după Brașov. După zilele alea. N-am învățat să schiez. Dar am cinci copii.
– Să vă trăiască.
– Mulțumesc. Un medic infecționist, și un medic care… Acum merge tot pe urgență. Și un viitor medic stomatolog. Am un inginer chimist. Și una care este… Nu a făcut chiar medicină. A făcut altceva. Am patru fete și un băiat. Să știți că toți sunt cu facultate.
– O familie extraordinară.
– Mulțumesc mult. Asta este averea mea. O voi trăi prin copii. Da. Că mă uit la ei și atunci simt că n-am trecut prin viață… așa.
– Haideți înapoi la Timișoara. Sunt foarte curioasă unde ați cunoscut-o pe doamna. E româncă?
– E româncă. E din Timișoara. Și… ne-am legat unul de altul și… sunt mândru de ea. A fost sprijinul cel mai mare. Pentru mine a fost ea. Ea a ținut copii. Nu duceam lipsă materială. Și atunci ei au avut acest… stâlpul casei.
– Cum o cheamă pe doamna dumneavoastră?
– Margareta. Eu am venit, cum v-am spus, în Timișoara din întâmplare. Nu știam nimic despre Timișoara. Numai colegii spuneau că acolo este Occident. Vă dați seama că erau anii 80. Damascul era liber. Era regim dictatorial. Același dictator.
– Și atunci de ce spuneți că era liber?
– Era liber. Noi puteam să mergem unde vrem.
– Ah, genul ăsta de libertate.
– Dar nu puteați spune orice. Și n-ai voie, părerea, nu. Trebuie să fii ca la comunism. Liderul suprem. Numai că fizic poți să pleci, poți să ai valută, poți să cumperi, poți să deschizi.
– Și material stăteați mai bine în Siria?
– Da. Nu putea să vină un student fără să nu aibă un suport material familial. Era bine.
– Și cât de greu v-a fost în cei șase ani de medicină la Timișoara? Adică, cum au trecut? Stăpâneați deja limba îndeajuns încât să puteți în primul an să vă descurcați?
-Deci, limba română am învățat-o la Bacău. E foarte greu. E enorm de greu. Vă dați seama că noi am venit în anul întâi și la fiecare rând ca să traduc la limba arabă trebuia să mă duc la dicționar român-engleză, engleză-arab.
– Știați deja engleză bine când ați venit?
– Nu, deci știam în engleză, dar nu așa de bine. Da, aveam dicționare. Română-engleză, engleză-arabă este foarte greu. Un rând lua ore.
– Dar spuneți-mi, și colegii dumneavoastră, pentru că erați singur, colegii arabi, vă puteați ajuta între dumneavoastră legat de terminologie, cei care…
– Da, cei care erau înaintea noastră. Exista genul ăsta de colaborare. Noi, pe vremea aceea, atunci aveam mult mai multe legături între noi, că eram numai la cămine. Eram strâns sub ochi. Și atunci întrebam. Ce înseamnă aia? Și ne ajutau cei care sunt cu anii mai mari. Legătura între noi era mult, mult mai strânsă decât acum. Acum, fiecare unu cu unu de casa lui.
– Exista și o ligă a studenților musulmani. Era un doctor, Fariz Lacta, ce o conducea. Era un tip foarte ok, l-am cunoscut în 94.
– Da, da, da. Așa este.
– Și… Cum ați trecut medicina, terminat, ajuns la sistemul de urgență? Ați avut și alte încercări? Sau v-ați dorit altceva? Sau cum s-a întâmplat?
– Deci, la medicină, deci la urgență, sincer că m-am dus cu un coleg la spitalul municipal și atunci era începutul urgenței cu doctorul Brădescu. Era Brădescu acolo și eu mergeam cu colegul meu, chirurg. Eu sunt medic generalist. A venit revoluția, ne-am dus pe comerț. Un timp de pierdere, dar eu mergeam tot timpul la spital că inima mea era la spital. Eu trebuia să fiu medic. Făceam voluntariat.
– Asta e, cred, extraordinar pentru a da linia unui om că face bine ce face, să vrea să facă și voluntariat.
– Mergeam la voluntariat, stăteam cu colegul meu, chirurg. Ceva, tot timpul vedeam ceva, îmi lipsea ceva, eu trebuia să fiu medic, eu trebuie să fac medicină, nu, n-am cum, altfel. Și atunci, la un moment dat, am zis că aici e și gata. Nu se poate. Eu trebuie să fiu medic. Trebuie să lucrez. Și atunci am venit la ambulanță. Eu văzând, în spital, cum vin pacienții, adrenalină. Aici e cea mai tare adrenalină. Aici încep lucruri. Unde arde? Și am venit la ambulanță.
– Asta în ce ani era deja?
– Eu am venit aici la 2009.
– A fost o problemă că aveați iubită româncă?
– Înainte nu puteai să te însori cu românul. Era greu. Foarte greu.
– Dar cine spunea că nu-i voie?
– Securitatea română. Noi când am fost studenți, tot timpul am fost urmăriți. Toți studenții străini au fost urmăriți.
– Da, dar mă gândesc că cei din țările arabe nu prea ridicau problema să facă nu știu ce, împotriva sistemului.
– Nu. Nici împotriva lui nimeni. Noi suntem oameni pașnici. Și noi știam că noi suntem musafiri aici. – Deci ați avut noroc cu Revoluția și pe plan personal.
– Normal.
– Spuneți-mi despre familia dumneavoastră. Ei cum vedeau faptul că faceți medicină în România?
– Ei vedeau că noi vom fi medici. –
– Păi, vă întreb pentru că uitați-vă ce e acum în societate, că lumea-i scuipă pe medici.
– La noi nu există așa ceva. Medicul este… Nu că e respectat. Este la nivel foarte mare. Respectat. Adică zici că este meseriașul lui Dumnezeu. Asta nu este oricine. Sau cineva să sară la medic? Sau să-și bate joc de el că ce știe el? Sau ceva… Nu există. Acum, o pădure fără uscături nu se poate.
– Dar… Făcând o mică paranteză, că vorbim despre respectul față de medici, cum s-a văzut Covidul? Cum s-a văzut în perioada Covidului ceea ce spuneau medicii? Oamenii au pariat pe știință? Sau au zis și acolo că ce știu ei? Că-i conspirație și nu știu ce și vor ă ne omoare?
– Acolo, la mine, în Siria, dacă era vaccin și spuneau că trebuie să ne vaccina, să ne vaccinam. Ei au încredere în medici.
– Asta… Înseamnă că stați mai bine decât noi. La chestia asta.
– Sincer că nu știu cât e așa, dar…
– Pe mine mă dă peste cap neîncrederea asta crescând în medici, în știință, în România. E rău.
– E rău. Că noi știm ce înseamnă în timpul covidului. Noi am luptat. Și dacă să vă spun că am luptat, este puțin spus. Eu am simțit-o pe propria mea piele.
– Când ați făcut prima tură de covid?
– În martie…
– Înainte de vaccin.
– Înainte de vaccin. Când a apărut, eu eram linia întâia. Dacă vă spun că picioarele mele tremurau, nu vă vine să credeți. Că noi mergeam la un pacient care habar nu avem ce este. Da, la început nu se știa ce va fi. Și fata mea era la infecțioase. Și eu când stăteam și vorbeam cu fata mea, doctorul de la infecțioase, era rezidentă, soția spunea nu mai vorbiți în medicină, te rog, nu mai vorbiți, că nu mai pot. Și atunci noi încercam să o apărăm pe ea. Deși noi căutam informații. Informații să știu ceva despre covid.
– Și când v-ați îmbolnăvit prima dată, v-ați temut?
– Norocul meu că m-am îmbolnăvit prima dată după colegii mei care s-au îmbolnăvit înaintea mea.
– Ah, și era un pic de experiență.
– Și totuși am stat două săptămâni.
– Da. Dar nu ați murit.
– Și am scos toată familia din casă. Am dus familia la hotel.
– Vă dați seama în societatea de acum oamenii în jur cât de repede uită lucrurile pe care mi le povestiți acum? Parcă nici n-au fost.
– Îmi tremurau picioarele. Primul pacient care mi-au dat colegii mei să-l transport intubat.
– Dumneavoastră l-ați intubat?
-Nu. Era intubat. Și trebuia să-l transport la alt spital. Și vă dați seama că omul ăla poate să te omoare. Și ce faci? Riști.
– Trebuie să riști. Ați avut colegi care au renunțat la meserie. Dar dumneavoastră ați rămas.
– Da. Și am ajuns la pacienți cu covid care i-am întubat eu. Deci, am pus noi viața în slujba cetățeanului.
– Și, pe de altă parte, în oraș se spunea că medici umblă să te omoare și alte bazaconii.
– E păcat să nu respectăm pe medici.
– E foarte păcat că cred că de la început oamenii și-au dat seama că doctorul e ca un Dumnezeu care încearcă să salveze, și pune viața lui în pericol.
– Dacă ar exista un post de sub-Dumnezeu, eu sunt sigură că medicul ar fi primul. Eu spun întotdeauna că e cea mai sfântă dintre meserii. Și chiar deasupra profesorului. Pentru că, pentru a ajunge să ne educăm, trebuie să trăim. Să rămânem în viață. Și ăla-i medicul. După aceea vedem tot restul. Și învățătură și tot. Dar ca să trăim, avem voie de medic. Sănătatea este cea mai importantă. Sănătatea. Haideți înapoi la oile noastre. Când ați ajuns la ambulanță? Și de ce ambulanță? Adică, ați simțit, făcând alte lucruri, că aveți nevoie de spital.
– De ce? Adrenalină.
– Puteați să jucați la poker.
– Nu. Acolo nu merge.
– Și ați avut nevoie de loc unde arde cel mai nasol?
– Exact. Și norocul meu că…
– Și ce cursuri de specializare ați făcut ca să ajungeți aici? Că erați după facultate, cu nimic. Deci un tată cu cinci copii vine și sună la ușa ambulanței. Și vrea să fie medic.
– Exact. Am început să fiu pe consult. M-am pus pe consult.
– Dar nu trebuia să faceți niște cursuri de specializare ca să…
– Făceam sus, la noi la ambulanță, cu colegii. Și atunci am avut noroc cu colegul meu, dr. Crișan, eu mă uitam cum să fiu și eu la nivel mai mare. Chiar dacă sunt medic generalist, eu trebuie să să fiu ca el. Orice om trebuie să crească. Cred că e o datorie a tuturor. Deci trebuie să investesc în mine. Și atunci m-am lipit de dr. Crișan. Și eu îi mulțumesc mult la ce am ajuns și datorită lui.
– Cum v-ați făcut planurile de viață? Cât o să stați în meserie?
– Sincer, cât… Dacă am sănătate, o să stau. Dar dacă nu, oricând plec.
– Mie mi se pare fantastic să aveți așa o poveste de viață, nu cu venitul din Siria, cât cu un medic de ambulanță care a crescut cinci oameni care au făcut facultate și cei mai mulți sunt în medicină. Asta înseamnă că avem de luat exemplul de la dumneavoastră.
– Da, și eu nu vedeam altă meserie, că nu știu altă meserie.
– Și poate că ei au văzut că tatăl lor… Pune atâta suflet.
– Exact. Vecinii, eu consult vecinii, au nevoie de injecții, tensiunea, tesunea, noaptea, te rog vino, nu știu ce, așa mă ajuți. Și mă duc să ajut pe toată lumea, fără niciun interes material.
– Ambulanța nu e locul de unde să se facă averile în plus. Și nu vine nimeni cu mită.
– Așa e, așa sunt și eu. Deci, fără niciun interes material, îmi plăcea medicina. Asta e… Viața noastră. Și atunci am învățat și am pus să învăț mai mult de la fiecare coleg de al meu. Noi discutăm la fiecare solicitare. Dacă ai un caz, am văzut probleme în pulmonar, am avut pacientul cu un șoc anafilactic. De la ce? Ce ai fi făcut acolo? Uite, măi, și eu n-am făcut pe asta și n-am făcut. Și am învățat de la fiecare coleg de-ai mei, care au fost înaintea mea.
– Și… Ați furat meseria, cum se zice la noi.
– Meseria se fură. Dacă vrei, dacă nu vrei, te blazezi, dar dacă vrei, o furi. Și eu am furat de la fiecare coleg, care dacă am văzut ceva, dar și…
– Vă dați seama cum ar suna un titlu din ăsta? Dar nu-mi place să dau titluri care duc greșit. „Hoțul sirian”.
– Deci așa e fost, că am luat de la fiecare.
– Dar spuneți-mi ceva. Vă înțeleg perfect și sunt total de acord că se fură și se ia. Dar simțiți că ați și dat? Ați avut ucenici, ați simțit că ați crescut generații noi?
– Eu nu vreau să mă laud. Eu, la mulți colegi de ai mei aici, care… Mai tineri. Mai tineri, da, și asistente, am pus larlingoscop. Eu le-am pus în mână. Eu, primul.
– Ok. Ați crescut niște oameni.
– Eu cred că e foarte important. Păi trebuie să creștem. Trebuie să lași ceva în spate. Pentru că altfel se începe a rupe. Și nu e ok. E foarte corect să avem în urma noastră urmași care… că noi ne îmbătrânim.
– Știți, e o vorba aici. Se spune că sub nuc nu crește nimic. Sub copacul de nuc. Și sunt medici în Timișoara, în UMF, care au încercat tot ce se poate c numai ei să opereze, ca numai ei să lucreze cu anumite scule, ca numai ei să aibă acces la cazuri interesante. Nu cred în tehnica asta. Pentru că până la urmă te continui prin cei pe care îi crești. Chiar dacă la un moment dat poate riscă să devină mai buni decât tine. Dar cred că e o lege a vieții. Și e foarte bine să fie mai buni.
– E foarte bine să fie. Ar trebui să fie un motiv de mândrie. Asta ce le-am spus eu. Te rog frumos că nu eu sunt exemplu. Voi trebuie să fiți mult mai bine decât mine. Tehnologia, sunt posibilități. Și trebuie să învețe. Trebuie să fie perseverenți. Cu ei să fie oameni… Au încredere în ei. Că în puterea lor ei trebuie să se dezvolte.
– Acum e tehnologia, cum spuneți. Trebuie să știm cum o folosim.
– Ne putem prinde urechile, dar dacă știm să folosim tehnologia, ne ajută. Și avem tineri foarte deștepți.
*
Mai povestim. Mult. Mult. Multe. Despre cum este sau nu este privit cu încredere ca medic arab în România. Dar din fericire rar i s-a întâmplat să dea de nesimțiți. Pentru că a știut să câștige omul de partea lui, arătând că el, în primul rând, este cumsecade și competent. Despre xenofobie. Despre partide. Despre calea europeană. Despre ce psihologie ai nevoie să cunoști când mergi la caz. Despre fata lui infecționistă are, când a început covidul, a luat ea combinezonul și a intrat la caz în locul nei doctorițe mai în vârstă. Despre Maratonul Vaccinării. Despre religii și relația lor cu medicina. Despre poveștile ambulanțierilor. Dspre cum îmbrățișezi părinții unui coil care tocmai a murit și a trebuit să le spui asta. Tu. Medicul ce a încercat. Redau aici doar asta – î întreb, vorbind de un caz cu o minune mică, de bine, atârnată de capăt – se poate hrăni un om ca dumneavoastră din satisfacția asta de a veni pulsul?” Spune – o, și e încă… E ca un drog. Asta e gloria. Eu spun la oameni acolo, vă rog frumos, gloria nimeni nu mi-a zis să mi-o luați. Asta e. Simt satisfacția. Satisfacția mea. Și cu câtă oboseală și nervi și chin e meseria din asta și nopți nedormite, și nu e o meserie ușoară”.
Vorbim și despre faza cu câinele, cu bătrânul mort și cu câinele. Convenim că animalele sunt importante și trebuie salvate. Redau puțin di ce ne spune asistentul: ”Nimeni nu a apucat să ne spună că vedeți că este și un câine în mașină. În momentul când noi ne-am apropiat cu pompierul, pompierul a venit să asigure zona. Am deschis ușa din spate. Și a apărut câinele. Care era mai dezorientat. Mai mult m-a speriat eu. Dar câinele n-a încercat să iasă. L-am protejat noi cu o pătură și cu ceva să nu sară. N-am văzut că stătea în fund, inițial. A început să se manifeste ca o criză de… Comițială, noi am hotărât că intervenim.
Până la urmă s-a hotărât și unul din pompieri să participe cu partea de siguranță. A trebuit să prindem linie. Ceea ce a fost foarte important, ceea ce eu n-am mai făcut niciodată, la niciun animal, până la urmă. Doar la oameni. Dar am văzut la câini cum se face. Am văzut că am mai dus eu câinele la analize. Domnul doctor a venit cu medicația, diazepam. I-am pus furtunul de la oxigen la nas. După un timp a început să fie mai liștinit. Sigur dăduse cu capul, din moment ce a făcut convulsiile. Am prins o linie, adică o branulă. Una roz. Și el s-a zbătut, săracul, din nou, tot mai tare, greu îl țineam. și mi-a smuls-o. Și atunci am prins a doua, verde, la celălalt picior, și atunci am reușit, am fixat bine și n-am mai avut treabă.”
Câinele a fost salvat, până la urmă. Și contează. Și legislația ar trebui îmbogățită cu prevederi legate de cazuri din acestea. De fapt, echiaju acesta a mai paricipat și la un caz în care a fost implicat și un porcușor de Guineea. Brigada Zoo,cum glumesc ei. Oameni buni.
Oh, și câte nu au mai fost spuse, între cazuri, și o tensine a mea mărită periculos, și un biscuite, și amintiri, și felul acela, și proaspăt și tehnic, în care miroase parcul auto în noaptea de mai când pleci la caz pe răcoare.
Dar, cum am spus, sfârșitul, roundul materialului nu ea aici, și nici nu știam unde se culcușise să mă aștepte, pentru că, neori, exact rotundul nu ține de noi.
Așteptam să se întâmple lucruri dar între timp îmi și curgeam viața, și a venit un test pe care trebuia să-l fac, văd de o molimă e, și mă omoară, sau nu, e de bine, ies din Județean prin urtea-burtă de la ortopedie, și cine parchează lângă mine? Brigada Zoo, și doctorul Aboud se pune să-mi turuie la ce caz a fost și mi-ar fi plăcut,și… Și îl opresc, și îi spun: m-am căutat, nu e, sunt bine, ș totul se oprește, o clpă, în loc, când mă îmbrățișează și se bucură sincer, și este în același moment și tatăl, și ambulanțierul, și prietenul a căruizi de naștere încă o am de aflat, pentru ă știu eu deja sigur că vo rămâne prieteni.
Și-abia atunci poemul lui Nichita e rotund, și se contiuă versul – „fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare mereu dureroasă, minunată mereu”. Din minunăția Bigăzii Zoo de la început de mai și din îmbrățișarea sirianulu nostru minunat, atunci când mi-a fost și bine și greu, mai român decât mulți români, și care a crescut cinci intelecuali pentru oraș, s-a născut ideea unui proiect despre care… se va vorbi!
Ramona Băluțescu
