„Bésame Mucho” și „Tu vuò fa’ l’Americano” – Două fețe ale iubirii, între dor romantic și ironie dansantă
Dacă muzica ar avea o inimă, probabil că s-ar afla undeva între pasiunea latină și ironia teatrală. Iar două piese care surprind perfect aceste trăiri – dar din unghiuri complet diferite – sunt „Bésame Mucho” și „Tu vuò fa’ l’Americano”. Amândouă vorbesc, într-un fel sau altul, despre iubire, dar în moduri atât de diferite, încât aproape că te întrebi dacă vin de pe aceeași planetă.
„Bésame Mucho”, scrisă în 1940 de tânăra compozitoare mexicană Consuelo Velázquez, e una dintre cele mai cântate melodii de dragoste din toate timpurile. Deși compusă de cineva care, la momentul respectiv, mărturisea că nu fusese nici măcar sărutată, piesa emană o dorință profundă, intensă, aproape tragică. Fiecare „bésame” e rostit ca o ultimă rugăminte înainte ca ceva să se termine – o poveste de iubire, o noapte, poate chiar o viață. Cu vocea potrivită (de exemplu Nat King Cole, Cesaria Evora sau chiar Andrea Bocelli), piesa devine un balsam pentru suflet, o declarație care nu are nevoie de traducere.
În cealaltă parte a spectrului se află „Tu vuò fa’ l’Americano”, compusă în 1956 de Renato Carosone. Piesa este o satiră muzicală adresată tinerilor italieni de după război care imitau stilul de viață american – haine, dansuri, accent englezesc, chiar și viciile – dar trăiau tot cu banii părinților și mâncau paste acasă. Cu un ritm swing contagios și o interpretare plină de umor, piesa e o comedie în formă de cântec, dar cu o doză sănătoasă de adevăr. Melodia a avut atâta succes, încât a fost reinterpretată de nenumărați artiști, inclusiv în filme celebre sau remixuri moderne.
„Bésame Mucho” te face să închizi ochii și să visezi. „Tu vuò fa’ l’Americano” te face să râzi și să dansezi cu paharul în mână. Împreună, cele două melodii ne arată că muzica latină – fie ea mexicană sau napolitană – are o capacitate extraordinară de a exprima complexitatea vieții: iubire, dorință, ironie, vis, realitate.
Le ascultăm, ne lăsăm prinși în valul lor și, poate fără să ne dăm seama, devenim puțin mai sensibili și puțin mai lucizi în același timp.
