Infostoria: Ce s-a întâmplat în 21 mai

1502: Insula Sfânta Elena este descoperită de exploratorul portughez João da Nova.

Sfânta Elena nu avea populație indigenă, ceea ce o făcea un loc ideal pentru opriri de realimentare în lungile călătorii dintre Europa și Asia. Acoperită de păduri și bogată în apă dulce, insula era un adevărat colț de rai pentru navigatorii epuizați de lunile petrecute pe mare. În scurt timp, a devenit o escală strategică pentru corăbiile portugheze, deși descoperirea nu a fost mediatizată, păstrându-se în secret pentru a evita interesul altor puteri maritime.
João da Nova, ofițer în serviciul regelui Manuel I al Portugaliei, era deja cunoscut pentru că descoperise anterior insula Ascension și stabilise primul fort portughez în India, la Cochin. Descoperirea Sfintei Elena i-a consolidat reputația de explorator priceput, deși în mod ironic, nici el, nici portughezii nu au colonizat permanent insula în această perioadă.
Ulterior, în secolul al XVII-lea, Sfânta Elena va fi revendicată de englezi, devenind un avanpost important al Companiei Britanice a Indiilor de Est. Poziția sa izolată, la mii de kilometri de țărmurile continentale, o va face celebră în 1815, când Napoleon Bonaparte va fi exilat acolo de către britanici, petrecându-și ultimii ani de viață pe insulă.

1821: Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821, a fost arestat în tabăra de la Golești și predat lui Alexandru Ipsilanti.

Tudor Vladimirescu nu fusese un aliat de încredere nici pentru otomani, nici pentru boierii conservatori, nici pentru Eterie. El mobilizase masele țărănești și orășenești sub promisiunea restabilirii dreptății și reformei, într-un context în care suferințele populației din cauza abuzurilor fanarioților ajunseseră la un punct critic. Revoluția pe care o inițiase, deși nu clar republicană, era profund națională și socială în esență, cerând restabilirea domniei pământene și oprirea jafului exercitat de fanarioți.
De cealaltă parte, Eteria urmărea să transforme teritoriile românești în teatru de operațiuni militare împotriva turcilor, fără a ține cont de dorințele românilor. Inițial, Vladimirescu și Ipsilanti colaboraseră dintr-un calcul de conjunctură: aveau un dușman comun — Imperiul Otoman. Dar diferențele de viziune și suspiciunile reciproce au dus rapid la ruptură. Tudor s-a arătat prudent, evitând confruntările directe cu otomanii și refuzând să se alăture total campaniei eteriste, ceea ce i-a atras furia lui Ipsilanti și a apropiaților acestuia.
Arestarea de la Golești a fost rezultatul unei ambuscade orchestrate de Caimacamul grec Iordache Olimpiotul și de alți ofițeri eteriști. Vladimirescu a fost acuzat de trădare și legături secrete cu otomanii – acuzații nefondate, dar utile pentru a-l elimina ca obstacol politic și militar. După câteva zile de detenție și interogatorii umilitoare, Tudor a fost executat în secret, trupul său fiind aruncat într-o fântână.

1877: Mihail Kogălniceanu a proclamat în Parlamentul României, în numele guvernului, independența – expresie a dorinței întregului popor, primită cu mare bucurie.

Declarația a venit într-un context istoric tensionat: în aprilie 1877, Rusia declarase război Imperiului Otoman, iar România, prin convenția semnată cu Imperiul Țarist, permisese trecerea trupelor ruse pe teritoriul său. Deși relațiile cu otomanii erau formal încă în vigoare, armata română deja începuse mobilizarea, iar guvernul condus de Ion C. Brătianu pregătea țara pentru conflict. În acest climat, era nevoie de un act clar și solemn care să exprime voința națională.
Discursul lui Kogălniceanu, rostit cu forță și emoție, a avut un ecou profund. „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”, a spus el, adăugând: „Independența este dorința generală a națiunii române, este actul de voință al întregului popor”. Deputații au izbucnit în aplauze, iar vestea s-a răspândit rapid în toată țara, fiind primită cu entuziasm de către români, care de multă vreme visau la acest moment.
A doua zi, pe 10 mai, declarația a fost votată și în Senat, iar domnitorul Carol I a promulgat legea. Această dată va deveni ulterior Ziua Independenței, sărbătorită cu fast până la instaurarea regimului comunist.
Proclamarea independenței nu a fost doar un act simbolic. Ea a fost urmată de participarea activă a României în Războiul Ruso-Turc (1877–1878), în cadrul căruia armata română, condusă de Carol I și de generali precum Alexandru Cernat și Gheorghe Manu, a avut contribuții decisive, mai ales în luptele de la Plevna. Victoria din acest război a obligat Imperiul Otoman să recunoască, în cadrul Tratatului de la Berlin (1878), independența deplină a României.

1881: Clara Barton a înființat serviciul american de Crucea Roșie.

Până la acel moment, Statele Unite nu aveau o filială proprie a Mișcării Internaționale a Crucii Roșii, fondată în Elveția în 1863 de Henry Dunant. Clara Barton descoperise ideile acestei mișcări umanitare în timpul unei călătorii în Europa, după război. Impresionată de modelul european, în special de implicarea Crucii Roșii în Războiul Franco-Prusac (1870–1871), ea a devenit o susținătoare ferventă a înființării unei organizații similare în America.
După ani de eforturi, lobby politic și muncă de convingere, Clara Barton a reușit nu doar să fondeze Crucea Roșie Americană, ci și să determine guvernul SUA să ratifice Convenția de la Geneva (ratificare care a avut loc în 1882), acceptând astfel oficial principiile neutralității și protecției victimelor războiului.
Crucea Roșie Americană, sub conducerea lui Barton, nu s-a limitat la intervenții în cazuri de conflict armat. Barton a extins misiunea organizației și la asistență în caz de dezastre naturale, cum ar fi inundații, uragane și cutremure – o abordare inovatoare la vremea respectivă, care va deveni model pentru multe alte filiale naționale.
Printre primele intervenții notabile ale Crucii Roșii Americane s-au numărat ajutoarele oferite în timpul inundațiilor din Mississippi (1882) și a uraganului din Carolina de Sud (1893). Barton însăși era adesea prezentă pe teren, conducând eforturile de salvare, distribuind alimente și medicamente, și mobilizând voluntari.

1924: În încercarea de a demonstra superioritatea lor intelectuală comițând „crimă perfectă”, doi studenți bogați de la Universitatea din Chicago, Nathan Freudenthal Leopold Jr. și Richard Albert Loeb, l-au răpit și ucis pe Robert „Bobby” Franks în vârstă de 14 ani. Au simulat o răpire, apoi au trimis o notă de răscumpărare familiei victimei.

La 21 mai 1924, în Chicago, un eveniment tulburător avea să șocheze opinia publică americană și să devină un caz emblematic în istoria criminalisticii moderne: doi tineri de familie bogată, Nathan Leopold Jr. (19 ani) și Richard Loeb (18 ani), studenți străluciți ai Universității din Chicago, au ucis cu sânge rece un băiat de 14 ani, Robert “Bobby” Franks, doar pentru a-și dovedi presupusa superioritate intelectuală și capacitatea de a comite „crima perfectă”.
Influențați de interpretări greșite ale filozofiei lui Nietzsche, cei doi se considerau „supraoameni” – ființe eliberate de normele morale comune. Loeb, pasionat de romane polițiste și dornic de recunoaștere, și Leopold, considerat un geniu precoce dar cu o admirație obsesivă pentru Loeb, au pus la cale o crimă motivată nu de ură, ci de vanitate și intelect degenerat.
L-au atras pe Bobby Franks, o cunoștință apropiată, într-o mașină, sub pretextul unei plimbări. Acolo, l-au ucis cu brutalitate, apoi i-au ascuns trupul într-o canalizare din apropierea unei linii ferate. Într-o încercare de a acoperi fapta, au simulat o răpire, trimițând o scrisoare de răscumpărare familiei băiatului, cerând 10.000 de dolari.
Însă „crima perfectă” s-a destrămat rapid. Trupul lui Bobby a fost descoperit a doua zi, iar dovezile au început să se adune: o pereche de ochelari rari, găsită lângă cadavru, a fost urmărită până la Leopold. După interogatorii intense, cei doi au mărturisit totul. Motivația lor a șocat America: crima fusese comisă ca un experiment intelectual.
Procesul a fost la fel de faimos ca și fapta. Apărarea le-a fost asigurată de celebrul avocat Clarence Darrow, care a evitat pedeapsa cu moartea pledând vinovăția și invocând circumstanțe atenuante, precum tinerețea și instabilitatea psihologică a acuzaților. Amândoi au fost condamnați la închisoare pe viață.
Richard Loeb a murit în 1936, ucis în închisoare de un alt deținut. Nathan Leopold a fost eliberat condiționat în 1958, după 33 de ani de detenție, și și-a petrecut restul vieții în Puerto Rico, unde a lucrat ca asistent medical.
Cazul Leopold și Loeb a rămas un simbol al pericolului pe care îl poate reprezenta inteligența detașată de empatie și moralitate. A fost subiectul a numeroase analize psihologice, cărți și filme, inclusiv piesa lui Patrick Hamilton Rope, ecranizată de Alfred Hitchcock.

1927: Charles Lindbergh aterizează pe câmpul Le Bourget din Paris, completând primul zbor fără escală din lume, traversând Oceanul Atlantic.

Zborul istoric începuse cu o zi înainte, la 20 mai, de pe aerodromul Roosevelt Field, New York. Provocarea era uriașă: distanța de aproximativ 5.800 de kilometri, lipsa unui sistem modern de navigație, vremea imprevizibilă și monotonia unui zbor solitar fără autopilot reprezentau obstacole potențial fatale. Lindbergh, în vârstă de doar 25 de ani, zbura singur, într-o cabină atât de strâmtă încât nici nu avea vizibilitate directă înainte – se orienta folosind periscopul și hublourile laterale.
Aviatorul american participa la concursul Orteig, lansat în 1919, care oferea un premiu de 25.000 de dolari primului pilot care reușea să zboare fără escală între New York și Paris. Deși mai mulți aviatori celebri încercaseră fără succes, unii pierzându-și viața, Lindbergh – considerat de unii un outsider – a pregătit atent zborul, punând accentul pe simplitate și greutate redusă. Spirit of St. Louis nu avea radio și nici parașută; în schimb, era plin cu combustibil.
La sosirea în Paris, Lindbergh a fost întâmpinat de o mulțime de peste 150.000 de oameni. A devenit imediat o figură legendară – numit „Lucky Lindy” și „Vulturul singuratic” – și a fost sărbătorit nu doar în SUA, ci și în Europa. La întoarcere, a fost decorat de președintele american Calvin Coolidge și a primit distincții din partea mai multor guverne.

1946: Fizicianul canadian Louis Slotin este iradiat mortal într-un accident de criticitate în timpul unui experiment cu miezul „demonic” de plutoniu la Laboratorul Național Los Alamos.

Miezul de plutoniu — o sferă de aproximativ 6,2 kg — fusese inițial destinat pentru o a treia bombă nucleară în al Doilea Război Mondial, dar după capitularea Japoniei, a fost păstrat pentru experimente de criticități subcritice: teste menite să studieze comportamentul materialului fisionabil în condiții aproape critice, dar fără o explozie reală.
În ziua fatidică, Slotin efectua un experiment periculos poreclit „mângâierea dragonului”. Metoda sa era improvizată și riscantă: cu o mână ținea o jumătate de carcasă de beriliu deasupra miezului de plutoniu, iar cu cealaltă, folosind o șurubelniță plată, regla spațiul dintre cele două jumătăți pentru a controla nivelul de reflectare a neutronilor. Dacă carcasele se uneau complet, miezul ar fi atins starea critică – punctul în care începe o reacție nucleară autoîntreținută.
În timpul experimentului, șurubelnița a alunecat. Capacele de beriliu s-au închis complet pentru o fracțiune de secundă, declanșând o reacție critică spontană. Un fulger albastru a umplut încăperea – semn clasic de ionizare extremă a aerului. Slotin a reacționat instinctiv și a deschis imediat capacele, oprind reacția, dar fusese deja expus la o doză masivă de radiații (aprox. 21 sieverti), mult peste limita letală.
În încăpere se aflau alți șapte oameni, dar Slotin, aflat cel mai aproape și neprotejat, a suferit arsuri radioactive severe și simptome acute de boală prin radiație. A murit în chinuri pe 30 mai 1946. Incidentul a fost intens mediatizat, iar el a fost considerat un erou pentru că a salvat viețile colegilor săi prin reacția sa promptă.
Miezul, deja responsabil de moartea fizicianului Harry Daghlian în august 1945 într-un incident similar, a primit denumirea neoficială de „miezul demonic”. După moartea lui Slotin, testele manuale cu materiale fisionabile au fost interzise, iar protocoalele de siguranță nucleară au fost drastic revizuite.

1991: În apropiere de Madras a fost asasinat Rajiv Gandhi, fost prim-ministru al Indiei, supranumit „părintele națiunii”.

Rajiv Gandhi era fiul Indirei Gandhi, la rândul ei asasinată în 1984, și nepotul lui Jawaharlal Nehru, primul prim-ministru al Indiei independente. După moartea mamei sale, Rajiv – inițial fără ambiții politice – a fost propulsat în fruntea Partidului Congresului și a devenit cel mai tânăr prim-ministru din istoria Indiei, la doar 40 de ani.
În timpul mandatului său (1984–1989), a promovat informatizarea, dezvoltarea telecomunicațiilor și modernizarea economică a țării, fiind considerat de mulți drept un reformator și un om cu viziune modernă. Totuși, imaginea sa a fost pătată de scandaluri de corupție, ceea ce a dus la pierderea alegerilor din 1989.
Atentatul din 1991 a fost comis de o femeie-kamikaze, Thenmozhi Rajaratnam, membră a organizației separatiste Tigrii Tamili (LTTE) din Sri Lanka. Ea a detonat o bombă ascunsă sub haine în momentul în care se apleca pentru a-l saluta pe Gandhi cu o floare, ucigându-l pe loc, alături de alte 14 persoane.
Motivul atacului a fost implicarea Indiei în conflictul civil din Sri Lanka, în special trimiterea de trupe de menținere a păcii în anii ’80, ceea ce LTTE a considerat o trădare. Investigația ulterioară a dus la condamnarea mai multor membri LTTE, iar organizația a fost interzisă în India.
Asasinarea lui Rajiv Gandhi a provocat o undă de șoc internațională, fiind condamnată de lideri din întreaga lume. În India, el a fost omagiat ca un „martir național”. Deși uneori i s-a spus în mod onorific „părintele națiunii moderne”, titlul de „Părintele națiunii” aparține în mod tradițional lui Mahatma Gandhi, fără legătură de rudenie.

2004: Comitetul ONU împotriva torturii a cerut explicații Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii în legătură cu tratamentele inumane aplicate deținuților irakieni.

În mai 2004, Comitetul ONU împotriva torturii a solicitat explicații oficiale Statelor Unite ale Americii și Regatului Unit în legătură cu relele tratamente aplicate deținuților irakieni, în special în închisoarea Abu Ghraib, după izbucnirea unui scandal internațional de proporții. Solicitarea a venit ca reacție la imaginile și rapoartele detaliate care documentau abuzuri fizice și psihologice asupra prizonierilor de război, adesea umiliți în mod deliberat și fotografați de gardienii americani.
Fotografiile difuzate în presă – unele arătând prizonieri dezbrăcați, legați în poziții degradante sau electrocutați – au provocat o undă de șoc la nivel mondial. Acestea au fost publicate pentru prima dată de postul american CBS News și de revista The New Yorker, atrăgând atenția asupra metodelor brutale de interogare utilizate de militarii americani, în disprețul convențiilor internaționale.
ONU, prin Comitetul împotriva torturii – care monitorizează respectarea Convenției împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante – a cerut investigații transparente, asumarea responsabilității și luarea de măsuri concrete pentru prevenirea repetării unor asemenea acte. În paralel, organizații internaționale precum Amnesty International și Human Rights Watch au condamnat vehement practicile din închisorile controlate de forțele coaliției.
Administrația Bush a recunoscut rapid gravitatea faptelor, dar a încercat să limiteze răspunderea la „elemente individuale” din armată, prezentând abuzurile drept „abateri izolate”. Totuși, numeroase anchete au arătat că metodele de interogare fuseseră tolerate sau chiar aprobate tacit de la niveluri superioare, iar tratamentele aplicate în Irak erau similare celor din Guantanamo sau din alte centre de detenție ale SUA din timpul „războiului împotriva terorii”.
Mai multe persoane au fost judecate și condamnate, inclusiv soldații Lynndie England și Charles Graner, deveniți figuri emblematice ale scandalului. Dar criticii au susținut că pedepsirea câtorva subalterni nu reflectă decât vârful icebergului, acoperind o politică sistematică de dispreț față de drepturile omului în teatrele de conflict.