Cât de tristă, dar și cât de frumoasă este această melodie! O dovadă că muzica poate fi mare oriunde ar fi creată – în Europa sau în America, ieri sau azi.
„Saint James Infirmary” este o piesă profundă, ancorată în tradiția blues-ului american, care combină o tristețe copleșitoare cu o frumusețe melancolică și evocatoare.
„She’s stretched out on a long white table,
So sweet, so cold, so fair.”
Această imagine este cutremurătoare în simplitatea ei: femeia iubită, întinsă pe o masă lungă, devine simbolul fragilității vieții, dar și al frumuseții ei nepieritoare. Contrastul dintre „dulceața” ei și „frigul” morții accentuează efemeritatea existenței și inevitabilitatea trecerii timpului.
Melodia, cu ritmul său lent și tonurile grave ale instrumentelor, pare să transforme doliul într-o artă sublimă. Există ceva inefabil de frumos în această expresie a durerii, ca și cum piesa ar murmura: „Viața e tragică, dar tocmai tragedia îi dă valoare.”
Naratorul, însă, nu se zbate împotriva sorții. Tristețea cântecului este temperată de o acceptare aproape filozofică: el își înfruntă destinul cu demnitate, cerând ca și el să fie pregătit pentru marea trecere, atunci când va veni momentul. Această acceptare transformă cântecul într-un imn al fragilității umane și al legăturii dintre viață și moarte.
Amintiți-vă despre ce vă spuneam ieri despre rolul dirijorului, acela de a arăta orchestrei ce trebuie să simtă ascultătorul unei melodii. Gesturile dirijorului din clipul de mai jos – bărbatul cu părul alb, în costum albastru deschis – parcă spun, cu o eleganță resemnată: „Asta e. Nu putem face nimic. Cu toții vom ajunge acolo.”
