Îmi aduc aminte că prima oară când am auzit acest cântec chiar mă pregăteam pentru baie.
Prima reacția a fost „ce muzică ciudată”.
Pe la jumătatea cântecului vana era deja plină așa că am întrerupt audiția, urmând să o reiau mai târziu.
Dar ritmul acela, notele scurte și sincopate îmi rămăsese în minte și mă obseda.
Așa că am scurtat baia și m-am grăbit să mă întorc la cântec.
Si l-am ascultat odată, l-am mai ascultat odată în altă interpretare, și încă odată.
Rezultatul a fost că aceal ritm pusese stăpânire pe mine, respiram în ritmul în care auzeam cântecul în minte, pășeam pe stradă în acel ritm, tastam la calculator în ritm.
Dacă muzica ar putea materializa gerul, dacă sunetele ar putea îngheța în aer precum stalactitele dintr-o peșteră uitată de lume, atunci nimeni nu a reușit acest lucru mai bine decât Henry Purcell în „The Cold Genius Song”.
Această piesă extraordinară face parte din opera semi-dramatică King Arthur (1691), unde geniul compozitorului baroc îmbracă în sunete fiorii unui frig cosmic. Într-o scenă memorabilă, Spiritul Iernii – cunoscut și sub numele de „Cold Genius” – este trezit din somnul său de gheață. Ce urmează este una dintre cele mai sugestive și tulburătoare arii scrise vreodată.
Imaginează-ți că ești prins într-o sferă de gheață. Îți simți trupul rigid, sufletul înghețat și fiecare mișcare e un chin. Apoi, dintr-o dată, o voce invizibilă îți ordonă să te ridici. Dar cum să o faci, când gerul îți curge prin vene în loc de sânge? Aceasta este exact situația în care se află personajul nostru – Cold Genius – atunci când Eros, spiritul iubirii, îl cheamă la viață.
Muzica lui Purcell reflectă această trezire dureroasă în fiecare notă. Orchestra începe cu acorduri dure, sacadate, care par a imita tremuratul unui om înghețat, incapabil să-și miște mădularele. Apoi, baritonul intră cu o voce profundă, tremurândă, plângându-și soarta într-o manieră care transmite, aproape fizic, chinul frigului.
Ceea ce face această arie cu adevărat specială este felul în care Purcell folosește ritmul și armonia pentru a picta frigul în muzică. Notele scurte și sincopate ale vocii nu curg lin, ci se lovesc unele de altele, ca și cum geniul înghețat abia poate rosti cuvintele. Frigul nu este doar un element de decor – este o forță vie, un personaj în sine, care se împotrivește cu înverșunare oricărei încercări de a fi alungat.
Când Cold Genius răspunde la chemarea lui Eros, o face cu o reticență sfâșietoare:
„Let me freeze again to death!”
Această rugăminte aproape tragică, de a rămâne în înghețul său, este poate cea mai poetică reprezentare a inerției și a rezistenței la schimbare. Nu este doar un protest împotriva iubirii, ci și o expresie a confortului straniu pe care uneori îl găsim în suferință.
O poveste care ni se potrivește perfect, dorim ca lucrurile să se schimbe dar totul să rămână la fel.
