1843: Ion Ghica a inaugurat cursul de Economie politica la Academia Mihăileană de la Iași, cu lecția „Despre importanța economiei politice”.
Ion Ghica (n. 12 august 1816, – d. 7 mai 1897) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost cel de-al cincilea prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.[4]
A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895)
1864: Este înființat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul Național de Antichități din capitală, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa. Din anul 1990 muzeul se va numi Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române.
Tezaurul de la Pietroasa este un tezaur arheologic format din mai multe obiecte din aur, descoperit în anul 1837, în Postul Paștelui, pe Dealurile Istriței, după cum se arată în unele declarații ale celor care l-au găsit, țăranii pietrari Ion Lemnaru și socrul său Stan Avram, în localitatea Pietroasele, Buzău, undeva pe Valea Urgoaia, actuala Vale Pietroasele, sub platoul denumit pe atunci Via Ardelenilor, sub un piemont de viță de vie, la circa un kilometru de situl castrului roman aflat în centrul satului Pietroasa. Din detaliile pe care le-au dat găsitorii și cei care au fost implicați în ascunderea obiectelor, a reieșit că tezaurul a fost compus din 16 până la 26 de piese, cel mai probabil 25. Autoritățile acelor timpuri au reușit să recupereze 12 obiecte, cele care sunt și astăzi expuse la Muzeul Național de Istorie a României.
Povestea tezaurului este foarte lungă, dar ceea ce trebuie să rețineți că nu este vorba despre un tezaur dacic, așa cum am învățat eu în clasa a VI-a la Istorie sau cum se poate citi astăzi pe Facebook. Ăia cu tezaurului erau orstrogiți, sau vizigoți, dar nu daci.
1889: A fost instalat, într-un cazinou din San Francisco, primul tonomat din lume.
1924: Descoperirea lui Edwin Hubble, conform căreia „nebuloasa” Andromeda este de fapt o altă galaxie insulară, aflată departe de Calea Lactee, este publicată pentru prima dată în The New York Times
1959: Președintele francez Charles de Gaulle își declară într-un discurs la Strasbourg viziunea sa pentru „Europa, de la Atlantic la Urali”.
1976: Jacques Mayol este primul om care a ajuns la o adâncime de 100 m sub apă fără echipament de respirație.
Născut în Shangai, în 1939, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, se află la Marsilia, împreună cu fratele său Pierre Mayol, unde face numeroase scufundări în apnee și vânătoare subacvatică cu arbalete de construcție proprie.
La șaptesprezece ani, decide să se înroleze în aviația militară a SUA, dar, este dezamăgit, și revine la Marsilia în 1945, unde petrece mare parte din timp făcând scufundări în apnee cu Albert Falco, care mai târziu devine căpitan pe nava Calypso a lui Jacques-Yves Cousteau.
Atras de Suedia, în 1948 Mayol pleacă în această țară, unde se căsătorește câțiva ani mai târziu, cu Vibeke Wadsholt Boje (Vicky) cu care a avut un fiu și o fiică (Pedro și Dottie).
Însă, cu timpul, Mayol consideră familia sa ca fiind un obstacol în calea proiectelor sale personale și în consecință în anul 1957 se stabilește la Miami, Florida.
Fascinația lui Mayol pentru delfini a început pe când lucra ca scafandru la întreținerea unui acvariu în Miami. Aici a întâlnit un delfin femelă numită Clown și a format o legătură strânsă cu ea. Imitând-o pe Clown, el a învățat cum să-și țină respirația un timp îndelungat și cum să se comporte și să se integreze în mediul subacvatic.
Mayol își îmbunătățește tehnica de scufundare în apnee datorită numeroaselor scufundări pe care le face în compania delfinului Clown.
În anul 1966 în Bahamas, întâlnește pe Enzo Maiorca ocazie cu care depășește propriul record, cu o scufundare de 60 de metri.
Jacques Mayol este primul scufundător în apnee ce reușește să coboare la adâncimea de 100 de metri, în noiembrie 1976, lângă insula Elba. El deschide astfel calea pentru numeroși scufundători în apnee, într-o perioadă în care această disciplină nu era încă recunoscută ca sport de performanță.
Între 1966 și 1983, Mayol a fost de opt ori campion mondial la categoria no-limit (scufundătorul coboară până la cea mai mare adâncime cu o placă lestată, urcarea fiind efectuată cu ajutorul unui balon subacvatic special).
În 1981 stabilește un record mondial la adâncimea de 61 m la categoria greutate constantă, cu labe de înot.
În 1976 Mayol depășește bariera de 100 m, cu o scufundare de 101 m, lângă Elba. Testele au arătat că în cursul acestei scufundări, ritmul lui cardiac a scăzut de la 60 la 27 bătăi/minut, ce reprezintă un aspect al reflexului mamar de scufundare al mamiferelor marine și care este mai evident la balene, foci, și delfini.
Mayol efectuează ultima sa scufundare profundă în anul 1983, când atinge adâncimea de 105 m, la vârsta de 56 de ani.
Tehnica de scufundare a lui Mayol era bazată în special pe abilitatea de a folosi la maxim capacitatea pulmonară de care dispunea împreună cu o foarte bună pregătire psihologică și concentrare și mai puțin pe forța musculară.
Jacques Mayol a estimat că, în scurt timp, vor fi scufundători capabili să se scufunde la adâncimea de 200 m și să-și țină respirația până la zece minute. În prezent, recordul de scufundare no-limit este de 214 m (Herbert Nitsch, iunie 2007) și de 11 minute și 35 secunde pentru apnee statică (Stephane Mifsud, iunie 2009).
1991: Solistul Queen Freddie Mercury anunță într-o declarație că este seropozitiv. El moare a doua zi.
2011: Primăvara arabă: După 11 luni de proteste în Yemen, președintele yemenit Ali Abdullah Saleh semnează un acord pentru a transfera puterea vicepreședintelui, în schimbul imunității legale
O primăvară după care a venit iarna, distrugerea și moartea.
2015: Vehiculul spațial New Shepard de la Blue Origin a devenit prima rachetă care a zburat cu succes în spațiu și apoi a revenit pe Pământ pentru o aterizare verticală controlată
New Shepard este un vehicul de lansare suborbital complet reutilizabil, dezvoltat pentru turismul spațial de Blue Origin . Vehiculul poartă numele lui Alan Shepard , care a devenit primul american care a călătorit în spațiu și a cincea persoană care a mers pe Lună . Vehiculul este capabil de decolare și aterizare verticală . În plus, este capabil să transporte oameni și încărcături utile ale clienților într-o traiectorie suborbitală .
New Shepard constă dintr-o rachetă de rapel și o capsulă pentru echipaj. Capsula poate fi configurată pentru a găzdui până la șase pasageri, marfă sau o combinație a ambelor. Racheta de propulsie este alimentată de un motor BE-3PM , care trimite capsula deasupra liniei Kármán , unde pasagerii și marfa pot experimenta câteva minute de imponderabilitate înainte ca capsula să se întoarcă pe Pământ.
Vehiculul de lansare este proiectat pentru a fi complet reutilizabil, capsula revenind pe Pământ prin trei parașute și un motor solid de rachetă. Booster-ul aterizează vertical pe aceeași rampă de lansare de pe care a decolat. Compania a lansat și aterizat cu succes vehiculul de lansare New Shepard de 22 de ori, 1 defecțiune parțială considerată reușită [1] și 1 eșec. Vehiculul de lansare are o lungime de 15,0 m, un diametru de 3,7 m și o masă de lansare de 75 T.
