1600: Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, realizând prima unire politică a celor trei țări române.
Mihai Viteazul devenise domn al Țării Românești în 1593, într-un context complicat: Imperiul Otoman își consolidase dominația asupra țărilor române, iar Europa era prinsă în conflicte religioase și politice între Habsburgi, otomani și diverse principate. Mihai s-a aliat cu Liga Sfântă (formată din Austria, Polonia și statul papal) și a pornit o serie de campanii împotriva turcilor.
După câteva succese importante, printre care bătălia de la Călugăreni (1595), Mihai a început să urmărească un obiectiv mai ambițios: unificarea politică a românilor. În primăvara lui 1599, după deteriorarea relațiilor dintre Habsburgi și principele Transilvaniei, Andrei Báthory, Mihai a găsit prilejul de a interveni. În octombrie 1599, l-a învins pe Báthory în bătălia de la Șelimbăr și a intrat în Alba Iulia, devenind conducătorul de facto al Transilvaniei.
În primăvara următoare, profitând de instabilitatea din Moldova, Mihai a intrat și în acest teritoriu, înlăturându-l pe Ieremia Movilă. La 27 mai 1600, își asuma oficial titlul de „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei” – un act simbolic ce marca prima unificare a celor trei țări române sub o singură autoritate.
Unificarea, însă, a fost fragilă. Marile puteri ale timpului – în special Habsburgii și Polonia – priveau cu suspiciune inițiativa lui Mihai, care încălca echilibrul de forțe din regiune. În scurt timp, trupele imperiale conduse de generalul Basta l-au înfrânt. Mihai a fost silit să fugă, iar în 1601 a fost asasinat pe câmpia Turdei, din ordinul aceluiași Basta.
1860: În cadrul Expediției celor O Mie, Giuseppe Garibaldi și Cămășile Roșii au început asaltul asupra orașului Palermo.
Garibaldi, o figură legendară a revoluțiilor europene, plecase pe 11 mai 1860 din Genova cu circa 1.000 de voluntari, majoritatea tineri entuziaști, studenți sau foști combatanți ai mișcărilor revoluționare. Obiectivul lor era eliberarea sudului Italiei de sub dominația Bourbonilor din Regatul celor Două Sicilii, considerat un bastion al conservatorismului și al opresiunii.
După debarcarea în Sicilia și câteva victorii rapide în lupte cu trupele regale, Garibaldi s-a îndreptat spre Palermo. Orașul era bine apărat de garnizoana bourbonă și părea greu de cucerit de către o armată neregulată și slab înarmată. Cu toate acestea, Garibaldi a mizat pe sprijinul populației locale, ostilă regimului existent, și pe rapiditatea acțiunii.
Atacul a început în zorii zilei de 27 mai. Cămășile Roșii au pătruns în oraș și, ajutați de insurgenți locali, au declanșat o serie de lupte intense de stradă. Deși trupele regelui Francisc al II-lea dispuneau de artilerie și de poziții fortificate, combatanții garibaldieni au reușit să se infiltreze, transformând orașul într-un câmp de luptă urbană haotic.
După patru zile de confruntări sângeroase, marcate și de bombardamente navale din partea forțelor regale, generalul Lanza, comandantul trupelor bourbonice, a cerut armistițiu. La 30 mai, Palermo era oficial predat lui Garibaldi, marcând o victorie imensă pentru cauza națională italiană.
1867: Franz Joseph I, împăratul Austriei (1848-1916), s-a încoronat și rege al Ungariei (1867-1916) și a aprobat Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.
Acest moment a fost rezultatul Compromisului austro-ungar (Ausgleich), încheiat între Curtea de la Viena și elitele nobiliare maghiare, după ani de conflicte și revolte, culminate cu înfrângerea revoluției maghiare din 1848-1849. Slăbit de înfrângerea în fața Prusiei (1866) și de presiuni interne, Franz Joseph a fost nevoit să accepte o reorganizare radicală a imperiului, transformându-l într-o monarhie duală: două state egale sub același monarh – Austria și Ungaria – fiecare cu propriul guvern, parlament și autonomie administrativă.
Această reorganizare, însă, s-a făcut în detrimentul provinciilor nerăsplătite cu autonomie, cum era cazul Transilvaniei. Deși până atunci fusese administrată direct din Viena (ca Mare Principat al Transilvaniei), în urma încoronării și a noii legi maghiare de reorganizare administrativă, Transilvania a fost formal și definitiv incorporată Ungariei, pierzându-și autonomia istorică.
1930: La New York, se deschide publicului Clădirea Chrysler înaltă de 319 metri, cea mai înaltă structură creată de om la acea vreme.
Proiectul a fost inițiat de magnatul auto Walter P. Chrysler, care dorea ca această clădire să fie nu doar sediul companiei sale, ci și un monument personal, ridicat fără a folosi fonduri corporative. Arhitectul William Van Alen a conceput o structură avangardistă, bogat decorată, cu un design inspirat din lumea automobilelor: turnul conține elemente stilizate precum capace de roți, capete de radiator și vârfuri în formă de aripi – toate integrate armonios în linia art deco.
Construcția s-a desfășurat într-un ritm spectaculos, într-un ritm de aproximativ patru etaje pe săptămână, o performanță extraordinară pentru acea vreme. Pentru a câștiga „cursa spre cer” împotriva altor zgârie-nori în construcție (în special 40 Wall Street), Van Alen a păstrat secret un element decisiv: vârful acoperișului din oțel inoxidabil, asamblat în interiorul clădirii și ridicat în vârful turnului într-o singură zi. Cu acest artificiu spectaculos, Chrysler Building a depășit temporar toate celelalte clădiri din lume, inclusiv Turnul Eiffel.
Deși a fost detronată în mai puțin de un an de Empire State Building, Clădirea Chrysler a rămas un simbol al erei sale: o îmbinare între progres tehnologic, ambiție corporatistă și eleganță arhitecturală. Spre deosebire de liniile austere ale modernismului care vor urma, Chrysler impresionează și azi prin ornamentele sale metalice, prin holul somptuos din marmură și prin silueta sa distinctă.
1931: Omul de știință elvețian Auguste Piccard și asistentul său, Paul Kipfer, au decolat din Augsburg, Germania, într-un balon cu hidrogen, și au atins o altitudine record de 15.781 metri. În timpul acestui zbor, ei au devenit primele ființe umane care au pătruns în stratosferă și au reușit să adune date substanțiale despre atmosfera superioară, precum și să măsoare razele cosmice.
Piccard, fizician, inventator și explorator, era fascinat de razele cosmice, un tip de radiație de înaltă energie provenită din spațiul cosmic, a căror existență fusese propusă în deceniul anterior. Pentru a le studia în afara influenței câmpului magnetic și a atmosferei dense de la sol, Piccard a conceput un balon special, cu o gondolă presurizată, închisă ermetic, construită din aluminiu, care permitea supraviețuirea în condițiile extreme ale altitudinilor înalte.
Lansarea balonului a fost un succes. Urcând într-un ritm constant, Piccard și Kipfer au atins altitudinea de aproape 16 kilometri, mult deasupra nivelului la care avioanele de atunci puteau zbura. În ciuda provocărilor – scăderi dramatice de temperatură, presiune extrem de scăzută, oxigen rar – cabina presurizată a funcționat perfect. Ei au petrecut ore întregi în stratosferă, măsurând radiațiile cosmice și obținând date prețioase despre compoziția și comportamentul atmosferic la mare altitudine.
1936: Nava de pasageri Queen Mary a plecat în primul ei voiaj, spre Franța.
Construită de șantierele John Brown & Company din Clydebank, Scoția, nava a fost lansată la apă în 1934 și botezată de regina Mary, soția regelui George al V-lea, în onoarea căreia a fost și numită. Cu un design elegant, inginerie de vârf și o capacitate de peste 2.100 de pasageri, Queen Mary a fost creată ca răspuns britanic la concurența acerbă cu liniile franceze și germane pentru dominația Atlanticului de Nord.
La bordul navei, pasagerii din prima clasă se bucurau de un nivel de lux care rivaliza cu cele mai mari hoteluri din lume – saloane decorate în stil Art Deco, piscine interioare, biblioteci, terenuri de sport, restaurante rafinate. Pentru clasa economică și cea turistică, condițiile erau de asemenea superioare standardelor vremii.
Dar Queen Mary nu era doar frumoasă – era și rapidă. În 1936, a câștigat „Blue Riband”, distincția acordată celei mai rapide traversări a Atlanticului, o onoare râvnită de toate marile linii maritime. Devenise, în doar câteva luni, un etalon al eleganței, vitezei și siguranței în călătoria transatlantică.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Queen Mary a fost transformată în navă de transport trupe și a jucat un rol crucial în deplasarea a sute de mii de soldați aliați, câștigând porecla de „Fantoma Gri” datorită vopselei de camuflaj și vitezei care o făcea imposibil de interceptat de submarinele germane.
După război, a revenit la serviciul civil și a continuat să traverseze Atlanticul până în 1967, când a fost retrasă din uz. Astăzi, Queen Mary este ancorată permanent în Long Beach, California, și funcționează ca hotel, muzeu și atracție turistică – o amintire vie a epocii glorioase a marilor transatlantice.
1937: A fost inaugurat Podul Golden Gate, la acea vreme fiind podul suspendat cu cea mai mare distanță între stâlpii de susținere din lume.
Construcția podului a început în 1933, în plină criză economică, și a oferit locuri de muncă pentru mii de oameni. Proiectul a fost condus de Joseph Strauss, un inginer cu experiență în construcția podurilor mobile, dar designul final, elegant și aerodinamic, i se datorează în mare parte arhitectului Irving Morrow și inginerului Leon Moisseiff. Culoarea sa distinctivă – roșu-orange (international orange) – a fost aleasă atât pentru estetică, cât și pentru vizibilitate în ceața densă tipică golfului San Francisco.
Construirea Golden Gate-ului a fost o provocare imensă. Vânturile puternice, ceața groasă, curenții marini periculoși și adâncimea neobișnuită a apei au făcut ca ridicarea turnurilor și ancorarea cablurilor să devină o luptă zilnică cu natura. Totuși, datorită măsurilor de siguranță inovatoare pentru vremea respectivă (precum plasa de protecție montată sub tablier), numărul accidentelor fatale a fost mult mai mic decât se aștepta – deși 11 muncitori și-au pierdut viața.
În ziua inaugurării, podul a fost deschis pietonilor. Aproximativ 200.000 de oameni au traversat podul la pas, bucurându-se de priveliștea spectaculoasă și participând la o sărbătoare civică istorică. A doua zi, 28 mai, podul a fost deschis traficului auto, legând oficial orașul San Francisco de comitatul Marin, și reducând drastic timpul de călătorie dintre cele două maluri.
1938: Conducătorul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, este condamnat la 10 ani de muncă silnică. El nu va mai părăsi practic niciodată inchisoarea.
Mișcarea Legionară, fondată în 1927 ca o formațiune naționalist-creștină, ultraortodoxă și antisemită, se transformase rapid într-o organizație paramilitară extremistă, care glorifica moartea pentru patrie și acțiunea violentă. Codreanu, carismatic și radical, reușise să atragă mase de tineri, inclusiv din mediul universitar, printr-o retorică mistică, naționalistă și antidemocratică.
Pe fondul popularității în creștere a Mișcării și al temerilor privind o posibilă dictatură legionară, regele Carol al II-lea a trecut la acțiune. În februarie 1938, regele a instaurat o dictatură regală prin suspendarea Constituției și dizolvarea partidelor. A urmat o represiune sistematică împotriva opoziției, în special a legionarilor. Codreanu a fost acuzat de insultă adusă autorității și instigare la rebeliune după o scrisoare adresată lui Armand Călinescu, ministrul de Interne, în care îl acuza de trădare și corupție.
Procesul lui Codreanu a fost văzut de mulți ca unul politic, cu verdictul prestabilit. Condamnarea la 10 ani de muncă silnică a fost doar începutul. În noiembrie 1938, în noaptea de 29 spre 30, Codreanu și alți 13 legionari au fost asasinați de jandarmi, sub pretextul unei tentative de evadare în timpul transferului la închisoarea Jilava. În realitate, execuția fusese ordonată politic.
Moartea lui Codreanu nu a distrus Mișcarea Legionară, ci a transformat liderul într-un martir al cauzei legionare. În anii următori, Garda de Fier a continuat să crească în influență, ajungând în 1940 să participe la guvernare în cadrul Statului Național-Legionar, instaurat în urma abdicării regelui Carol al II-lea.
1940: Acord economic româno–german (Olwaffen Pakt, „pactul petrolului”), care adâncește dependența față de Germania Nazistă a economiei naționale. România renunță astfel la declarația de neutralitate din 7 septembrie 1939.
Contextul acestui pact trebuie căutat în evoluția rapidă a celui de-Al Doilea Război Mondial. După izbucnirea războiului în septembrie 1939, România își proclamase neutralitatea – o declarație care reflecta fragilitatea poziției geopolitice a țării. Însă neutralitatea avea să devină din ce în ce mai greu de susținut.
Germania era interesată vital de resursele României, în special de petrolul din Valea Prahovei, necesar pentru mașina sa de război. În același timp, regimul lui Carol al II-lea căuta sprijin extern pentru a-și proteja granițele, aflate sub presiune, mai ales în urma căderii Franței (aliatul tradițional al României) și a pasivității Marii Britanii în regiune. În acest vid de securitate, România s-a văzut constrânsă să se orienteze spre Berlin.
Prin acordul din mai 1940, România a renunțat în fapt la neutralitate, devenind un furnizor strategic pentru Germania nazistă. În mod simbolic, el a fost începutul colonizării economice a țării: germanii primeau resurse vitale pe baza unor prețuri stabilite unilateral, iar România se transforma treptat într-o piață controlată de interesele celui de-al Treilea Reich.
Acest pact a dus nu doar la pierderea autonomiei economice, ci și la un proces accelerat de nazificare a politicii românești. Sub presiunea Berlinului, Carol al II-lea va adopta treptat măsuri antisemite și va elimina influența cercurilor pro-occidentale. În lunile următoare, România avea să sufere pierderi teritoriale masive (Basarabia, nordul Transilvaniei, Cadrilaterul), iar regimul lui Carol se va prăbuși în septembrie 1940.
1941: Al Doilea Război Mondial: Vasul german Bismarck este scufundat în Atlanticul de Nord cu 2.300 de oameni la bord.
Construit în 1939 și numit după Otto von Bismarck, părintele unității germane, vasul era o capodoperă tehnologică: blindat, rapid și înarmat cu opt tunuri de 380 mm, Bismarck devenise un simbol al puterii navale a Germaniei naziste. Odată lansat în larg, în mai 1941, misiunea sa era clară: să intercepteze și să distrugă convoaiele aliate din Atlantic, tăind astfel liniile vitale de aprovizionare ale Marii Britanii.
În ceea ce avea să fie prima și ultima sa misiune – operațiunea Rheinübung – Bismarck, alături de crucișătorul greu Prinz Eugen, a provocat rapid o tragedie pentru Marina Britanică: în bătălia din Strâmtoarea Danemarcei, vasul de luptă HMS Hood, mândria britanică, a fost lovit și distrus în mai puțin de 10 minute, explodând și ducând la moartea a peste 1.400 de oameni. Publicul britanic a fost șocat, iar Churchill a ordonat imediat: „Scufundați Bismarck!”.
A urmat o vânătoare navală intensă, desfășurată pe mii de kilometri pătrați în Atlantic. Deși Bismarck reușise temporar să se desprindă, a fost localizat din nou de avioane de recunoaștere decolate de pe portavionul HMS Ark Royal. Un torpilaj aerian bine plasat i-a blocat cârma, iar vasul, deși încă puternic, a devenit vulnerabil.
La dimineața zilei de 27 mai, Bismarck a fost înconjurat de vasele britanice King George V, Rodney și alte distrugătoare. Într-o bătălie navală cruntă, cu mii de obuze trase, blindajul său a cedat. După ce fusese grav avariat, germanii au scufundat vasul ei înșiși, activând încărcături explozive interne pentru a evita capturarea.
1942: În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, rezistența cehă din Praga ocupată de naziști l-a asasinat (Operațiunea Anthropoid) pe Reinhard Heydrich, șeful RSHA și Protectorul Boemiei și Moraviei.
Heydrich era un arhitect-cheie al Holocaustului, șef al RSHA (Oficiul Principal pentru Securitatea Reichului), structură ce supraveghea Gestapo-ul, Securitatea SS și serviciile de informații. În același timp, fusese numit Protector al Boemiei și Moraviei, conducând cu o mână de fier teritoriile cehoslovace anexate de Germania. Brutalitatea sa i-a adus porecla de „Călăul de la Praga”. Sub conducerea lui, mii de cehi fuseseră arestați, deportați sau executați.
Atentatul a fost pus în aplicare de doi parașutiști cehoslovaci antrenați în Regatul Unit: Jozef Gabčík și Jan Kubiš, care au fost parașutați în Cehoslovacia în decembrie 1941. După luni de pregătire și sprijin din partea rezistenței locale, aceștia au atacat mașina lui Heydrich în timp ce traversa o intersecție din Praga. Gabčík a încercat să tragă cu mitraliera, dar arma s-a blocat. Kubiš a aruncat imediat o bombă artizanală în apropierea vehiculului. Explozia l-a rănit grav pe Heydrich, care a murit câteva zile mai târziu, pe 4 iunie, din cauza septicemiei.
Reacția nazistă a fost una de o cruzime extremă. Într-un gest de răzbunare, forțele germane au ras complet de pe fața pământului satul Lidice, acuzat pe nedrept că ar fi oferit sprijin atentatorilor. Toți bărbații au fost executați, femeile deportate în lagăre, iar copiii fie uciși, fie trimiși spre germanizare. Alte sute de membri ai rezistenței au fost arestați și executați.
Gabčík și Kubiš s-au ascuns într-o biserică din Praga împreună cu alți luptători, dar au fost trădați. După un asediu violent, toți și-au pierdut viața, refuzând să se predea.
1948: Printr-un decret al guvernului Petru Groza, bunurile fostei case regale treceau în proprietatea statului.
Decretul prevedea trecerea în proprietatea statului a tuturor bunurilor mobile și imobile ale fostei Case Regale: palatele, castelele, domeniile forestiere și agricole, colecțiile de artă, bijuteriile, vehiculele, mobilierul și arhivele regale. Acestea erau considerate „proprietăți publice” și urmau să fie utilizate, în teorie, „în interesul poporului”.
1994: Rusia: Revine în țară, după un exil de 20 de ani, Aleksandr Soljenițîn, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, pe anul 1970.
Soljenițîn fusese expulzat din URSS în 1974, după publicarea în Occident a monumentalei lucrări „Arhipelagul Gulag”, o investigație literară și documentară a sistemului de lagăre de muncă forțată sovietice. Acest volum, care a circulat clandestin în Uniunea Sovietică și a fost tradus rapid în mai multe limbi, a rupt iluzia propagandistică a socialismului umanist și a scos la lumină dimensiunea totalitară a regimului instaurat de Lenin și continuat de Stalin.
După expulzare, Soljenițîn a devenit un simbol al rezistenței intelectuale împotriva opresiunii. Deși aflat în exil, el nu a încetat să critice atât regimul sovietic, cât și superficialitatea morală a Occidentului, pe care îl acuza de relativism și materialism. Din această cauză, a rămas o figură marginală în Occident și uneori incomodă chiar și în rândul disidenților.
Revenirea sa în 1994 a fost posibilă doar după prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, și venirea la putere a lui Boris Elțîn, care i-a restabilit cetățenia rusă. Călătoria sa de întoarcere s-a desfășurat lent, simbolic: debarcat din Alaska, a traversat Orientul Îndepărtat rus cu trenul transsiberian, oprindu-se în mai multe localități pentru a vorbi cu oamenii de rând. Gestul a fost o reîntoarcere nu doar geografică, ci și spirituală, în Rusia profundă, de care se simțea organic legat.
Totuși, în noua Rusie, Soljenițîn a fost întâmpinat cu reacții mixte. Deși mulți îl respectau pentru curajul și opera sa, unii îl considerau depășit, autoritarist în gândire sau chiar incompatibil cu noua ordine democratică. În discursurile sale de după întoarcere, el a criticat dur haosul postcomunist, oligarhia, corupția și influența excesivă a Occidentului asupra vieții rusești.
1997: Semnarea de către NATO și Rusia a Actului fondator al relațiilor bilaterale, deschizându-se calea extinderii NATO.
După prăbușirea URSS în 1991, Europa s-a trezit într-o situație incertă din punct de vedere strategic. Țările din fostul Pact de la Varșovia, precum Polonia, Cehia și Ungaria, au început să caute protecție în NATO. În același timp, Rusia post-sovietică, condusă de Boris Elțîn, era slăbită economic și politic, dar păstra încă o viziune asupra rolului său de mare putere și se opunea extinderii NATO spre Est.
NATO, conștientă de sensibilitățile rusești, a încercat să formuleze o cale diplomatică de atenuare a temerilor Moscovei, fără însă a renunța la procesul de extindere. Astfel a luat naștere ideea unui cadru formal de cooperare, menit să asigure Rusia că nu este considerată un inamic și că securitatea europeană va fi inclusivă, nu exclusivă.
Conținutul Actului fondator
Documentul sublinia că NATO și Rusia nu se mai privesc reciproc ca adversari și stabilea un Consiliu Permanent Comun, menit să faciliteze consultarea și cooperarea pe probleme de securitate, control al armamentelor, combaterea terorismului, gestionarea crizelor și stabilirea unor măsuri de încredere.
Printre garanțiile și promisiunile oferite Rusiei, cele mai importante erau:
Promisiunea că NATO nu va desfășura arme nucleare sau trupe combatante permanente pe teritoriul noilor membri din Europa de Est.
Asigurarea că extinderea NATO nu va duce la o nouă diviziune a Europei, ci va întări stabilitatea continentală.
Includerea Rusiei într-un mecanism de dialog permanent, care să îi permită să își exprime punctul de vedere și să influențeze, cel puțin teoretic, deciziile NATO care o priveau.
Recunoașterea dreptului suveran al fiecărui stat de a-și alege propriile alianțe, inclusiv dreptul țărilor din Europa Centrală și de Est de a adera la NATO.
Pentru NATO, Actul a fost o declarație politică și nu un tratat juridic obligatoriu. Pentru Rusia, el a fost văzut ca un compromis dificil, acceptat într-un moment de slăbiciune, dar și ca o promisiune implicită că extinderea NATO va fi limitată și prudentă. În anii următori, aceste percepții diferite aveau să creeze tensiuni.
Rusia a resimțit extinderea NATO din 1999 (Polonia, Ungaria, Cehia) și apoi cea din 2004 (inclusiv țări baltice) ca pe o încălcare a spiritului, dacă nu a literei, Actului fondator. La rândul său, NATO a susținut că nu a existat nicio obligație formală de a opri extinderea și că toate acțiunile sale au fost transparente și defensive.
1999: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga, Olanda acuză pe Slobodan Milošević de crime de război și crime împotriva umanității comise în Kosovo.
Începând cu 1998, conflictul dintre forțele de securitate sârbe și Armata de Eliberare a Kosovo (UÇK) a escaladat rapid, culminând cu un val de represiune extrem de violentă din partea regimului Milošević asupra civililor albanezi kosovari. Organizații internaționale și jurnaliști independenți au raportat execuții sumare, deportări forțate, distrugeri de sate și violuri în masă.
La 24 martie 1999, NATO a lansat o campanie de bombardamente aeriene împotriva Iugoslaviei, fără mandat ONU, motivând intervenția prin necesitatea opririi epurărilor etnice în Kosovo. În acest context, presiunea internațională asupra TPII a crescut semnificativ.
Acuzațiile
Procurorul-șef al TPII, Louise Arbour, a anunțat că Slobodan Milošević și alți patru înalți oficiali sârbi au fost incriminați pentru deportarea a aproximativ 800.000 de albanezi kosovari și pentru uciderea intenționată a sute de civili neînarmați, în perioada ianuarie–iunie 1999.
Acuzațiile includeau:
crime împotriva umanității, prin persecutarea unui grup etnic pe baze politice, religioase și naționale;
încălcări grave ale Convențiilor de la Geneva, inclusiv tratamente inumane și distrugerea nejustificată de proprietăți;
crime de război, în special atacuri sistematice asupra populației civile.
Aceasta a fost prima oară în istorie când un șef de stat în exercițiu a fost pus sub acuzare de un tribunal penal internațional. Gestul a marcat un moment de cotitură în aplicarea dreptului internațional, demonstrând că nici măcar liderii de stat nu sunt deasupra legii în fața crimelor împotriva umanității.
