Anton Kovacs December 18, 2019

 

Foto: Silviu Ilievici

 

Ca în fiecare zi, la 6 dimineață am plecat spre locul de muncă.

Era încă întuneric.

Pe strada Naturii, la “Electrice” era dezastru, trotuarul era plin de aparatură electronică distrusă, efectiv trebuia să te uiți pe unde calci ca să nu calci pe o stație, un mixer sau un reșou.

Librăria era și ea devastată. Alimentara avea vitrinele sparte și în interior se vedea puțina marfă, niște conserve, sticle cu vin spumos, borcane cu urzici (da, exista așa ceva pe atunci, urzici conservate la borcan), aruncată de pe rafturi.

Exact în fața stației de troleibuz, vis-a-vis, se vedea cum pe treptele existente acolo cursese la canal sângele celor împușcați în acel loc.

Să ne înțelegem, nu stropi de sânge, sau o pată două, ci pe asfalt și pe scări era o urmă așa cum rămâne când arunci două-trei găleți de apă, începând de pe trotuarul de sus până pe carosabil era o urmă lată de vreo 30 de cm.

Cei din zonă vorbeau în acele zile despre 24 de morți.

În 18 decembrie se vorbea că au fost uciși 8 oameni.

 

Captură Google Street View pe care am încercat să reprezint urma sângelui scurs la canal așa cum am văzut-o în dimineața de 18 decembrie 1989. În partea de jos, pe carosabil, exista un canal în care se scursese sângele

 

Pereții blocurilor de pe Calea Girocului (acum Calea Martirilor) erau ciuruiți de gloanțe.

Multe geamuri ale apartamentelor erau sparte.

Oamenii umblau ca niște zombie pe stradă, aproape că nu circulau mașinile.

Deoarece troleibuzul nu mai venea, poate nici nu circula, am mers pe jos până la strada Cluj, să iau tramvaiul.

De-a lungul întregii străzi peisajul era același, urme de gloanțe, geamurile ușilor de la casele scărilor sparte, ferestre întunecate, foarte puțini oameni pe străzi.

Calea Girocului arăta ca o stradă pe care a fost război.

Nu mai văzusem niciodată așa ceva.

 

Mai târziu, prin ianuarie, prietenul meu Vali Vălean, care locuia chiar pe Calea Girocului mi-a povestit cum se întâmplase.
În cursul după-amiezii, spre seară, pe strada Lidia, dinspre Buziaș sau Lugoj au început să apară o mulțime de tancuri.
Altele veneau de la Giroc.
La capătul liniei troleibuzului 15, în locul care mai târziu avea să se numească “Baricada”, era un troleibuz. Cineva l-a mutat perpendicular pe stradă blocând astfel tancurile și celelalte mașini militare care doreau să intre pe Calea Girocului.
Militarii și-au abandonat utilajele și au plecat după ajutor.
După un timp s-au întors cu întăriri, troleibuzul a fost luat din drum, iar niște militari desfășurați în linie de trăgători au împușcat tot ce mișca de-a lungul Căii Girocului.
Acolo era o mulțime de oameni care se uitau, alții care stăteau în șosea. În momentul când au început împușcăturile oamenii au încercat să fugă, dar degeaba, tot s–a tras în ei.
Îmi povestea Vali că la el în scară a intrat un milițian în uniformă care a tras inclusiv în susul scărilor, unde se refugiaseră oamenii veniți din stradă.
S-a tras și în ferestrele luminate, sau în cele la care puteau fi văzuți oameni.
Tot Vali mi-a arătat cum cineva trăsese în fereastra apartamentului său de la etajul 1, glonțul a lovit întrerupătorul de pe peretele opus, l-a spart și s-a înfipt în fundul dozei în care fusese montat acesta și a rămas înfipt în beton.

În acele zile a existat o colaborare perfectă între toți purtătorii de uniformă din această țară, cu toții, în afară de poștași și CFR-iști, s-au dovedit a fi niște ticăloși fără pereche care și-au trădat propriul popor.

 

“Baricada”, așa cum arăta chiar înainte de a fi demolată

 

Am ajuns în Piața Traian, când am coborât din tramvai primul lucru pe care l-am văzut a fost magazinul de electice/electronice, cred că “Electron” se numea pe atunci, iluminat “a giorno”, dar devastat.

Niște oameni, poate vânzătorii, gestionarii, se plimbau în interior, cineva cu o lopată aduna bucățile de marfă distrusă de pe trotuar.

Nici celălalte magazine nu erau într-o stare mai bună.

Poate e o memorie falsă, în fond au trecut 30 de ani, dar am impresia că ghereta aceea din stația de tramvai, în care era și un fel de dispecerat, și refugiu pentru călători, era și ea arsă.

În sfârșit am ajuns la servici, la depozitul care era în apropierea UMT-ului.

Oamenii stăteau grupuri-grupuri și povesteau ce văzuseră în ziua trecută.

Cu toate că încă nu era ora 7 deja mă așteptau niște camioane care veniseră după materiale.

Întreprinderea noastră era una din cele care trebuiau să înlăture urmele a ceea ce se întâmplase.

Pe la 8.30 îmi cam terminasem treaba așa că m-am dus în micul atelier al prietenul meu, electricianul de întreținere și i-am povestit aventurile mele din ziua trecută.

Omul ăsta locuia undeva pe o străduță liniștită în Elisabetin, strada respectivă era încă o fâșie de pământ în care mașinile care trecuseră pe acolo au făcut șanțuri în care se jucau gâștele.

Pentru că nu a fost plecat de acasă nu auzise nimic.

E adevărat că dimineața a văzut urmările a ceea ce se întâmplase, dar a văzut niște magazine devastate, atât. Nu auzise împușcături, nu văzuse oameni morți sau răniți, nu auzise nici măcar pe cineva care să strige “Jos Ceaușescu”

Se uita la mine și vedeam clar pe fața lui că nu mă crede, probabil își închipuia că fabulez. Cum să crezi că cineva, un civil, împreună cu alții, se plimbă pe stradă și strigă “Jos comunismul”, sau cum să crezi că în Calea Girocului s-a tras în oameni. În contextul de atunci, în care majoritatea oamenilor nu auzise vreodată un foc de armă altundeva decât la televizor și în care nimeni nu îndrăznea să se uite în ochii milițianului care îl legitima nici eu nu aș fi crezut dacă mi-ar fi povestit cineva astfel de lucruri.

În timp ce povesteam radioul cu lămpi pe care colegul meu îl avea în atelier mergea și era fixat pe Europa Liberă, la ora 9 începea emisiunea “Actualitatea Românească”.

Și exact când am terminat de povestit, nu a fost timp nici să-mi pună o întrebare, auzim la radio:

 

Avem o mărturie extraordinar de importantă. Un cetăţean român care a fost la Timişoara duminică, de dimineaţa până la prânz şi a participat ca martor ocular la demonstraţia care a avut loc în centrul oraşului Timişoara, inclusiv la ciocnirile cu forţele de poliţie, cu forţele represive, ne-a telefonat în cursul zilei de astăzi, în cursul zilei de luni şi a ţinut să ne transmită o mărturie. S-o ascultam împreună:

Martor ocular din Timişoara: Bună ziua! Aş vrea să relatez despre evenimentele din Timişoara dinspre noaptea de sâmbăta spre duminică şi din cursul zilei de duminică. Este foarte important – eu am auzit astăzi primele ştiri din Austria cât şi Germania, să se facă o diferenţiere. De fapt, au fost două evenimente mari, două manifestaţii mari. Prima manifestaţie a fost cea în legatură cu preotul reformat maghiar de la care într-adevăr a pornit totul. În noaptea de sâmbătă pe duminică aceste manifestări în jurul acestui preot şi în jurul domiciliului s-au escalat, s-a ajuns la încăierări. În decursul acestor escalări între podul de la Maria, podul Beghiului de la Maria şi până în piaţa cartierului Iosefin, cine cunoaşte Timişoara, aceasta este o distanţă de aproximativ un km jumate, nu a mai rămas nicio singură vitrină a magazinelor de stat intactă. Toate vitrinele, toate geamurile mari au fost sparte. Însă vreau să accentuez că nu s-a ajuns la devastări, nu s-a furat absolut nimic. Şi ieri dimineaţa încă m-am putut convinge personal, trecând pe lângă aceste magazine, că fără să te apleci puteai sa scoţi puţinul amar pe care îl aveau însă toata marfa era acolo. Deci a fost numai o descărcare a mâniei publice.

În acelaşi timp, deci noaptea de sâmbătă pe duminică când a avut loc aceasta ciocnire aici în centrul Timişorii, în cartierele mărginaşe ale Timişorii s-au format grupuri mari, de sute de oameni, care strigau Jos Ceauşescu! Vrem libertate! Aceste grupări nu mai aveau absolut nimic de a a face cu preotul maghiar. Ieri în cursul amieziii, in jurul orei 12, s-a format iarăşi o mare grupare, de aproximativ 2000-3000 de tineri, muncitori, studenţi şi foarte mulţi copii, în cartierul universitar. Eu am fost personal de faţă când aceasta grupare a pornit de la universitate şi s-a îndreptat spre Hotelul Continental trecând peste Bega şi scandând lozincile Jos cu Ceauşescu! Jos cu dictatorul! Libertate, libertate! O altă lozincă a fost Românii sunt un popor unit, românii sunt un popor unit! Aceasta coloană a devenit tot mai mare pentru că ieri in Timişoara a fost absolut toată populaţia pe străzi, ştiind că se va întampla ceva. Pe marginea străzii oamenii aplaudau cu lacrimi în ochi.

Sunt şi acum… şi acum sunt mişcat când mă gândesc ce am văzut pentru că am auzit oameni în vârstă spunând: Doamne, ce bine că am trăit aceste momente. Nu am crezut că pot vedea aşa ceva. Coloana s-a deplasat pe lângă Hotelul Continental şi până la Bulevardul 23 august, îndreptându-se spre Palatul Comitetului Judeţean de Partid. În faţa acestuia poliţia şi armata, adică Securitatea, au format un zid de soldaţi înarmaţi cu…neînarmaţi. Înarmaţi doar cu bastoane de cauciuc şi cu cozi de lopată, deci nişte bâte. Aveau căşti şi scuturi. În spatele acestor trupe se aflau aproximativ 7 sau 8 tancuri de apă, adică tunuri de apă, maşini cu tunuri de apă. Mulţimea s-a apropiat până la aproximativ 30-40 de metri şi a format şi ea la rândul său un zid. Două forţe stăteau faţă în faţă.

M-a şocat că nimeni din partea oficialităţilor nu a încercat să vorbească cu manifestanţii, nu a încercat să potolească mânia publică. Din contră, aruncătoarele de apă au început să stropească. Acesta a fost semnul spre violenţă. Oamenii au început să fugă spre maşinile aruncătoare de apă. Au început să arunce cu pietre, cu crengi, rupte din copaci. Armata şi miliţia au…s-au retras până la spatele clădirii Partidului. Mulţimea a triumfat. Au început să arunce cu pietre în geamurile acestei clădiri, nu a rămas nicio fereastră intactă de la parter şi de la etajul unu. Nu s-a văzut niciun miliţian, nu s-a văzut nimeni. Atunci mulţimea a năvălit spre uşi şi în aproximativ 5-6 minute au reuşit să intre în clădire.

Primii care un intrat în clădire au început să arunce afara tablourile lui Ceauşescu. Am văzut cu ochii mei un tablou fixat în spatele unei ferestre şi mulţimea a început să tragă ţintă cu pietre la acest tablou până când din fereasta respectivă şi din tablou nu a mai rămas nimic. Cineva de la etajul unu a aruncat un tablou pictat a lui Ceauşescu. Mulţimea urla de plăcere. Tabloul a fost făcut ferfeliţă în câteva secunde. Au aruncat streagurile. Steagurile roşii au fost imediat rupte, steagul naţional… a fost rupt doar stema şi oamenii fâlfâiau cu steagul în stânga şi în dreapta. Am văzut o femeie sus pe clădire făcând semne cu steagul naţional. Mulţimea aplauda şi striga. Înăuntru din clădire au început să arunce scaune, mese, cărţi afară.

În acelaşi timp pe partea cealaltă erau câteva camioane de ale poliţiei. Camioane mari de aproximativ 7 tone. Aceste camioane închideau străzile lăturale. Aceste camioane au fost în flăcări. Mulţimea le-a dat foc. Oamenii stăteau…în clipa aceasta erau cel putin şase mii de oameni adunaţi care aplaudau şi strigau Jos Ceauşescu, Jos Ceauşescu. Atunci a venit Armata, Securitatea, cu baionete, însă nu am văzut să fi dat în oameni cu baionete. Între doi militari era întotdeauna un miliţian, adică în uniformă de miliţie cu baionetele acelea, acele cozi de lopata. Şi aceştia dădeau. Dădeau şi loveau pe oricine, bătrâni, copii, toţi care fugeau erau loviţi. Eu am scăpat din faptul că m-am retras într-o cladire, în casa scărilor am încercat uşa. Uşa era închisă, am intrat înăuntru. Am intrat înăuntru, am închis uşa după mine şi am aşteptat câteva clipe. Mulţimea a fugit. Însă s-a redresat foarte repede şi a venit înapoi. Eu nu am mai avut acest curaj să mă intorc, în clipa aceea eu m-am îndepărtat, însă am văzut de departe încă coloanele de fum. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai târziu.

Am vrut… şi sper ca relatarea aceasta vă va ajuta ca să reconstruiţi adevărul ce a avut loc în aceasta zi istorică pentru poporul nostru desigur. Ceea ce am mai vrut să spun, în clipa în care au început aruncătoarele de apă, la începutul confruntării, să arunce apă şi au fost lovite de primele pietre, toate aruncătoarele de apă au făcut stânga-împrejur şi au fugit, au plecat cât de repede au putut. O singură maşină a fost abandonată de echipajul ei şi s-a încercat de către manifestanţi să se răstoarne. Maşina fiind foarte grea, aceste tancuri de apă sunt cel puţin de 7 până la 10 tone, nu au reuşit, însă au spart şi au devastat tot ce au putut. Acum cred… ceea ce este foarte important: de ieri graniţa este închisă şi nimeni nu mai poate intra inăuntru. Mai vreau să spun, masele inainte de a ajunge la confruntare, masa de demonstranţi a strigat Fără violenţă, fără violenţă. Văzând soldaţii pe care îi aşteptau, masele strigau: Noi suntem poporul, voi pe cine apăraţi? Noi suntem poporul, voi pe cine apăraţi? Apoi o altă lozincă scandată a fost: Azi la Timişoara, mâine în toata ţara! Cam asta a fost ce am putut acum din amintire…încă sunt şocat, sper că veţi reuşi să folosiţi acest material. Asta a fost tot.
(sursa: https://moldova.europalibera.org/a/1504141.html)

 

Citește și:  „Iepurii” de partid

Prietenul meu electrician rămăsese siderat.

Nu fusese nevoie să-l conving eu că nu îl mințisem, ci a avut confirmarea chiar de la radio, chiar atunci când dorea să spună că are impresia că am exagerat puțin întâmplările zilei trecute.

Omul ăsta era extrem de credincios, cred că a murit având convingerea că la mijloc a fost o intervenție divină.

Nu știu nici acum dacă cel care a făcut relatarea de mai sus nu a fost chiar cetățeanul care se ascunsese împreună cu noi în curtea de lângă parcul pionierilor și care ne promisese că imediat ce ajunge într-un loc sigur, bineînțeles “dincolo”, va povesti ce a văzut.

Tot în acea emisiune s-a anunțat că începând din acel moment Radio Europa Liberă va emite în limba română 24 de ore din 24, până când situația din țară se va schimba.

Șeful acelei baze din care făcea parte și depozitul central al întreprinderii, o stație de betoane, niște ateliere de reparații, o coloană auto și niște birouri, era un tip tare cumsecade, un tânăr inginer.

La un moment dat a venit și el în atelierul electricianului, știa că acolo poate asculta și el știrile, și ne-a spus că a primit dispoziție de la conducerea întreprinderii să facă o listă cu cei care nu au venit în acea zi la serviciu și totodată să facă o listă cu cei care pleacă de la serviciu în timpul zilei. Sarcina era permanentă până la noi ordine.

Eu eram unul din cei care trebuia să plece, dacă vă amintiți vineri, în 15, plecasem la centrală să îmi confrunt evidențele cu cele ale contabilității și fișele mele, care erau practic unealta fără de care nu prea puteam lucra, rămăseseră acolo.

Așa că m-am urcat frumos în tramvai și m-am dus la centrală.

Eram sigur că nu are nimeni timp și chef de rahaturile mele, dar era o minunată ocazie să mă plimb prin oraș pentru a vedea ce se întâmplă.

Cel puțin locurile pe care le-am văzut arătau de parcă eram în America de Sud și avea loc un război civil.

În Piața Traian, așa cum am spus, erau magazine sparte, cușca aia a controlorilor arsese.

Cănd tramvaiul a coborât de pe podul Decebal am văzut pe partea dreaptă, acolo unde e părculețul acela de lângă malul drept al canalului Bega, un adăpost pentru un cuib de mitralieră, exact ca în filme, făcut din saci de iută umpluți cu ceva, construit ca un mic zid circular, iar în interior stătea un soldat cu o mitralieră, din aceea pe trepied.

În față prefecturii erau TAB-uri sau tancuri, nu mai rețin exact.

În piața Libertății erau tancuri, TAB-uri și camioane cu soldați.

În piața Operei erau tancuri.

În fața Catedralei erau tancuri.

În piață Kutell erau tancuri.

 

Cititorii mai tineri ar putea să fie păcăliți de pozele cu tancuri lângă care sunt o mulțime de oameni, cu civili cățarați pe ele, cu steaguri și chiar cu flori.
Acele poze au fost făcute după data de 23 decembrie, când Ceaușescu fugise deja și armata căuta să dea impresia că a trecut pe partea revoluționarilor.
Până atunci însă militarii au fost dușmanii care au tras în populația orașului și nu prea făcea nimeni conversație cu ei, în afara lepădăturilor care le dădeau ordine.

 

Imagine cu armata care fraternizează cu demonstranții.
Singura problemă este că poza a fost făcută după ce Ceaușescu fugise și probabil fusese deja împușcat

 

Peste tot erau o mulțime de militari și mașini grele de luptă, tancuri, tanchete, TAB-uri, mașini ARO militare blindate, la fiecare colț erau grupuri de milițieni, gărzi patriotice și civili care legitimau trecătorii.

Oameni mergeau cu capul în jos, nimeni nu căsca gura ca nu cumva să-l ia cineva la întrebări.

 

Foto: Constantin Duma

 

Magazinele din apropierea Catedralei, pe lângă cinematograful Timiș erau și ele arse.

 

 

Am ajuns la centrală pe la 12, bineînțeles că nu avea nimeni chef de birocrația mea, așa că am plecat acasă.

Odată coborât din tramvai m-am gândit că în loc să o iau pe Calea Girocului ar fi mai interesant să trec și pe la Spitalul Județean.

Pe strada Ion Mureșan, cea care face legătura dintre Centrul de Transfuzii și spital, era plin de autoturisme Dacia cu sicrie pe acoperiș. Multe, toată strada era plină.

În fața spitalului, în stânga și în dreapta, era câte un soldat culcat pe asfalt, fiecare cu câte o mitralieră.

Și acolo erau TAB-uri.

 

Spitalul Județean Timiș, 19 decembrie 1989

 

Vineri, soția mea, internată în spital, fusese “învoită” până luni când urma să i se facă externarea.

Plecase din spital în pijama și toate hainele îi rămăseseră acolo.

Așa că luni dimineață s-a dus frumos la spital să-i facă ăia externarea.

Acolo era război, tancuri, mitraliere, soldați, nenumărați milițieni și nenumărați civili care nu se știe de unde erau.

Când femeia a vrut să intre în spital ăștia toți au sărit pe ea să o aresteze sau să o împuște, că și reprezenta mare pericol pentru țară o femeie care avea vreo 35 de Kg și era mai tot timpul albasttră la față din cauza hipoxiei cerebrale…

Până la urmă a coborât doctorul Drăgulescu, cel care se ocupa pe atunci de ea și care ulterior avea să ajungă ministrul al sănătății și a scăpat-o de forțele reunite ale cretinilor purtători de uniformă.

I-a spus să se ducă acasă și să mai vină prin ianuarie, dar numai dacă nu mai sunt soldați și milițieni pe străzi.

Am observat că cei care ajungeau în fața spitalului erau legitimați așa că am luat-o la dreapta pe Bd. Liviu Rebreanu și am ieșit pe Calea Girocului.

La aproape fiecare scară se vedeau steaguri negre, mai erau și aici mașini cu sicrie pe portbagaj.

 

În următoarea zi, 19 decembrie, am trecut din nou pe Calea Girocului și prin fața spitalului Județean.
Toate steagurile negre de la scările blocurilor dispăruseră, așa cum dispăruseră și toate autoturismele cu sicrie pe acoperiș. Singurul semn că se întâmplase ceva erau urmele de gloanțe de pe pereții blocurilor, urme care aveau să se vadă și după 10 ani și, la unele scări, geamurile sparte ale ușilor de la intrare.

 

Pe stradă erau mulți oameni, grupuri grupuri, aproape la fel cum fuseseră și cu o zi înainte.

Și aici, la fel ca în restul orașului, lucrau meseriași care înlocuiau sticla spartă de la vitrinele magazinelor.

M-am dus acasă.

Seara, după lăsarea întunericului, au început din nou împușcăturile, dar nu au durat foarte mult.

Atunci au fost împușcați din nou oameni care pur și simplu se refugiaseră după colțul unui bloc, stătuseră pe trotuar, lângă aprozar și se uitau să vadă ce se întâmplă.

Și pentru asta au fost împușcați.

 

În această captură Google street View din 2011 încă se puteau vedea urmele împușcăturilor din seara zilei de 18 decembrie 1989

 

Notă: Îi mulțumesc lui Lucian Muntean pentru fotografiile de epocă puse la dispoziție.

Nota 2: După 30 de ani pur și simplu nu îmi amintesc ce am făcut în data de 19 decembrie 1989. Probabil nimic important, am mers la serviciu, m-am întors, am povestit cu prietenii…

S-au întâmplat lucruri interesante în acea zi, muncitorii de la Elba au făcut grevă, cred că în acea seară au fost furate cadavrele din județean, dar eu nu am participat la toate aceste evenimente.

De aceea mâine facem o pauză, după care revenim cu 20 decembrie, prima zi liberă a acestui oraș.

 

 

1 thought on “18 decembrie 1989 – Ziua cea mai tristă

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*