Cum luna viitoare vom comemora 100 de ani de la dispariția profesorului Victor Babeș, am invitat-o la un dialog legat de marele om de știință pe dna dr. Iulia Bagiu, de la catedra de Microbiologie a UMF, medic specialist în microbiologie medicală și medic de laborator la Spitalul de Urgență pentru Copii Louis Țurcanu din Timișoara.
– De 12 ani, bucata de stradă din preajma Spitalului Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” din Timișoara poartă numele urologului Iosif Bulbucă. Mă întreb dacă un medic care vine să lucreze acolo, din alt centru universitar, un pacient al acestor ani sau un student ce ajunge rezident acolo se întreabă cine a fost doctorul Bulbucă. Și, tot așa, mă întreb dacă, legat de numele lui Victor Babeș, care stă pe firma universității la care lucrați, se vorbește îndeajuns despre el, fie la ore de istorie a medicinei, fie la, eventual, orele de bacteriologie sau virusologie, sau este un subiect ce nu mai poate fi oferit studenților, din lipsă de timp sau din cauza vechimii lui. Ce ne puteți spune legat de acest subiect?
– Cred că aici există o responsabilitate care depășește simpla istorie a medicinei. Atunci când numele unui om ajunge pe frontispiciul unei universități, există riscul ca el să devină atât de familiar încât să nu ne mai întrebăm cine a fost omul din spatele numelui. Iar în cazul lui Victor Babeș ar fi păcat, pentru că nu vorbim doar despre o personalitate importantă a medicinei românești, ci despre un savant care a participat direct la constituirea microbiologiei moderne.
Pentru Timișoara există și o legătură firească. Victor Babeș s-a născut la Viena, dar a făcut o parte din școală la Lugoj, iar familia sa paternă își are originile în Banat; tatăl său, Vincențiu Babeș, a fost una dintre personalitățile importante ale vieții culturale și politice bănățene. Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara îi poartă numele din anul 2001. Nu este, așadar, un eponim ales întâmplător.
Nu cred însă că soluția este neapărat introducerea unor lungi lecții comemorative. Mai util este ca istoria să fie integrată firesc în predarea disciplinei. Când vorbim despre microscopie, bacteriologie, seroterapie, rabie, relația dintre agentul infecțios și leziunea tisulară sau despre începuturile antibiozei, putem arăta studenților că unele dintre aceste idei au fost construite și de omul al cărui nume îl văd zilnic pe universitate. Istoria devine astfel o explicație a prezentului, nu o simplă enumerare de date.
– Victor Babeș a fost un pionier al microbiologiei și anatomiei patologice. Cum se regăsesc principiile lăsate de el în rutina zilnică a laboratorului spitalului dumneavoastră, într-o eră a tehnologiei avansate?
– Aparatura s-a schimbat aproape până la nerecunoaștere; principiile fundamentale, surprinzător de puțin.
Babeș a lucrat într-o epocă în care una dintre marile provocări era demonstrarea faptului că un anumit microorganism se asociază unei anumite boli și unor anumite modificări ale țesuturilor. Tocmai de aceea formația sa dublă, de bacteriolog și anatomopatolog, a fost atât de importantă. Astăzi putem identifica microorganisme prin metode automatizate, spectrometrie de masă, tehnici moleculare și, în anumite situații, secvențiere genomică. Dar înaintea tuturor acestor tehnologii rămân aceleași întrebări: proba a fost recoltată corect? Este reprezentativă? Microorganismul identificat explică tabloul clinic sau este un contaminant ori un colonizant? Rezultatul este reproductibil? Ce semnificație clinică are?
În acest sens, laboratorul modern este mult mai apropiat de Babeș decât ar sugera aparatura sa. Rigoarea observației, corelarea rezultatului cu boala și refuzul de a transforma o simplă constatare de laborator într-o concluzie nejustificată sunt principii vechi de peste un secol și perfect actuale.
– Cum găsesc în literatura de specialitate, Victor Babeș a descoperit peste 50 de microorganisme noi, precum și incluziunile celulare care îi poartă numele (corpii sau corpusculii Babeș-Negri – incluziuni celulare microscopice care apar în citoplasma neuronilor infectați cu virusul rabic (al turbării). Mai există astăzi în laboratoarele românești acea curiozitate științifică pură, sau activitatea a devenit strict procedurală? Sau chiar am putea spune că, pentru laboratoarele mici și, poate, subfinanțate legat de cercetare, timpul marilor descoperiri a trecut?
– Există, cu siguranță. Ceea ce s-a schimbat este mediul în care această curiozitate trebuie să supraviețuiască.
Laboratorul clinic contemporan este puternic standardizat, și pe bună dreptate: pacientul are nevoie de rezultate rapide, reproductibile și comparabile. Dar standardizarea nu este opusul cercetării. Uneori tocmai abaterea de la ceea ce ne așteptăm să vedem generează întrebarea științifică: o bacterie cu un profil neobișnuit de rezistență, o discrepanță între fenotip și genotip, un microorganism rar, apariția repetată a aceleiași tulpini într-o secție sau un rezultat care nu se potrivește cu tabloul clinic.
Diferența față de epoca lui Babeș este că marile descoperiri se fac astăzi mult mai rar de către un cercetător izolat. Cercetarea modernă presupune echipe, biologie moleculară, bioinformatică, baze mari de date, colaborări multicentrice și acces la infrastructură. Pentru laboratoarele mai mici problema nu este dispariția curiozității, ci lipsa timpului protejat pentru cercetare și uneori a resurselor prin care o observație bună să poată fi dusă până la capăt.
Babeș însuși oferă, de fapt, o lecție în acest sens: nu s-a mulțumit să observe. A construit instituții în care observația putea deveni cercetare. În 1887 a organizat Institutul de Patologie și Bacteriologie din București, iar un an mai târziu acolo funcționa unul dintre primele centre antirabice din lume.
– În ce măsură rigoarea impusă de Babeș ghidează acuratețea diagnosticelor pe care le dați pacienților, astăzi?
– În microbiologie, rigoarea nu este un atribut suplimentar al unui laborator bun; este condiția de bază a existenței lui.
Un rezultat corect începe înainte ca proba să ajungă în aparat: cu alegerea probei potrivite, recoltarea în momentul potrivit, transportul și conservarea corectă. Continuă prin controlul calității metodei și prin interpretarea rezultatului după standarde actualizate și se termină abia când informația relevantă ajunge la clinician și este înțeleasă corect.
Tehnologia poate reduce eroarea, dar nu poate elimina nevoia de judecată profesională. Un aparat poate identifica foarte exact un microorganism; microbiologul trebuie să stabilească dacă acea identificare are sens biologic și clinic. Uneori cea mai riguroasă concluzie nu este una spectaculoasă, ci formularea: «rezultatul trebuie interpretat în context».
Mi se pare că aceasta este una dintre moștenirile intelectuale cele mai frumoase ale generației lui Babeș: ideea că medicina de laborator trebuie să transforme observația în dovadă, nu în impresie.
– Dumneavoastră izolați zilnic tulpini rezistente la antibiotice. Dacă Babeș lupta, în epoca lui, cu holera, tuberculoza sau rabia, care sunt „monștrii” invizibili cu care vă bateți dumneavoastră astăzi în laboratorul de la Timișoara?
– Dacă ar trebui să aleg unul singur, aș spune rezistența antimicrobiană. Nu pentru că microorganismele de astăzi ar fi fundamental diferite de cele ale lui Babeș, ci pentru că am intrat într-o competiție evolutivă între capacitatea noastră de a produce antimicrobiene și capacitatea microorganismelor de a se adapta la ele.
În spitale ne preocupă în mod deosebit enterobacteriile rezistente la cefalosporine și carbapeneme, Klebsiella pneumoniae producătoare de carbapenemaze, Acinetobacter baumannii multirezistent, anumite tulpini de Pseudomonas aeruginosa, MRSA și enterococii rezistenți la vancomicină. În paralel, apar noi probleme precum răspândirea unor fungi dificil de tratat și controlat epidemiologic.
Pentru România, problema nu este una abstractă. Datele ECDC publicate în 2025, pe baza situației din 2024, arată că incidența infecțiilor sangvine cu Klebsiella pneumoniae rezistentă la carbapeneme a crescut cu aproximativ 185% față de nivelul din 2019. Este unul dintre acele numere care ar trebui să ne oprească puțin din rutină și să ne oblige să privim rezistența antimicrobiană ca pe o problemă majoră de sănătate publică.
Babeș avea holera, tuberculoza, difteria și rabia. Noi avem în plus paradoxul de a ne confrunta cu microorganisme pe care uneori știm foarte bine să le identificăm, până la nivel molecular, dar pentru care posibilitățile terapeutice devin din nou limitate.
– Victor Babeș a fost un vizionar. El a arătat acum mai bine de un secol că bacteriile produc substanțe pentru a se neutraliza reciproc (principiul antibiozei). Cum credeți că ar privi el, bacteriologul pasionat, realitatea de azi din laboratorul dumneavoastră, unde bacteriile din spitale au învățat să „fenteze” multe dintre antibioticele noastre?
– Cred că le-ar privi în primul rând ca biolog, nu ca moralist.
Rezistența bacteriană este, în esență, evoluție observată în timp real. Bacteriile mută, schimbă material genetic, dobândesc gene de rezistență și sunt selectate de presiunea antimicrobiană. Antibioticele au reprezentat una dintre cele mai mari revoluții din istoria medicinei, dar utilizarea lor excesivă sau neadecvată accelerează selecția organismelor rezistente.
Babeș studiase deja relațiile dintre microorganisme și fenomenele de antagonism microbian într-o perioadă în care lumea antibioticelor nici nu exista în sensul actual. Din acest motiv, cred că ar înțelege foarte repede realitatea de astăzi: microorganismele nu sunt adversari statici.
Probabil ar insista și asupra faptului că problema nu poate fi rezolvată doar inventând mereu un antibiotic nou. Răspunsul modern înseamnă diagnostic microbiologic rapid, utilizare judicioasă a antibioticelor, prevenirea și controlul infecțiilor, vaccinare, supraveghere epidemiologică și abordare One Health. Nu întâmplător, în 2026 Organizația Mondială a Sănătății a adoptat un nou Plan global de acțiune împotriva rezistenței antimicrobiene pentru perioada 2026–2036.
– Pentru a identifica un microorganism periculos, Babeș folosea tehnici de colorare rudimentare și microscoape optice simple. Cât de mult s-a schimbat această „muncă de detectiv” în spitalul dumneavoastră și ce a rămas neschimbat de la el?
– Instrumentele sunt aproape science-fiction comparativ cu epoca lui Babeș. Logica investigației este însă remarcabil de asemănătoare.
Microscopul nu a dispărut. Cultura nu a dispărut. Colorarea Gram, deși mult mai veche decât aproape toate aparatele din laborator, continuă să ofere informații extrem de utile în câteva minute. Peste acestea s-au adăugat identificarea automatizată, spectrometria MALDI-TOF, testarea modernă a sensibilității la antimicrobiene, PCR-urile multiplex care pot căuta simultan mai mulți agenți patogeni și gene de rezistență, secvențierea genomică și, tot mai mult, instrumente bioinformatice.
Astăzi putem trece, în anumite situații, de la întrebarea «ce specie este?» la «ce clonă este, ce gene de rezistență posedă și dacă este înrudită cu tulpina izolată de la un alt pacient».
Dar Sherlock Holmes-ul laboratorului tot trebuie să pună întrebarea potrivită. Dacă pornești de la proba greșită sau interpretezi greșit semnificația microorganismului identificat, nici cea mai sofisticată tehnologie nu te salvează. Aici Babeș s-ar simți probabil foarte familiar.
– Dacă ați putea să-i trimiteți un „raport de laborator” de o singură frază lui Victor Babeș, din Timișoara anului 2026, ce i-ați transmite despre stadiul în care se află microbiologia românească și lupta cu infecțiile din spitale? Să nu uităm că Babeș a publicat în 1885 o lucrare în care anticipa practic descoperirea penicilinei de către Fleming (cu peste 40 de ani înainte), „Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses” (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase), scrisă în colaborare cu savantul francez Victor André Cornil și publicată la Paris – recunoscută oficial ca fiind primul tratat complet de bacteriologie din lume.
– «Domnule profesor Babeș, astăzi vedem microorganismele până la nivelul genelor și le putem identifica uneori în câteva minute, dar lupta nu s-a încheiat: microbii evoluează odată cu medicina, iar cea mai importantă armă a noastră rămâne aceeași pe care ați folosit-o și dumneavoastră — știința făcută riguros.»
Mi se pare importantă aici și o nuanță istorică. Lucrarea publicată de Victor Babeș împreună cu Victor André Cornil în 1885, Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses, este una dintre lucrările fondatoare ale bacteriologiei și este prezentată de numeroase surse istorice drept primul tratat sistematic al domeniului.
Aș evita însă afirmația literală că Babeș «a descoperit penicilina înaintea lui Fleming». Mai corect este să spunem că observațiile timpurii asupra antagonismului dintre microorganisme aparțin istoriei intelectuale care avea să conducă ulterior către conceptul de antibioză. Tocmai această formulare este, cred, mai interesantă: arată cât de aproape ajunsese cercetarea secolului al XIX-lea de idei care aveau să transforme medicina câteva decenii mai târziu.
– Având în vedere că predați viitorilor medici și lucrați direct cu mecanismele de rezistență bacteriană, cum folosiți moștenirea lui Babeș pentru a-i învăța pe studenți despre pericolul prescrierii iresponsabile de antibiotice?
– Încerc să transmit ideea că un antibiotic nu este pur și simplu «un medicament împotriva bacteriilor». Este și o intervenție asupra unei populații microbiene și, implicit, o presiune de selecție.
De aceea, înainte de prescriere trebuie să existe o întrebare clinică. Unde este infecția? Este probabil bacteriană? Putem recolta probe înainte de inițierea tratamentului? Avem nevoie într-adevăr de spectru larg? Putem de-escala după obținerea antibiogramei? Care este doza și durata corectă?
Studenților le spun că nu există antibiotic «mai tare» în sensul simplist al termenului; există antibiotic mai potrivit sau mai puțin potrivit pentru microorganismul, sediul infecției și pacientul respectiv.
Moștenirea lui Babeș este relevantă tocmai aici. Generația sa a contribuit la demonstrarea faptului că bolile infecțioase au cauze biologice concrete și pot fi investigate rațional. Următorul pas al aceleiași gândiri este să nu tratăm empiric la nesfârșit ceea ce putem diagnostica și să nu consumăm inutil resursa terapeutică pe care o reprezintă antibioticele.
– Dacă Victor Babeș ar putea vizita astăzi laboratorul dumneavoastră și cursurile pe care le țineți, ce credeți că l-ar bucura cel mai mult (în sens pozitiv) și ce l-ar dezamăgi?
– Cred că l-ar fascina viteza.
Un om care și-a petrecut viața încercând să facă vizibilă lumea microorganismelor ar vedea astăzi aparate capabile să identifice bacterii în câteva minute, tehnici care detectează o secvență de ADN, microscopie incomparabil mai performantă și posibilitatea de a urmări transmiterea unei tulpini prin secvențierea întregului genom. Cred că ar fi profund impresionat și de faptul că microbiologia este conectată astăzi prin rețele internaționale de supraveghere: ceea ce apare într-un spital poate fi comparat cu ceea ce se întâmplă într-o țară sau pe un continent.
L-ar bucura, probabil, și continuitatea școlilor pe care generația lui le-a creat. La aproape un secol de la moartea sa, există în România universități, institute, discipline și generații întregi de microbiologi care lucrează într-un domeniu la a cărui construcție a participat.
Ce l-ar dezamăgi? Faptul că, având toate aceste instrumente, continuăm uneori să folosim antibiotice inutil, că infecțiile asociate asistenței medicale rămân o problemă importantă și că organismele multirezistente amenință unele dintre cuceririle medicinei moderne. Și probabil l-ar surprinde că într-o epocă în care putem fotografia un virus prin microscopie electronică și îi putem secvenția genomul, trebuie încă să explicăm uneori publicului că microorganismele există.
– Dincolo de monumente și nume de instituții date după Babeș, ce credeți că ar trebui să facem concret pentru ca publicul larg, nu doar medicii, să înțeleagă dimensiunea uriașă a operei lui?
– Cred că trebuie să transformăm eponimele în povești.
O placă pe care scrie «Victor Babeș» ne spune foarte puțin. O fotografie, trei fraze bine alese, imaginea microscopului său, o pagină din tratatul din 1885 și explicația faptului că acest om a lucrat în marile centre europene ale bacteriologiei, a organizat unul dintre primele centre antirabice și a descris microorganisme care au intrat în nomenclatura internațională pot transforma complet percepția.
Instituțiile care îi poartă numele ar putea avea mici spații permanente dedicate istoriei sale, conferințe aniversare, materiale digitale accesibile prin cod QR, tururi pentru elevi și studenți și integrarea istoriei descoperirilor în predarea medicinei actuale. Nu pentru cultul personalității, ci pentru a arăta cum se construiește știința.
Centenarul morții sale este o ocazie foarte bună. Muzeul «Victor Babeș» din București păstrează manuscrise, diplome, obiecte personale și ediții timpurii ale lucrărilor sale, iar comemorarea din 2026 oferă un context potrivit pentru a readuce aceste lucruri în atenția publicului.
Un asemenea centenar ar trebui să ne lase nu doar coroane de flori și fotografii oficiale, ci și câțiva oameni care, după eveniment, chiar știu cine a fost Victor Babeș.
– Invidiez, cu invidie bună și deosebită admirație, oameni care au reușit să de numele lor unor animale sau plante – adică ale căror nume au ajuns în denumirea binominală, cea „latinească”, așa cum i se mai spune, cum e Sir David Attenborough sau, de la noi, Cristian Lascu, descoperitorul peșterii Ponoare, cu acel pachet de animale endemice – un cercetător cu care mă mândresc că am participat la o mică expediție, ceva legat de urșii de peșteră. Și Victor Babeș are numele lui folosit în acest mod, pentru Babesia canis, Babesia vulpis și alte babesioze – boli ce afectează cel mai degrabă animalele. Babesiozele sunt confundate uneori cu boala Lyme (borelioza), fiind și aceasta o afecțiune transmisă de căpușe. Din cauza numelui asemănător (borelioză vs. babesioză) și a vectorului comun (căpușa), cele două boli sunt confundate în spațiul public. Dar se vorbește mai mult de ele. Aveți sentimentul că persoanele care, din varii motive, includ în vocabularul lor substantivul „babesioză” mai știu că există un nume propriu dincolo de el? Și e util să știm asta, e o informație redundantă sau ajută să mai pomenim, într-un fel sau altul, de aceste legături? Cum vedeți o asemenea înfăptuire?
– Probabil foarte puțini oameni mai știu de la ce vine babesioza. Și tocmai acesta mi se pare unul dintre cele mai frumoase moduri în care un savant poate supraviețui în limbaj.
Genul Babesia poartă numele lui Victor Babeș, după cercetările sale asupra paraziților intraeritrocitari observați la animale la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astăzi știm că speciile de Babesia pot produce boală atât la animale, cât și la om. Babesioza și boala Lyme sunt entități complet diferite — prima este produsă de protozoare din genul Babesia, cealaltă de bacterii din genul Borrelia — chiar dacă anumite specii pot avea vectori comuni, căpușele.
Pentru diagnostic, evident, nu este necesar ca pacientul să cunoască etimologia cuvântului. Dar cultural cred că este important. Știința are și ea o memorie, iar vocabularul ei este plin de urmele oamenilor care au construit-o.
Există ceva aproape poetic în faptul că, la un secol după moartea lui Babeș, un medic din America, Japonia sau Europa poate rosti cuvântul babesiosis fără să știe că în acel moment pronunță, de fapt, numele unui savant cu rădăcini bănățene.
Iar dacă din când în când explicăm această legătură, informația nu este redundantă. Dimpotrivă, transformă un termen rece de manual într-o mică bucată de istorie a medicinei.
– La București există un muzeu Babeș și un mormânt al lui (cu lespedea spartă timp de ani de zile). Aveți congrese naționale și internaționale ale specializărilor ce se leagă de munca lui – cum v-ar părea ideea ca, dincolo de banchetele specifice, să fie inclusă în program și vizitarea acestor locuri – desigur, cu ghidaj oferit țintit?
– Mi s-ar părea o idee excelentă, mai ales pentru congresele de microbiologie, boli infecțioase, anatomie patologică sau istoria medicinei.
Congresele științifice nu trebuie să fie alcătuite exclusiv din prezentări PowerPoint și mese rotunde. O profesie matură își cunoaște și istoria. Vizitarea unui muzeu sau a unui loc memorial, cu un ghidaj construit special pentru medici și cercetători, nu este o excursie turistică anexată congresului; poate deveni o formă foarte bună de educație medicală și de cultură profesională.
Muzeul Victor Babeș din București este astăzi deschis publicului și păstrează manuscrise, diplome, obiecte personale și ediții ale principalelor sale lucrări. Există inclusiv resurse virtuale care pot completa vizita fizică.
Mi-ar plăcea ca un tânăr microbiolog care vine pentru prima dată la un congres național să plece nu doar cu fotografia unui slide despre o nouă carbapenemază, ci și cu imaginea biroului unui om care făcea bacteriologie înainte ca antibioticele să existe. Cele două nu se exclud. Dimpotrivă, se explică reciproc.
– Credeți că lipsa de înțelegere, din partea populației, din timpul COVID-ului față de măsurile și tratamentele propuse vine și din faptul că microbiologia, care cuprinde și virusologia, este, încă, un domeniu abstract pentru omul simplu, pe ideea că „ce nu se vede nu există”, linie care ne plasează, din păcate, înapoi prin Evul Mediu?… Ce putem face să schimbăm asta?
– Într-o anumită măsură, da, dar aș evita să reducem fenomenul doar la necunoașterea microbiologiei.
Pandemia a suprapus mai multe probleme: alfabetizare științifică insuficientă, comunicarea dificilă a incertitudinii, schimbarea recomandărilor pe măsură ce apăreau date noi, neîncrederea în instituții, răspândirea extrem de rapidă a informațiilor false prin rețele sociale și, ulterior, oboseala pandemică. Pentru public este dificil să accepte că știința poate spune astăzi «aceasta este cea mai bună explicație disponibilă», iar peste trei luni să o modifice pentru că au apărut date mai bune. În cercetare acesta este un semn de funcționare normală; în percepția publică poate părea contradicție.
Dar există, într-adevăr, și problema invizibilului. Microbiologia cere oamenilor să accepte existența și importanța unei lumi pe care nu o pot percepe direct. Paradoxal, exact aceasta a fost una dintre marile victorii ale generației lui Pasteur, Koch și Babeș: transformarea unor cauze invizibile ale bolii în entități observabile, cultivabile și demonstrabile experimental.
Cred că soluția este să facem microbiologia mai vizibilă. Imagini, animații, demonstrații simple, vizite în laboratoare, comunicare făcută și de microbiologi, nu numai de comunicatori generaliști, și explicarea mecanismelor, nu doar emiterea unor reguli.
Publicului nu trebuie să-i spunem numai «luați această măsură». Trebuie, pe cât posibil, să-i explicăm și de ce. Oamenii acceptă mult mai ușor o recomandare atunci când înțeleg lanțul biologic care se află în spatele ei.
Într-un anumit sens, misiunea noastră publică este aceeași pe care a avut-o microbiologia în secolul al XIX-lea: să facem inteligibilă lumea invizibilă.
– Ar avea Victor Babeș, azi, destule ISI-uri să ajungă profesor la UMFT la o vârstă rezonabilă?
– Este poate cea mai amuzantă întrebare, pentru că îl obligă pe Victor Babeș să completeze retrospectiv un dosar academic din 2026.
Evident, nu putem converti onest activitatea unui savant din secolul al XIX-lea în număr de articole Web of Science, factor de impact, indice Hirsch sau punctaje bibliometrice. Sistemul de publicare era complet diferit, iar concursurile universitare din prezent presupun criterii formale și standarde minimale care pur și simplu nu existau în epoca lui.
Dar dacă ne uităm la ceea ce încearcă, imperfect, bibliometria să măsoare — originalitate, impact, circulație internațională a ideilor și capacitatea de a genera cunoaștere nouă — atunci CV-ul lui Babeș este greu de ignorat. S-a format în marile centre medicale europene ale timpului, a publicat la nivel internațional, a fost coautor al unui tratat fondator al bacteriologiei, a făcut cercetări originale în mai multe boli infecțioase, a dezvoltat metode terapeutice și preventive și a creat o instituție de cercetare care i-a supraviețuit. Academia Română îl alesese membru corespondent în 1889 și membru titular în 1893.
Așadar, dacă Victor Babeș s-ar naște cu 170 de ani mai târziu și ar avea aceeași productivitate intelectuală, probabil că problema sa nu ar fi lipsa articolelor.
S-ar putea să aibă, în schimb, câteva dificultăți cu ORCID-ul, platformele de raportare și completarea anexelor.
Și poate că acesta este și un bun prilej de reflecție pentru universitatea modernă: indicatorii bibliometrici sunt necesari pentru a putea compara activități foarte complexe, dar trebuie să avem grijă să nu confundăm niciodată măsura impactului cu impactul însuși. Victor Babeș nu a devenit important pentru că ar fi îndeplinit un punctaj. Punctajul, dacă ar fi existat, ar fi încercat să surprindă faptul că era important.
Ramona Băluțescu
