Am sărbătorit, zilele acestea (deși s-ar putea spune că „a comemora” e un verb mai bun…) 35 de ani de la lansarea Proclamației de la Timișoara, cu al ei contondent „Punct 8” care a dus spre o lege ce a rămas în dosar: Legea Lustrației. Cu ocazia aceasta, la dorința prof. dr. Dorel Săndesc, manager la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Pius Brînzeu” Timişoara, a invitat atât pe cei care muncesc și învață în acest spital dar și pe timișorenii dornici de o discuție pe tema Proclamației la Amfiteatrul B al spitalului, unde ne-au fost oferite două filmări legate de evenimentul respectiv dar și o discuție pe marginea celebrei Proclamații, cu membri ai Societății Timișoara, care sunt cei care au gândit acum 35 de ani documentul.
Punctul 8, la care se tot face referire, mai ales la aniversările din martie, dar care devine abstract celor mai tineri, este acesta:
„Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față”.
Sigur, privind retrospectiv, este înduioșătoare (o spun cu ironie) grija cu care s-a explicat, în acest Punct 8, că „a fi membru de partid nu este o vină”, cum cititorul Proclamației, George Șerban, preda înainte de Revoluție chestii legate de socialism (ciudat, CV-ul lui de la Camera Deputaților și pagina lui de wikipedia trec grațios de acea perioadă), și cum și alți indivizi lipiți în cercul Proclamației au fost zeloși și ridicători de ode ceaușesciene membri de partid. Dar asta nu schimbă sensul bun al Proclamației.
Am vizionat o emisiune din anul în care Legea Lustrației trecea de una din Camere, ca mai apoi să se oprească la următoarea. Deci încă se spera. Apoi am văzut și o filmare brută cu citirea Proclamației. Pentru cei trecuți de o anume vârstă a fost emoționant – am revăzut colegi, deja mulți duși, cu care am lucrat la Ziarul Timișoara de acum 33 de ani…
Au urmat discuțiile, binevenite, cum ne-au dat prilejul unor întrebări care s-au schimbat, în ani, și cum în momentul acesta putem privi puțin altfel tot. I-am ascultat pe Florian Mihalcea, care conduce „Societatea Timișoara”, pe Viorel Marineasa, pe Doru Botoiu și Marcel Tolcea. Cea mai interesantă problemă ridicată mi-a părut a fi cea adusă în discuție de Marcel Tolcea, legat de ce ar fi trebuit să se întâmple, în cazul aplicării Legii Lustrației, cu persoane care fuseseră la conducerea unor instituții, pe vremea comuniștilor, dar știau și doreau să ducă țara spre capitalism – și ni s-au oferit și exemple.
Una peste alta, o seară interesantă, în care studenții, tinerele cadre medicale precum și doritorii din oraș au primit, la Județean, o felie de istorie autentică.
Cum, desigur, lângă noi foiau și papucii crocs de spital, și stetoscoapele, am întrebat cea mai apropiată de mine persoană în halat despre venirea ei acolo. Mi-a spus că este prima dată la un astfel de eveniment cultural al deja tradiționalului Amfiteatru B, că e medic specialist la Urologie, are policlinică după amiaza așa că a găsit interesant să vină să vadă despre ce este vorba. Nu era încă născută când s-a dat Proclamația- îmi spune. Voiam s-o întreb și de știe rolul dubios al urologului Ovidiu Golea la Revoluție, legat de Județean, dar… a început prezentarea…
Tot înainte de prezentare am vorbit (în ordinea redării de mai jos) cu doi oameni importanți în curgerea serii, cu managerul Dorel Săndesc, organizatorul evenimentului, și cu avocata Alexandra Răzvan, soția lui Florian Mihalcea și membru în comitetul de conducere al Societății Timișoara, atât despre Proclamație cât și despre ce dorim să știe un tânăr medic.
*
– Pe lângă că le dai artă, le dai cultură, le dai și istorie. Întrebarea mea – și sunt sigură că ai gândit până acum asupra ei – e ce trebuie să primească, spre statutul de om complex, un student/rezident/doctor.
– Să știi că nu m-am gândit foarte mult la asta. Evenimentul ăsta, însă, este un eveniment propus de Doru Botoiu, și mă bucur foarte mult să-l găzduim aici, la Spitalul Județean, pentru că noi marcăm aici un eveniment care mi-a marcat profund viața personală. Eram doctor la țară, în decembrie 1989, și în 1990…
– Unde erai?
– La Geoagiu eram.
– În Hunedoara?
– În Hunedoara, da. Când am urmărit, desigur, și am trăit alături de toți românii Revoluția de la Timișoara…
– Tu, absolvent de Cluj fiind, să zicem și asta.
– Eu fiind absolvent de Cluj. Și ceea ce, desigur, m-a impresionat cel mai mult a fost Proclamația de la Timișoara, Punctul 8, și atunci am zis, total ilogic, total improbabil, că îmi doresc să trăiesc în Timișoara. Pentru spiritul Timișoarei. Asta a fost pur și simplu inspirația, revelația, momentul ăla în care am stabilit clar care mi-ar fi opțiunile. Și ulterior am aflat că se dă în sfârșit concursul național pentru intrarea în rezidențiat, și am spus clar: sper să reușesc să ajung la Timișoara! Și acest lucru s-a întâmplat. Deci iată cum, sintetic vorbind, esențial, Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, acest eveniment deosebit, mi-a marcat viața foarte, foarte mult. Și sunt timișorean, în mod evident. De asta n-am avut nici un alt criteriu. Terminasem facultatea la Cluj, care era o facultate de un nivel înalt, bun, superior, aș putea supne…
– Erai de lângă Orăștie, puteai să te tragi mai spre casă, într-un oraș.
– Da, de lângă Orăștie, dar n-a contat asta. N-au contat eventuale aspecte financiare, costul locuinței, chirii, și așa mai departe. Pur și simplu ăsta a fost unicul motiv. Ceea ce mi se pare foarte interesant, foarte frumos, și acum sunt fericit că, la 35 de ani, pot să fiu gazda acestui eveniment.
– Hai înapoi spre omul acesta pe care-l modelezi. Pentru lucrurile de o multitudine colorată pe care le-ai făcut în ani, legate de muzică, de cărți, de o groază de lucruri care vin în completarea medicului. Cum vezi tu medicul de azi, cum ai vrea să fie?
– Nu cred că am făcut ceea ce am făcut și facem neapărat programatic. Adică să fi avut un program, și am lucrat la el: „Obținerea omului nou”. Lucrurile au fost rodul unei inspirații și a plăcerii. Efectiv am încercat să fac ce-mi place. Pentru că într-o profesie, într-un traseu ca acesta nu faci întotdeauna ce-ți place. Și dacă ai într-adevăr niște valențe sădite în tine când ești tânăr, ele există și își cer dreptul de-a fi trăite. Și într-adevăr, prin copilărie, prin adolescență, studenție s-au născut în mine aceste pasiuni pentru citit, pentru muzică, pentru cinema. Și atunci nu am făcut decât să las să se manifeste aceste valențe care existau în mine și care, pe traseul ăsta foarte dur profesional, ca o competiție, de multe ori sunt amenințate să fie ignorate, să se atrofieze pur și simplu. Iar unii oameni chiar par așa… că o fac programatic. Parcă îi vezi că ar mai avea niște aripi, dar fiindcă culoarul ăla pe care aleargă e destul de îngust, încep să și le taie. Voluntar, ca să poată să alerge. Să fie acolo, sus. Nu cred că este cazul. Eu cred că este bine să ținem la ele și, făcând asta, încerc să atrag tinerii, vreau să le hrănesc eventuale pasiuni și valențe pe care le au, sau, dacă nu, să le sădesc. Pentru că, poate, un număr cât de mic vor prinde rădăcini.
– În 2005 Legea Lustrației a fost pregătită să fie trecută, a trecut chiar de Senat și s-a oprit la Camera Deputaților. Suntem azi aici, la Județean, într-o instituție esențială a orașului Timișoara, ești director, ești într-un post care… ar fi avut alte istorii dacă legea aceea ar fi fost aplicată. Azi, aici, vor fi oameni care nu ar fi ajuns să-și curgă viața așa cum au făcut-o dacă Legea Lustrației ar fi fost aplicată. Și atunci cum crezi că ar fi arătat Spitalul Județean, orașul Timișoara, poate chiar România, dar asta deja e mult, dacă acea lege ar fi fost aplicată?
– Cred că imaginea e una globală. Vedem clar zilele astea prețul dureros, uriaș, tragic pe care țara îl plătește de atâția ani pentru că nu s-a aplicat Punctul 8. Este evident acest lucru. Și, desigur, putem să ne imaginăm, visând frumos, cum ar fi arătat fiecare sector. Aș putea spune că această boală, care s-a însămânțat acolo, lucrează și își exercită simptomele și acum. Și suntem bolnavi și pentru că nu s-a adoptat Proclamația de la Timișoara. Era una din intervențiile curative radicale. De fapt nici măcar nu era curativă, că nu omora pe nimeni. Doar era preventiv. Ne prevenea împotriva unei maladii, a unei molime care altfel, iată, ne-a cuprins.
*
– Alexandra, cândva, într-o stație de tramvai din Timișoara, în care ne-am întâlnit și încercam să stabilim când ne mai vedem să stăm la o vorbă, îmi spuneai o chestie ce începea cu „știi că a fost greu în ultima săptămână, de fapt în ultima lună, adică anul”… și de fapt realizăm că trec anii și nu mai știm cum suntem și unde suntem, și de fapt nici nu vreau să te întreb acum despre cum suntem, ci despre cum am fi fost. Cum ar fi fost locul ăsta, din jurul nostru, dacă s-ar fi aplicat Legea Lustrației? Te gândești uneori?
– Mă gândesc tot timpul, nu numai uneori… Mă gândesc de 35 de ani… Ar fi fost cum visam atunci. Atunci am avut niște vise la care, treptat, am renunțat. E adevărat că s-au întâmplat unele lucruri pe care nici nu ni le imaginam. S-au întâmplat lucruri minunate, pe care nu le știam, nu ni le-am imaginat pentru că nu știam că există. Pe de altă parte pe acelea cred că le-am fi perceput acum cu o liniște și cu o serenitate de care în momentul ăsta suntem lipsiți. Dar nu doar în momentul ăsta – de o vreme… Problema e că la morală nu s-a prea gândit nimeni în afară de noi și Vaclav Havel. Am citit de curând un text al lui în care spunea, atunci când a devenit președinte în Cehoslovacia, că el așa simte, că responsabilitatea lui este să păstreze valorile morale și să aibă grijă de ele. Nu a zis nimic de economie, de nivelul de trai – pur si simplu s-a referit într-o frază mare și consistentă și foarte plină de suflet la valorile morale. Când rostești cuvântul „morală”, acum și, de fapt, în ultima jumătate de veac, cei mai mulți zâmbesc, așa, îngăduitor, și pare că ești picat din Lună. Numai că vezi că asta nu este chiar de neglijat, pentru că vârtejul ăsta care ne trage în jos, ca niște nisipuri mișcătoare, ne trage în jos și ne umple sufletul de noroi există exact pentru că motorul acestui vârtej este lipsa valorilor morale. Acuma și oamenii dragi nouă, de la noi, au vorbit despre valori morale, începând cu Corneliu Coposu…
Doina Cornea…
– Da, Doina Cornea… Dar păreau așa, niște visători și niște oameni care vorbesc fără legătură cu realitatea, cumva… Și asta se vede. Asta plătim acuma, și asta vom plăti multă vreme. Și nu numai noi! Că aceste datorii față de sufletul colectiv se vor plăti generații de-a rândul de acuma.
– E un bolovan ce se rostogolește, așa-i? Și eu simt asta.
– Da, și nu se mai oprește. Pentru că la un moment dat e așa de mare, și inerția e uriașă, și el răstoarnă tot în calea lui și face praf tot. Și noi stăm și ne uităm la el, și încercăm să nu ne strivească. Dar strivește părți din noi, oricum.
– Uite, Dodo face acțiuni culturale, aici, pentru studenți, pentru rezidenți, pentru cadrele medicale. Tu ce ai vrea ca un tânăr medic, un om care acum termină medicina și pleacă spre a fi medic, sigur, cu toți ceilalți ani ce urmează, de alte studii, ce ai vrea să știe? Ți se pare important să știe lucrul pentru care ne-am întâlnit azi aici? Mie mi se pare extraordinară acțiunea asta.
– Mi se pare esențial să știe de unde se trage și ce s-a întâmplat înaintea lui. Pentru că, de fapt, toate consecințele sunt de acolo. Și „Colectiv”-ul, și prăbușirea nu-știu-cărei gări din Serbia, și victime reale, și noi, care suntem și noi niște victime, pentru că visele noastre fărâmate și împrăștiate tot victime ne fac, până la urmă. Victimele propriilor noastre speranțe deșarte, dar în care chiar am crezut. Deci mă gândesc că un tânăr medic, și un tânăr orice, un tânăr avocat, un tânăr magistrat, un tânăr profesor… ceea ce nu știe, îl înjumătășește, îl scobește pe dinăuntru. Și atunci tot ce trebuie el să dea mai departe, pentru că nu e nimic care să existe în sine, totul e o întrepătrundere, o combinație de valori și elemente, iar valoarea morală e de fapt nucleul oricărui demers, intelectual și chiar și tehnic. Nici măcar un IT-ist nu poate să trăiască în întregimea lui fără să știe istorie.
– Te întreb, pentru că la Medicină se învață foarte mult, și se spune că nu rămâne mult timp pentru altceva, dar eu încă îmi doresc medicul complex, medicul care să știe să scrie corect, medicul care să știe să cânte, poate, la un instrument, care să aibă două tablouri în casă. Ileana Vulpescu spunea în „Arta conversației” că vrea medicul acela care să poată să se odihnească având privirea pe o operă de artă, în casa lui, și punem, împreună cu toți cei de aici, și istoria aici, nu? Un medic complex.
– În primul rând, pentru că trebuie să știi că muzica – acuma eu vorbesc ca mare melomană, și prind din zbor mingea pe care mi-ai ridicat-o – muzica e o terapie, e un tratament, și dacă nu știi că muzica e un tratament, atunci nu ești un medic întreg. Și pe de altă parte vorbeam cândva cu un prieten timișorean, istoric, care participase la un congres internațional, nu știu unde, și îmi spunea că au fost foarte mulți colegi ai lui prezenți acolo care, atunci când s-au cazat la hotel, s-au întâlnit în holul hotelului și fiecare avea trollerul, și aproape toți, cel puțin cei care veneau din țări occidentale, aveau cu ei instrumentul lor, adică unul își adusese flautul, unul își adusese vioara, era, evident, acolo cel puțin un pian, la care cel puțin unul dintre ei știa să cânte, sau poate aproape toți, și el se simțea cumva puțin complexat de lipsa acestui bagaj pe care ceilalți îl aveau. Și m-am bucurat așa de tare, pentru că am mai aflat, ulterior, că și interviurile pentru slujbe, pentru servicii importante, pe care le au de trecut tinerii în țările de care vorbeam includ și un mare capitol despre hobby-uri. Ești un foarte bun IT-st, sau specialist în științe politice, sau un bun fizician, dar… ce-ți place să faci în afara profesiei tale? Și asta contează în dobândirea acelei slujbe. La Munchen, unde studiază fiul nostru, ne-a dus de multe ori la concerte – și îi suntem foarte recunoscători, noi, obsedați de muzică, am savurat cu tot sufletul – și cândva a fost programat un concert dirijat de Daniel Barenboim, care, din păcate, din cauza stării de sănătate n-a putut să vină, adică a fost înlocuit de un tânăr asistent al lui care este absolvent de fizică nucleară și a doua specializare este conservatorul, și am zis că ce dovadă mai bună este că Dumnezeu ne-a dat muzica, matematica, filosofia, asta, care toate sunt un tot.
*
Îmi amintesc, plecând de la Județean, de anii de dinainte de a ajunge la ziar, de a ajunge studentă la Jurnalistică. În fapt, cred că și mie mi-a marcat viața Proclamația, cum era clar că nu puteam alege decât un ziar pe linia democrației la care să lucrez, după ce am început studiile. Plec zâmbind. Ceea ce este, pentru tinerii în croci și cu stetoscop de gât de azi un fapt interesant de bifat, dacă tot se întâmplă că se vorbește despre el acolo, sub nasil lor (și bine e că se întâmplă) a fost, pentru mulți dintre noi, macaz.
Ramona Băluțescu
Foto: RB & Tania Ionescu
