” – Suntem la Hotel Parc, în Mamaia, spuneți-ne unde să mergem mai exact” – zice pompierul care m-a sunat. Îi explic că nu cunosc locul, că eu sunt la Timișoara dar că ajut pe cineva care e acolo, cu care îl pun imediat în legătură. Doar că Alexandra Florescu, care, în fapt, chemase pompierii, are număr de Anglia, Brexit, îmi aduc aminte, va fi mai greu. Așa că fac legătura, din Timișoara, între oameni având câteva zeci de metri între ei. Pentru ca, undeva, la sute de kilometri de mine, un suflet mic să fie salvat.
Cât de mare trebuie să fie un suflet, ca să fie salvat? Câți drepți trebuie să fie într-o cetate ca să nu distrugi cetatea, cu ploaie de foc și pucioasă? – e o întrebare la care mă gândesc des, în diverse contexte. Dar acum nu e timp prea mult de filosofat, închid Aristotelul din care trebuie să scot niște pasaje pentru ceva, sper ca pompierii din celălalt capăt de țară să nu stea cu șublerul în mână, sunasem deja la Inspectoratul pentru Situații de Urgență “DOBROGEA” al județului Constanța, așteptam și eu să ajungă mașina.
Pentru că o pasăre era agățată de ceva, într-un copac de pe malul mării, în Mamaia Sud, pe faleză. Da, o pasăre. O cioară. E un suflet pentru care poți chema pompierii să intervină. Și e bine să se știe asta. Și, chiar de v-ați închipui că un pompier va sări mai repede să vă stingă focul la casă, regulile lor sunt că mai întâi salvezi viețile omenești, apoi viețile animalelor, apoi bunurile. Pentru că, în țările civilizate, ai nevoie de norme clare, pe care le aplici.
Aici e vorba de viața unei ciori. Chestiile alea pe care le voia fostul primar timișorean, Robu, îndepărtate, și primarul Blajului omorâte prin vânătoare, până i-am promis că mă dau peste cap să-l bag în pușcărie, și s-a liniștit, și așa mai departe. O cioară care suferă. Iar noi ne închipuim că suntem o societate evoluată exact pentru că nu vrem ca oamenii și animalele să sufere, și avem legi și norme pentru asta.
Așa că atunci când Alexandra anunță pe un grup de Fb că e o cioară cu probleme, că a sunat la pompieri și că nu știe de vin, și trecuseră deja două ore, mi-am spus că una dintre chestiile care vin cu jurnalismul e că știi cum să unești punctul A de punctul B, unde să suni pentru asta și ce să spui. Și nu doar să spui, ci să cauți răspunsuri împreună cu cel care e la capătul firului.
Așa că sun la ISU Constanța, spun cine sunt și ce fac, nici măcar nu e relevant că sunt la dracu-n praznic. Explic unde e treaba, doamna amabilă cu care vorbesc mă întreabă de am o poză, îi trimit pe mailul afișat pe pagina lor, vrea să știe cum arată locul pentru a decide dacă se poate intra cu o autoutilitară. Se poate.
Dar au și un incendiu în Năvodari. Însă fusese rezolvat. Cu scuze că insist, spun că aș vrea să știu de va trimite echipaj ce a fost la Năvodari sau unul de acasă, și, de merge unul din Năvodari, de se va mai întoarce la sediu sau nu. Și că m-ar bucura să știu câte minute ia asta, să pot ruga persoana de acolo să rămână. Nu știe, trafic etc. Dar mă asigură că are colegi ce vor merge.
Vorbesc cu Alexandra, cât timp discutăm detalii ea deja aude sirenele, mă sună unul din pompierii ce au ajuns deja la caz și mă întreabă, cum spuneam, unde e locul.
Unesc firele, Alexandra îi ia, oamenii nu par extrem de fericiți, aud deja, ca și cum aș fi acolo, replica ce precis există în mințile pompierilor și în ale celor de față: ”doar o cioară”… Dar e un prim gând. Sigur, nu e o femeie însărcinată, nu e un copil, nu e un bătrân, dar e un suflet ce se chinuie și poate fi ajutat. Și pentru care avem legi.
Dar mai avem ceva. Ceva ce nu poate fi cerut sau țesut de vreo lege. Avem empatie. Exact de aceea e importantă o asemenea acțiune, pentru a nu crește copii sterpi și goi sufletește, pentru a nu ajunge înconjurați de adulți invalizi spiritual. Și pentru a ști ce putem face în astfel de situații. Așa că sun înapoi la numărul pompierului, pentru a preîntâmpina rămânerea la acel gând.
Îi spun exact ce gândesc: știu, e ”doar o cioară”, dar gândiți-vă că munca dumneavoastră dă un exemplu despre implicare și empatie, și contează pentru societate. Îmi confirmă: noi trebuie să salvăm. Îi aduc aminte pe fast forward de cazuri de laudă pe care le-am văzut la colegii lor din Timișoara. Și de unul de mai puțină laudă, al celor din Arad, unde a trebuit să bâzâi un secretar de stat ca să se rezolve o acțiune similară… Are un moment de respiro și îmi spune că a salvat multe animale în cei 18 (sper că am reținut bine) ani de când e pompier – berze, și pescăruși, și multe altele… ”Când mor, o să am un zoo să mă aștepte dincolo”, adaugă, și îi simt zâmbetul din replică. E bine. Nu îmi plac oamenii fără genul acesta de zoo-uri pentru dincolo.
Prima scară nu e bună, apare o mașină cu alta, se urcă doi pompieri, se ia pasarea, era prinsă într-o plasă de pescari, i se dă apă, ajunge la cuib. Case closed. Aparent. Dar nu, nu e așa. Nu vreau să treacă fără să spun și eu, de aici, din depărtarea mea comodă, câteva cuvinte de mulțumire.
Nu, nu e doar un suflețel mic, de cioară. Vorbesc, studenților de la Universitatea de Vest din Timișoara, despre Holocaust, curs transversal oferit de Facultatea de Filosofie. Și despre salvări, și despre pierderi aberante de suflete. Și despre acea replică, pe care cei mai mulți dintre cei din jur nu o aud decât eventual de văd filmul Lista lui Schindler: cine salvează un suflet, salvează omenirea. Dar e ceva mai mult aici. Cine salvează un suflet, salvează umanitatea din el. Iar asta e o lecție ce trebuie predată necontenit, chiar cu mutarea unui melc în iarbă, într-o zi ploioasă.
Undeva, în depărtare, o fată a anunțat că o pasăre are nevoie de ajutor. Un jurnalist din Timișoara a legat niște fire. Un pompier din Constanța a decis ce e mai bine pentru a se ajunge la pasărea din Mamaia Sud. Și, undeva, pe tot acest fir, au înflorit și și-au mai câștigat niște trese pe ele niște suflete.
Vă mulțumim, echipă ISU Constanța! De undeva, din Timișoara, vă salutăm și vă dorim o grădină zoo cât mai mare!
Ramona Băluțescu
