Anton Kovacs September 29, 2019

 

Pentru că numele firmei ei era ceva cu “Lisa” îi spuneam în glumă Mona Lisa.

Când am văzut-o prima oară am avut impresia că e o blondă tinerică și fâșneață, probabil întreținuta vreunui individ potent financiar.

Râdea tot timpul de parcă în viață era totul roz.

După ce am cunoscut-o mai bine mi-am dat seama că nu mai era chiar la prima tinerețe, pe fața ei, sub stratul de pudră, putea fi văzută o rețea fină de cute lăsate de trecerea timpului.

Nici veselă nu era tot timpul.

Era o femeie ca atâtea alte milioane de femei, avusese o mulțime de greutăți în viață, era singură și la fel la alte milioane de oameni din această țară plecase “dincolo” unde a lucrat pentru a câștiga niște bani care să-i permită ca la un moment dat să ducă o viață mai ușoară decât avusese până atunci.

După ce s-a întors, din bănuții pe care-i câștigase în peste 20 de ani de muncă și-a cumpărat o garsonieră, undeva prin Calea Girocului.
Și a încercat să încropească ceva din care să-și câștige existența de zi cu zi, cumpărând o mică afacere “la cheie”, o șaormerie, aproape de casă.

Probabil mulți dintre cei care citesc acest text au trecut pe lângă acel loc, o cușcă care avea o fereastră la stradă de unde unii din cei care lucrau în zonă își cumpărau câte o șaorma, un kebab, un suc sau o pungă de pufuleți.

 

 

În interior se găsea un aragaz profesional, un frigider, o masă de lucru din inox, niște crătiți, o mașină de prăjit cartofi, toate extrem de curate.

Lucrurile care pot fi văzute în orice șaormerie din această țară.

 

Dimineața se ducea la serviciu pe la 6.30, deschidea devreme pentru a prinde oamenii care treceau spre locul de muncă.

Seara după ora 20 nu prea mai erau clienți așa că închidea și se punea să-și facă ordine în hârtii, iar pe la ora 21 încuia și mergea acasă.

Citește și:  Despre rescrierea periodică a istoriei

În fiecare zi, mai puțin duminica.

 

La început totul a fost în regulă, chiar dacă afacerea nu mergea așa cum crezuse că se va întâmpla avea speranța că odată cu trecerea timpului lucrurile se vor îndrepta.

În fond, era singura șaormerie din zonă, deci nu avea concurență, era curată și aspectul ei plăcut ar fi trebuit să atragă clienții.

Și chiar așa se și întâmpla, după o lună oamenii începuseră să o cunoască, vindea mai mult, începuse și ea să se reobișnuiască cu felul de a fi al oamenilor de aici.

După ce plătea furnizorii, chiria pentru spațiu și ce mai era de plătit îi rămâneau lunar uneori 1.000, alteori 1.500 de lei.

Nu era mult, dar era singură și putea să trăiască din banii ăștia.

 

Într-o zi s-a trezit la ușă cu niște oameni de la Camera de Muncă.

I-au cerut pontajul și condica.

Habar nu avea despre ce vorbesc oamenii ăia, nu avea angajați, ea era și patroana și angajata, nu înțelegea de ce ar trebui să aibă o condică de prezență în care să semneze la sosire și la plecare în calitate de angajat, după care să o controleze tot ea, în calitate de patron.

I se părea că e ceva absurd.

A doua zi nu a deschis magazinul deoarece a trebuit să se prezinte cu o mulțime de hârtii la sediul lor și a primit un avertisment.

 

După vreo două săptămâni s-a trezit cu niște oameni de la Garda Financiară.

Au pus-o să închidă prăvălia și i-au numărat banii din sertar, i-au comparat cu suma înscrisă în Registrul de Casă, pe care cineva venea în fiecare seară să i-l întocmească.

I-au dat o mică amendă simbolică de 500 de lei pe care ea i-a plătit bucuroasă, îi spusese vânzătorul de lângă ea  că ăia dacă vin, nu pleacă fără amendă.

Citește și:  Istorie recentă - Coada la ziare

 

Probabil că erau săptămâni în care nu avea un profit de 500 de lei.

 

În acea noapte nu a putut dormi, era încă prea speriată.

 

După trei săptămâni au venit în control niște femei de la OPC.

Spuneau că o reclamase cineva care cumpărare o șaorma ce avea un miros neplăcut.

Nu i-au arătat reclamația, se pare că reclamantul sau reclamanta nici măcar nu prezentase un bon de casă prin care să dovedească că a cumpărat cu adevărat o șaorma din acel loc, exista doar o reclamație verbală a cuiva fără nume.

 

Au ținut-o câteva ore, au controlat tot, au numărat tot, s-au uitat în toate actele firmei.

Au amendat-o pentru că pungile cu pufuleți erau depozitate pe frigider, că frigiderul avea prea multă gheață în interior și că baxul din plastic în care erau ambalate cele 12 sticle cu apă minerală nedesfăcute era depozitat pe podea și nu pe un palet.

Nu mult, 1.000 de lei.

Le-a întrebat dacă există vreo lege, o reglementare, ceva, unde să scrie că pungile cu pufuleți nu pot să stea pe frigider, sau dacă scrie undeva ce înseamnă că este prea multă gheață în frigider.

Nu i-au răspuns.

 

Când, atât din cauza mărimii amenzii cât și din cauză că se simțea nedreptățită, a început să plângă, femeile alea s-au uitat la ea ca la o nebună, nu realizau că dându-i acea amendă pe care ele o considerau mică, 1.000 de lei, un nimic, o condamnau la umilința de a cere iertare proprietarului pentru că în această lună nu va putea să-i plătească la timp chiria pentru spațiu.

 

Trecuseră vremurile în care spera că necazurile vor trece și viață ei va fi puțin mai fericită.

Nu mai râdea, părul lung și blond nu mai mirosea a șampon de calitate, ci a ulei prăjit.

 

 

Ea făcea totul cât putea de bine, dar întotdeauna se găsea câte ceva, punga cu carne pe care scria 900-930 de grame cântărea 925 de grame, nu era bine, furnizorul facturii nu completase numele delegatului pe factură sau numărul de buletin al acestuia, iar nu era bine, o găseau la serviciu după ora 19, oră la care scria pe orar că magazinul se închide, nici asta nu era bine pentru că își exploata angajații.

Citește și:  O întâmplare cu piretroide

 

Într-o săptămână veneau unii, în cealaltă săptămână veneau alții, își făcuseră un obicei, vedeau că e slabă și neajutorată și profitau cu toții.

 

Bănuții care îi mai rămăseseră după cumpărarea garsonierei și a șaormeriei în loc să se înmulțească se terminaseră.

Ajunsese să nu își mai poată plăti furnizorii, îi plătea cu prioritate pe cei fără de care nu putea să-și continue activitatea și uneori le cerea scuze celorlalți, sau, pur și simplu nu le răspundea la telefon…

 

Într-o zi au apărut doi oameni cu uniformă neagră îmbrăcați ca “țestoasele ninja”.

 

I-au cerut autorizația de funcționare și actele firmei, le-au răsfoit fără să le citească după care au cerut contractul cu firma de salubrizare.

Ea le-a explicat că deoarece punctul de lucru se află într-un spațiu închiriat contractul cu gunoierii este încheiat de proprietarul spațiului, la fel cum se întâmplă și cu celelalte utilități.

La fel cum se întâmplă de altfel și la Mall sau la celelalte mari centre comerciale care au spații subînchiriate.

Cei doi au considerat explicația nesatisfăcătoare, dacă nu prezintă contractul de salubritate va fi amendată.

Îi tot arătau o pagină dintr-o cărticică mică și albă, unde vreo două rânduri erau subliniate cu marker galben.

 

A doua zi șaormeria a rămas închisă.

În următoarea zi la fel.

 

Era vară.

Cel de la care am aflat că s-a sinucis, reprezentantul unei fundații, îmi povestea că atunci când au găsit-o, după vreo două săptămâni, era aproape lichefiată.

10 thoughts on “Șaormerița

  1. Arză-i-ar focul! De 11 ani țin un mic magazin sătesc. Numai eu știu cum îmi sare inima cînd văd o mașină mai hușchită la poartă din care coboară de obicei doi domni grizonați cu diplomate negre în mîini.
    Garda de mediu, Sanepidul, Protecția consumatorului, ITM-ul, Anaf-ul…toți, toți. Aaa, chiar ieri a venit un sfrijit de la “Direcția județeană de drumuri și poduri”. Am avut de plată contravaloarea tarifului “de utilizare drum județean”.
    Vă vine a crede că o diplomă de igienă expiră la trei ani??? De parcă o dată la 3 ani te lovește Alzheimer-ul și uiți tot ce ai învățat… Chiar îți vine să mori și alta nu!

  2. Da, ”În baza Ordonanței Guvernului nr. 43/1997 privind regimurile drumurilor, apobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/1998, republicată se încheie prezentul contract de utilizare a zonei drumului. ”
    Un amărît de podeț (1,20m pe 0,80m) este considerat ”construcție pentru acces pietonal”, a necesitat autorizație și acord de proiectare. Dar așa pățești cînd vrei să fii corect. Nu mai bine face vecinul meu, boss de boss cu numărul la mașini, da, că-s mai multe, ”SEF”? Contrabandă cu tot ce vrei de la Ucraina, frate. Am început cam în același an afacerile, du-te să vezi ce are el și hai să-ți arăt cu ce am mai rămas eu. Dacă-i spui că nu e corect te stuchește mă-sa între ochi. Cum să-ți vinzi tu marfa luată cu factură, TVA, adaos comercial, tot în regulă pe cînd el are țigări cu 8-10 lei pachetul? Acum cîțiva ani au venit mascații la ei la poartă. Praf în ochi, mai abitir a vîndut după aceea, măcar a fost sincer: Trebuie să am de unde-mi plăti amenzile.
    Mă opresc aici. Dumnezeu să o odihnească în pace pe femeia despre care este vorba în articol. Îți trebuie nervi de fier să ai o afacere cît de mică în România.

  3. -Trebuie proiect semnat de arhitecr autorizat pt săgeară indicatoare de direcție ! Și se plătește taxă locală de publicitate !
    – în primele 60 de zile de la deschiderea unui punct de lucru am avut 28 de controale diferite !
    ( nu mai sunt în România)

  4. Din pacate asta e sistemul infect din Romania. Garda financiara a aparut si la usa mea si mi-au dat maximul de amenda (acum 6-7 ani) pentru ca am dat cuiva chitanta in loc de bon fiscal. Au propus si suspendarea activitatii.
    Am deschis proces si am castigat. In final totul a fost anulat, nu am platit nimic. Insa numai EU stiu cat stres si nopti nedormite.
    Niste idioti veniti doar pe dat amenzi. Atat.
    De asta am decis sa plec din Romania. Pt ca Romania nu merita sa aiba oameni pregatiti, care creeaza locuri de munca si platesc taxe.

  5. Din nefericire aceste cazuri și necazuri nu sunt străine nici unui afacerist mic de tipul S.R.L și acei funcționari plătiți din banii acelorasi clienți 《ilegaliști 》se duc peste ei și îi terorizează cu litera legii dar nu își aduc aminte de sensul și spiritul ei . Trăim în România și asta ne omoară precum picătura chinezească puțin câte puțin așa încât suntem singurul popor din Europa căruia nu-i pasă de stat ,îl vorbim numai de rău dar nici nu ne revoltăm decât atunci când alții ne împing de la spate.

  6. Mama mea a avut 30 ani un butic în curtea scolii, iar lunile în care scotea 800 ron erau luni bune, mai ales după 2010,când alături au apărut: o shormărie, un fast food–patiserie și un mini Market.
    A primit 8000 ron amendă căci se oprise curentul în tot satul și când a revenit, casa de marcat nu a mers în acea zi. Fatidic, căci a avut control de la Gardă, care nu a apreciat nici că plângea și tremura toată, știind ca nu are cum sa plateasca. Fiicele ei, printre care și eu, am luat-o la oraș, insistând sa renunțe acum 2 ani, la mica afacere care a ținut o familie de 5. Nu a dat șpagă niciodată, nu a cerut milă, nu a cerut avertisment. A primit un răspuns : la toți trebuie sa dăm amendă.
    Încă refuza sa o angajez la firma mea, căci vine garda sa încaseze. Am insistat sa o fac. Ii aștept cu drag, sa ma caute la..acte.
    Tu ai votat azi? Sper ca ați votat cu toții. Pentru oamenii mici și modești, care nu au voce și curaj sa isi facă dreptate, fiindcă au trăit pe vremea boierilor.

Leave a Reply to Luminița Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked*