Până la un moment dat, Timișoara a fost un „oraș închis”.
Sună prost, știu. Aproape stalinist. Îți vine să-ți imaginezi sârmă ghimpată, câmp arat la marginea orașului și grăniceri cu câini. Nimic mai fals.
Timișoara nu a fost „închisă” fizic, ci administrativ și, mai ales, rațional. Era un oraș cu reguli clare de acces, nu un sat mare în care venea cine apuca și rămânea cine putea.
Exista o politică – aplicată consecvent – de acceptare a celor care voiau să se stabilească aici.
Nu conta de unde veneai, conta ce aduceai.
Erai medic bun? Foarte bine, orașul avea nevoie de tine.
Inginer priceput? La fel.
Electricieni? Da, se căutau, primeai fără probleme ceea ce se numea, neoficial, „viză de Timișoara”.
Orașul își selecta oamenii după utilitate, nu după mila statului.
În schimb, dacă erai un individ fără calificare, fără meserie, fără perspectivă, șansele tale de a deveni timișorean erau minime.
Nu din răutate. Din logică.
Timișoara nu era un adăpost social, ci un organism care trebuia să funcționeze.
Exista chiar o regulă dură, dar extrem de grăitoare: dacă te căsătoreai cu o timișoreancă și tu erai „din provincie”, nu tu veneai aici, ci ea pleca la tine.
Azi pare o barbarie. Atunci era o formă de protecție a orașului.
Nu era democratic? Evident că nu.
Era util? Categoric da.
Imigrația se făcea în interesul celor care trăiau deja aici, nu în interesul celor care voiau să vină. Orașul nu se adapta individului, individul se adapta orașului.
De aceea se spunea că Timișoara era „ca o floare”. Nu pentru că era mai frumoasă decât altele, ci pentru că era îngrijită. Selectiv. Cu grijă. Cu discernământ.
La un moment dat, regulile au fost abandonate. Din diverse motive: ideologice, politice, schimbarea structurii etnice.
Și floarea a început să se ofilească.
Exact același mecanism funcționează și la scara mare, în cazul imigrației internaționale.
Imigrația nu este un rău în sine.
Din contră. Fără imigranți, n-am fi știut ce e aia șaorma, n-am fi învățat comerț adevărat, n-am fi avut restaurante, servicii și meserii pe care „localii” nu mai vor sau nu le mai știu.
Dacă avem nevoie de oameni care să transporte colete, să muncească pe șantiere, să curețe străzi sau să țină în viață spitale, și nu se găsesc suficienți români dispuși să facă asta, este perfect legitim să vină alții din afară.
Asta nu e slăbiciune. E realism.
La fel cu medicii, inginerii, IT-iștii. Sau cu cei care mătură străzile.
Societatea are nevoie de toți.
Dar aici apare partea care deranjează urechile sensibile: facem asta numai dacă NOI avem nevoie de ei.
Nu pentru că „așa e frumos”, nu pentru că „așa cere discursul corect”, nu pentru că „așa sună bine la televizor”.
Imigrația trebuie să fie un instrument al societății gazdă, nu un drept absolut al celui care vine.
Și mai există un mic amănunt, extrem de important, pe care mulți se fac că nu îl înțeleg:
dacă vii la Timișoara, te comporți ca timișorenii.
Nu vii aici să scuipi pe stradă.
Nu vii cu pretenția că noi suntem obligați să-ți facem parcare sub geam.
Nu îți faci cartiere în care să impui legile de la tine de acasă.
Nu transformi Timișoara în locul din care ai plecat, pentru că dacă ți-ar fi plăcut acel loc, n-ai fi plecat de acolo.
Adaptarea este obligația celui care vine, nu a celui care îl primește.
Asta nu e xenofobie.
Nu e rasism.
Nu e ură.
Este bun-simț social și instinct de conservare.
*
Ion Cristoiu are o ipoteză despre povestea cu Groenlanda. Nu intru în detalii, cine îl citește știe despre ce vorbește.
Eu am una asemănătoare, dar nu identică.
Și, ca de obicei, nu e spectaculoasă, nu implică extratereștri și nici planuri secrete desenate pe șervețele.
E mult mai banală. Și tocmai de asta, mai periculoasă.
Adevărul simplu, pe care nimeni nu vrea să-l spună clar, este că omenirea trece prin timpuri grele.
Nu „provocări”, nu „perioade de ajustare”, nu „resetări necesare”. Grele. Din ce în ce mai grele pentru cei mulți și din ce în ce mai confortabile pentru cei puțini.
Problema este că cei care fac parte din vârful sistemului – și care profită din plin de el – nu pot recunoaște asta.
Pentru că, în clipa în care o recunoști, apare întrebarea fatală: și atunci de ce merge tot mai prost pentru majoritatea, dacă progresul tehnologic n-a fost niciodată mai mare?
Așa că se construiește o perdea de fum. Permanentă. Din ce în ce mai groasă.
S-au scumpit gazele?
Sigur că da, dar să observi asta e meschin. Mic. Egoist.
Cum poți să te gândești la factura ta când rușii ar putea ocupa Ucraina? Ce fel de om ești?
Diferența dintre bogați și săraci explodează?
Te rog frumos, nu acum.
Oamenii mor de Covid.
Ce, n-ai empatie?
Ce contează că productivitatea a crescut enorm, că automatizarea aduce profituri uriașe, dar banii se duc tot mai sus, într-un buzunar tot mai mic?
Și, apropo, o mică întrebare pe care n-o pune nimeni: bogații de azi ce au inventat, de fapt?
Curentul electric? Nu.
Avionul? Nu.
Tranzistorul? Nu.
Internetul? Nu.
Majoritatea progresului pe care se bazează averile lor vine din cercetare publică, din investiții colective, din munca unor generații întregi.
Dar beneficiile se privatizează cu o eficiență demnă de manual.
Cum îndrăznești să spui asta, când lumea moare de Covid?
Vezi? Funcționează.
Și ajungem la Groenlanda.
Dintr-odată, Groenlanda devine subiect geopolitic major.
Declarații, analize, hărți, experți, talk-show-uri.
Americanii, rușii, chinezii, Arctica, resurse, strategii.
Un spectacol minunat.
Exact genul de poveste suficient de mare ca să înghită toate celelalte întrebări incomode.
Eu nu cred, sincer, că americanii vor ocupa Groenlanda.
N-au nevoie.
Controlul economic și militar nu se mai face de mult cu bocancul pe gheață.
Dar povestea e utilă. Foarte utilă.
Pentru că, în timp ce tu te gândești dacă va fi sau nu un conflict în Arctica, nu te mai gândești de ce muncești mai mult și trăiești mai prost.
De ce ai tehnologie mai avansată, dar mai puțină siguranță.
De ce generațiile tinere nu-și mai permit o casă, deși produc mai mult decât părinții lor.
Perdeaua de fum nu e menită să te convingă de ceva anume.
E menită să te obosească. Să te sperie. Să te țină ocupat emoțional.
Un om speriat nu mai calculează.
Un om confuz nu mai compară.
Un om bombardat cu „urgențe globale” nu mai are timp să se revolte pentru frigiderul gol.
Sistemul actual nu cade pentru că e bun.
Cade greu pentru că e bine apărat.
Cu frică, cu scandaluri geopolitice, cu amenințări permanente și cu un discurs moral care te face vinovat dacă îndrăznești să te uiți în portofel.
Groenlanda nu e miza.
Gazele nu sunt miza.
Nici măcar Covidul n-a fost miza.
Miza e simplă: să nu ne uităm prea atent la cine câștigă și cine pierde.
Să nu punem întrebarea greșită.
Să nu observăm că viața devine tot mai grea exact într-o epocă în care ar fi trebuit să devină mai ușoară.
Și, dacă totul merge conform planului, vom discuta mult despre Groenlanda.
În timp ce factura vine la timp.
*
Cristian Tudor Popescu are și el o ipoteză: îndobitocirea Americii este evidentă.
Și, privită dintr-un anumit unghi, are dreptate.
Si despre acest subiect am propria ipoteză:
Dacă ne uităm mai atent în jur, observăm rapid că nu e vorba doar despre America.
Este vorba despre întreaga lume în care trăim.
America e doar mai vizibilă. Mai mare. Dar fenomenul e global.
Oamenii nu mai citesc.
Nu prea mai au pasiuni reale.
Nu mai reușesc să distingă între informația falsă și cea adevărată.
Și, poate cel mai grav, nu mai fac diferența între lucrurile cu adevărat importante și cele complet lipsite de importanță.
Totul pare pus pe același nivel: o știre despre un război, un clip cu o pisică, un scandal monden, o conspirație stupidă.
Aceeași greutate, aceeași atenție, aceeași reacție superficială.
Și aici intervine ipoteza mea. Care nu e spectaculoasă, dar e personală și, cred eu, destul de solidă.
În anii ’80 – cei mai grei ani ai vieții mele, fără nicio exagerare – lucrurile arătau cu totul altfel.
Dimineața mă trezeam pe la 5, cam ca acum.
Diferența era că nu exista internet.
Chioșcurile de ziare se deschideau la 6.
Așa că porneam radioul și ascultam știrile prezentate de Paul Grigoriu.
Nu era multă informație, dar era puțină și digerabilă.
Îmi făceam o cafea – când aveam cafea – sau un ceai și răsfoiam colecția Tehnium.
Nu pentru că trebuia, că îmi folosea în munca de zi cu zi, ci pentru că voiam. Curiozitate pură.
Mergeam la serviciu. La 15 eram acasă. Poate dormeam o oră-două.
După care mă apucam de hobby-ul meu: electronica.
Sau citeam. Mult.
Fără notificări. Fără „breaking news”. Fără senzația că pierd ceva dacă nu sunt conectat.
Mai venea Anton, zidarul de vis-a-vis, să împrumute o carte. Da, un zidar care citea. Nu era un eveniment exotic. Era normal. Toată lumea citea pe atunci.
Seara mai apărea câte un prieten.
Discutam despre tot felul de lucruri, în timp ce la unul dintre radiouri Nicolae Constantin Munteanu mai spunea câte ceva ce nu auzeai la Radio București sau la TVR. Poate vedeam un film. Mai citeam o oră-două. Și adormeam.
Viață grea? Foarte.
Viață proastă? Nu.
Viață cu sens? Paradoxal, da.
Astăzi, acest tip de viață a devenit aproape imposibil.
Oamenii pleacă la serviciu la 9, stau până la 17–18, de multe ori fără să facă ceva cu adevărat util, dar complet storși psihic.
După aceea merg să mănânce, să mai cumpere ceva, ajung acasă seara târziu, rupți de oboseală.
Nu mai au timp de citit.
Nu mai au timp de hobby-uri.
Nu mai au timp de prieteni.
Eventual mai „discută” pe Facebook.
Dar aia nu e discuție. E zgomot.
Copiii? Nici ei nu mai au timp să fie copii.
Am un verișor care are un fiu.
Programul copilului este o capodoperă de eficiență birocratică: școală dimineața, unde învață o grămadă de lucruri care, în mare parte, nu-i vor folosi niciodată; afterschool; lecții de pian; fotbal la Rapid; cursuri de engleză și germană; duminica, robotică.
Privit din afară, copilul „are de toate”.
Privit cu puțină luciditate, copilul este în armată.
Chiar și acea oră „liberă” nu e liberă.
E programată. Ordonată. Controlată.
Exact ca ora de recreere dintr-un penitenciar modern, cu pereți colorați.
Copiii ăștia sunt suprasolicitați de mici. Overburned.
Când ajung adulți, nu mai au energie pentru nimic care nu e impus din exterior.
Și aici e cheia problemei.
Un copil care nu are libertatea de a-și folosi măcar o parte din timp așa cum vrea el nu are cum să devină un om liber.
Va deveni un individ instruit, plin de competențe, diplome și cursuri, dar incapabil să gândească în afara traseului trasat.
Un roboțel.
Nu prost.
Nu needucat.
Dar programat.
Iar un om programat nu mai pune întrebări incomode.
Nu mai citește de plăcere.
Nu mai are pasiuni reale.
Nu mai distinge esențialul de zgomot.
Îndobitocirea despre care vorbește CTP nu e rezultatul prostiei naturale.
Este rezultatul lipsei de timp, de libertate și de tăcere.
O lume permanent ocupată, permanent obosită și permanent stimulată nu mai are energie pentru gândire critică.
Și asta, din păcate, nu e un accident.
Pate că soluția pentru a evita „prostirea omenirii nu este mai multă școală în care să se acumuleze mai mute informații, ci e mult mai simplă: schimbarea programului.
*
Legat de subiectul de mai sus, faceți o experiență simplă:
Instalați pe un calculator, nu contează că e de ultimul răcnet sau o vechitură, un sistem de operare.
Și după aceea copiați pe el filme, muzică, poze, documente, tot ce doriți, până când spațiul de pe harddisk va fi complet ocupat.
Iar după aceea, încercați să scrieți un text, ceva cât se poate de simplu, câțiva bytes de informație.
Nu veți reuși.
Exact la fel funcționează și un creier omenesc, dacă acesta este suprasaturat cu informație, nu va mai râmâne loc pentru noi idei sau pentru gândire critică.
*
România vrea să informatizeze, din nou, administrația publică.
Cu ajutorul unor firme private.
Nimic nou sub soare.
De vreo 20–25 de ani „informatizăm” în draci, cu rezultate remarcabile: sisteme care cad exact când ai nevoie de ele, platforme incompatibile între ele și, invariabil, niște băieți care se îmbogățesc temeinic.
Putem trece, de dragul discuției, peste faptul că aceste informatizări românești n-au produs niciodată altceva decât contracte umflate, softuri neterminate și conferințe de presă optimiste.
Hai să presupunem, prin absurd, că de data asta chiar se vrea ceva funcțional.
Problema reală e alta.
Informatizarea administrației înseamnă colectare masivă de date.
Despre resursele statului, despre infrastructură, dar mai ales despre cetățeni.
Date personale, date financiare, date medicale, date fiscale, date de comportament. Tot ce se poate.
Iar întrebarea simplă, pe care nu o pune nimeni serios, este:
de ce ar trebui ca aceste date să ajungă pe mâna (sau pe serverele) unor firme private?
Firme private al căror scop nu este bine românilor, se căcă ăia pe români și pe binele lor, ci maximizarea profitului.
Pentru că aici nu mai vorbim de un site de prezentare sau de o aplicație de comandat pizza.
Vorbim despre nervii vitali ai statului.
Despre informații care, odată scăpate de sub control, nu mai pot fi „resetate”. Nu-ți schimbi CNP-ul ca parola de e-mail. Nu-ți schimbi istoricul medical pentru că a fost spart un server.
Statul român, cu toate păcatele lui, ar trebui să dețină, să controleze și să administreze direct aceste sisteme.
Cu angajați proprii, cu infrastructură proprie, cu răspundere clară.
Nu cu subcontractori, sub-subcontractori și „parteneri strategici” care dispar elegant când apare prima breșă de securitate.
Și aici ajungem la ironia finală, care spune mai mult decât o mie de rapoarte ale Curții de Conturi.
Dacă tot suntem atât de relaxați cu datele cetățenilor, dacă tot ni se pare normal ca ele să ajungă pe servere private, poate ar fi mai ieftin și mai eficient să facem direct o bază de date simplă:
– o coloană cu numele și prenumele,
– una cu numărul cardului,
– una cu codul CVV,
– și, de ce nu, pe ultima coloană, PIN-ul.
Evident, spun asta strict ironic.
Dar exact asta este logica dusă la capăt.
Diferența dintre ce am descris mai sus și „informatizarea modernă” este doar de grad, nu de principiu.
Pentru că, odată ce datele tale sunt concentrate, centralizate și puse în mâna unor entități private, problema nu mai este dacă vor fi folosite abuziv sau vor fi compromise, ci când.
Exact ca până acum.
Informatizarea nu este un scop în sine.
Este un instrument.
Iar un instrument prost ales, prost controlat și pus în mâini greșite devine o armă împotriva celor pe care ar trebui să-i servească.
Poate înainte să mai „informatizăm” o dată România, ar fi cazul să ne întrebăm cine câștigă, cine controlează și cine plătește, de fiecare dată.
***
Fostul prim-ministru al Coreei de Sud, condamnat la 23 de ani de închisoare pentru declararea legii marțiale
Verdictul de miercuri marchează prima hotărâre judecătorească conform căreia tentativa de instituire a legii marțiale din 3 decembrie 2024 a constituit o insurecție. Han are dreptul de a face apel, potrivit The Guardian.
Undă de şoc la Davos.
Preşedintele Trump a exclus folosirea forţei pentru a dobândi Groenlanda, cerând în schimb negocieri imediate.
Trump amenință Europa în legătură cu Groenlanda: puteți spune nu, iar noi ne vom aminti
Donald Trump a vorbit despre poziția Europei privind Groenlanda, potrivit Sky News.
„Vrem o bucată de gheață pentru protecția lumii, iar ei [Danemarca] nu ne-o vor da. Nu am cerut niciodată altceva. Am fi putut păstra acea bucată de pământ și nu am făcut-o”, a spus Donald Trump.
Ion Cristoiu – O ipoteză: Și dacă Scandalul Groenlanda e dinadins amplificat atât de Trump, cât și de liderii europeni pentru a face uitat Războiul din Ucraina?!
În cel mai recent jurnal din seria „Pastila lui Cristoiu”, publicistul Ion Cristoiu a adus în discuție o ipoteză. Și anume, „dacă Scandalul Groenlanda e dinadins amplificat atât de Trump, cât și de liderii europeni pentru a face uitat Războiul din Ucraina”.
„Prima știre, știrea dimineții. Volodimir Zelenski a anunțat că nu va merge la Davos, unde urma să semneze cu SUA un acord prin care Ucraina primea 800 de miliarde de dolari pentru reconstrucție. Tot aici, la Davos, liderii europeni urmau să îl sprijine în acțiunea de convingere a lui Donald Trump că rușii nu vor pace și că Ucraina trebuie sprijinită până la capăt.
CTP dezvăluie o „profeție” din 1996: „Îndobitocirea Americii este evidentă”
Jurnalistul Cristian Tudor Popescu dezvăluie pe pagina sa de Facebook o „profeție” făcută în anul 1996 de astronomul și astrofizicianul Carl Sagan, cel care care a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei.
Carl Sagan a fost un pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței în Univers și, cu puțin timp înainte de a muri – 20 decembrie 1996 – a scris că „îndobitocirea Americii este evidentă” și a argumentat, punctual, informația.
Secretarul general NATO, Mark Rutte: Europa ar trebui de fapt să fie „fericită” că Trump e la putere
Este un lucru bun că Donald Trump a fost reales președinte al SUA, pentru că aliații NATO nu ar fi crescut cheltuielile pentru apărare fără el, a declarat miercuri secretarul general al alianței militare, Mark Rutte.
Trei jurnaliști au fos uciși într-un atac aerian israelian în Gaza
Apărarea Civilă din Fâșia Gaza a anunțat miercuri moartea a trei jurnaliști, inclusiv un freelancer care lucra pentru AFP, într-un atac israelian efectuat în centrul teritoriului palestinian, în ciuda armistițiului, potrivit Le Figaro.
Greva a avut loc în sectorul al-Zahra, iar trupurile celor trei jurnaliști au fost „transferate la Spitalul Martirilor al-Aqsa din Deir el-Balah”, potrivit unui comunicat al Apărării Civile, o organizație de prim ajutor care operează sub controlul Hamas .
Nemulțumirea față de bogați crește la nivel global, iar propunerile de taxe pe avere prind avânt
În timp ce elita globală se reunește în Alpii Elvețieni la Davos, nemulțumirea față de stilul ei de viață se resimte tot mai puternic în țările industrializate. În mai multe state dezvoltate, se observă semne de resentiment față de creșterea inegalității veniturilor. Deși nu se manifestă prin revolte de tip „mâncați bogații”, disconfortul public este […]
Începe procesul în care Pfizer cere României despăgubiri de jumătate de miliard de euro
La Tribunalul de primă instanță francofon din Bruxelles va avea loc astăzi primul termen din procesul Pfizer/BioNTech împotriva României.
România discută cu proprietarul Lidl și Kaufland și cu un colos american pentru digitalizarea administrației publice
România poartă discuții pentru proiecte de digitalizare a administrației publice cu jucători majori din Germania și Statele Unite, cele mai mari economii din UE, respectiv din lume, într-un moment de resetare dramatică a relațiilor dintre…
Val de muncitori străini în București.
Aproape 7% din populația Bucureștiului a ajuns astăzi să fie reprezentată de străini.
Aplicație populară în România, oprită de BNR
Asociațiile de proprietari nu mai pot plăti online facturi la întreținere prin aplicația E-bloc.ro.
Raportul activității delegației României la Davos
În atenția domnilor Nicușor Dan și Ilie Bolojan. Document întocmit de Oana Țoiu, șefa delegației României la Davos, Elveția.
Domnule președinte, domnule premier, am ajuns cu bine. Escala la Valencia ne-a frânt, dar câtă vreme facem economii la transport, oboseala nici nu mai contează. Important e să reprezentăm impecabil România la acest eveniment planetar.
Ce facem astăzi, 22 ianuarie 2026, în Timișoara?
