În urmă cu vreo două zile, pe la prânz, telefonul începe să facă precum toți dracii.
Un mesaj de urgență.
Dispăruse un băiat în vârstă de 12 ani.
Plecase de acasă spre școală, dar nu mai ajunsese acolo.
În aceeași seară am citit în presă că băiatul fusese găsit.
Din fericire, povestea avusese un final fericit.
Întâmplarea aceasta m-a făcut însă să-mi amintesc ce făceam eu și ceilalți copii, prieteni, colegi de școală sau vecini, pe vremea când aveam și noi 12 ani.
Păi, în primul rând, principala noastră ocupație era școala.
Nu că am fi fost niște copii studioși, să nu exagerăm, dar asta era regula.
Așa cum părinții noștri mergeau la serviciu, noi trebuia, fie că doream, fie că nu, să mergem la școală.
Nu era o chestiune care se negocia în fiecare dimineață.
Cred că pe la vârsta aceea descoperisem și noi că se putea chiuli.
Nu era o practică foarte frecventă, poate de câteva ori pe an, dar exista.
Plecam de acasă cu ghiozdanul, în principiu cu destinația școală, numai că uneori traseul suporta mici modificări.
De pildă, se putea opri pe malul Begăi, în apropierea pasarelei Gelu, unde exista pe atunci un loc aproape oficial în care oamenii mergeau să facă baie.
Alteori ajungeam la balta aceea imensă care se afla pe locul unde, peste vreo doi ani, avea să se construiască blocul în care urma să ne mutăm, în Circumvalațiunii, aproape vizavi de Liceul 6.
Dar, repet, asemenea abateri de la traseul școlar se întâmplau destul de rar.
În rest, exploram cartierul.
Locuiam în Blașcovici, iar teritoriul nostru de joacă era destul de generos.
Se întindea de la câmpul care despărțea cartierul de Ronaț, la vest, până la Stadionul CFR, la est, de la calea ferată, în sud, până în Calea Torontalului, la nord.
Era un teritoriu pe care îl cunoșteam în amănunt. Aveam locuri preferate, trasee, ascunzători și tot felul de repere pe care numai noi le înțelegeam. Nu aveam nevoie de GPS, nici de aplicații care să ne spună unde suntem.
Știam foarte bine unde ne aflăm și, mai ales, unde puteam găsi ceva interesant.
Aveam și colecții.
Aproape fără excepție, fiecare dintre noi colecționa timbre.
Mai aveam colecții cu fotografii de actori, care se găseau de cumpărat în orice tutungerie, și fascicule din „Povestiri științifico-fantastice”.
Cred că nu exista copil în cercul nostru care să nu fi avut măcar o asemenea colecție.
O parte importantă a timpului liber era ocupată de citit.
Cărți potrivite vârstei, desigur, dar nu numai.
Cred că pe atunci citisem deja „Cireșarii”, o mulțime de romane ale lui Jules Verne, dar și Edgar Allan Poe și cam tot ce ne cădea în mână.
Dacă mergeai acasă la un prieten, primul lucru pe care îl făceai era să te uiți la biblioteca lui.
Apoi îl rugai să-ți împrumute două cărți. După ce le terminai, mai cereai două. Și tot așa, până când, cu puțină răbdare și insistență, ajungeai să-i citești aproape toată biblioteca.
Cred că la 12 ani citisem, nu numai eu, ci mai toți copiii cu care aveam legături, mai mult decât au citit alții într-o viață.
Bineînțeles, nu pot demonstra statistic afirmația, dar nici nu cred că este foarte departe de adevăr.
Vara, după cele două săptămâni petrecute la mare și încă două-trei săptămâni pe la rude, începea programul de voie. Adică eram liberi să ne organizăm timpul cum doream, cu condiția să facem rost de ceva bani.
Dacă reușeam să strângem doi lei, mergeam la Uszoda. Și mergeam pregătiți minimal: aveam la noi doar slipul de baie, ca să nu ne mai complicăm cu păstrarea hainelor.
Stăteam acolo până seara, nemâncați. Apă se găsea gratis la o mică cișmea artezină din incinta ștrandului.
Nu ne trebuiau prea multe lucruri ca să considerăm că am avut o zi extraordinară.
La vârsta aceea nu ne interesau telefoanele mobile, pentru simplul motiv că nu existau.
Nu ne interesa prea mult cum eram îmbrăcați.
La standardele de astăzi familiile noastre erau sărace lipite pământului așa că eram aproape permanent îmbrăcați în trening și teniși de Drăgășani.
Nu ne interesau nici mașinile, pentru că în tot cartierul nu era decât un singur autoturism.
Cu toate acestea, desenam mașini.
Și nu orice fel de mașini, ci mașini așa cum ne imaginam noi că ar trebui să arate o mașină „tare”.
Aveam fiecare propria concepție despre automobilul viitorului, iar dacă ar fi fost după desenele noastre, industria auto mondială ar fi avut de lucru serios.
Si mașinile noastre erau mult mai frumoase decât mașinile de astăzi care, aproape fără excepție, seamănă cu niște dricuri și au aerodinamicitatea unei cutii de pantofi în care politicienii își păstrează banii.
Pasiunea pentru ascultat muzică avea să apară abia peste vreo doi ani. Deocamdată, aveam alte preocupări.
În timpul școlii mergeam de două ori pe săptămână la Palatul Pionierilor.
Eu eram la cineclub, alții la electronică, aeromodele sau karting.
Era o activitate organizată, cu profesori, cu materiale și cu tot felul de posibilități pe care acasă nu le aveam.
Profesorul nostru de la cineclub, domnul Ionel Stanciu, era un om cumsecade.
Ne lăsa să folosim materialele de acolo pentru developarea și prelucrarea fotografiilor, așa că făceam o mulțime de poze.
Pentru noi, să putem fotografia, apoi să intrăm în camera obscură și să vedem cum apare imaginea pe hârtie, era aproape magie.
Aveam și planuri. Unele foarte serioase, altele care astăzi par de-a dreptul comice.
Țin minte că, în vacanța de vară dintre clasele a V-a și a VI-a, ne venise ideea să fugim în America.
Nu eram doi-trei copii care discutau o asemenea aventură, ci vreo douăzeci, dacă îmi amintesc bine.
Planul era cât se poate de logic.
În catalogul Qvelle exista un talon pe care urma să-l completăm și să-l trimitem editorilor.
Aceștia aveau să ne expedieze gratuit o barcă cu motor. Nu trebuie să râdeți, aceasta era imaginea despre Occident pe care o aveau românii până prin 1989.
Odată primită barca, ne urcam cu toții în ea și porneam pe Bega. De acolo ajungeam în Tisa, apoi în Dunăre și, în cele din urmă, în RFG. Iar din RFG până în America nu mai era decât un pas. Sau, mă rog, un ocean, dar asta era o problemă tehnică pe care urma să o rezolvăm la momentul potrivit.
Trecuserăm chiar la lucruri concrete. Știam că o asemenea expediție presupune cheltuieli, așa că ne apucaserăm de strâns bani.
Mai exact, vindeam sticle. Îmi amintesc că, la un moment dat, reușisem să strângem vreo zece lei.
După vreo două săptămâni ne-am pierdut interesul pentru proiect.
Am renunțat la emigrare și ne-am apucat cu toții să sculptăm în bucățile de ciment întărit de ploaie pe care le găsiserăm prin Circumvalațiunii.
Așa se întâmpla atunci. Puteai trece într-o singură după-amiază de la un proiect de traversare a Atlanticului la sculptură în ciment.
Mai aveam o activitate de la care nu lipseam niciodată. Cinematograful.
În fiecare duminică, cu precizia unui ceasornic, mergeam împreună cu prietenul meu, Kocher Robert, la cinematograful Victoria. La ora 17 eram acolo.
Nu conta prea mult ce film rula. Noi aveam programul nostru și îl respectam cu strictețe.
Probabil că, dacă s-ar fi proiectat și un film despre fabricarea șuruburilor, tot am fi fost prezenți. Important era să mergem la cinema.
Cu toți aveam biciclete, în fiecare familie se găseau câteva biciclete.
Ne plimbam prin oraș, explorându-l, dar în acea perioadă am fost cu bicicleta și la Sag, Albina, Giroc, Dudeștii Noi sau Giarmata și Biled.
Pur și simplu ne urcam pe bicicletă și mergeam unde ne ducea drumul, până eram rupți de oboseală.
Cred că prin clasa a VI-a ne-a lovit pe toți microbul electronicii.
Nu știam foarte bine care era principiul de funcționare al unui tranzistor sau al unei diode, dar asta nu ne împiedica să încercăm să realizăm montajele ale căror scheme apăreau în „Racheta Cutezătorilor”.
De fapt, fiecare dintre noi își dorea același lucru: un radio. Unul mititel, pe care să-l poți asculta sub pătură, fără să știe părinții.
Dacă mă gândesc bine, nu eram niște copii răi.
Nu furam, nu prea ne băteam, nu consumam alcool. Aveam și noi micile noastre prostii. Toamna, de exemplu, mai fumam „bambuși”, inflorescențele acelea de papură care seamănă cu niște țigări de foi. Cred că acesta era cel mai grav lucru pe care îl făceam, cel puțin până mai târziu, când am descoperit țigările adevărate.
Și acum mă întorc la băiatul de 12 ani de la care am pornit această poveste.
Nu știu ce s-a întâmplat cu el, de ce a plecat și ce l-a făcut să nu ajungă la școală. Mă bucur însă că a fost găsit și că povestea s-a terminat cu bine.
Dar întâmplarea m-a făcut să mă întreb cât de mult s-a schimbat copilăria în câteva decenii.
Noi aveam la dispoziție cartiere întregi, câmpuri, bălți, maluri de râu, cinematografe, biblioteci, Palatul Pionierilor și, mai ales, timp.
Mult timp. Părinții noștri știau că suntem la școală, la Palatul Pionierilor sau pe undeva prin cartier.
Nu aveau cum să ne urmărească în permanență și nici nu le trecea prin cap că ar trebui să o facă.
Nu aveam telefoane, dar aveam prieteni. Nu aveam internet, dar aveam biblioteci. Nu aveam jocuri electronice, dar aveam un cartier întreg în care puteam inventa jocuri.
Nu aveam bani de buzunar, dar reușeam să transformăm zece lei obținuți din vânzarea sticlelor într-un fond de investiții pentru traversarea Atlanticului.
Dar cred că aveam ceva ce copiii de astăzi au tot mai greu de găsit: libertatea de a descoperi lumea pe cont propriu, de a se plictisi, de a inventa, de a greși, de a-și face planuri imposibile și de a le abandona fără să fie nevoie să dea socoteală cuiva.
Poate că nu copiii s-au schimbat atât de mult. Poate că s-a schimbat lumea din jurul lor, iar noi, adulții, am devenit atât de preocupați să-i protejăm, să-i supraveghem, să-i organizăm și să le umplem timpul, încât am uitat că și copilăria are nevoie de puțină libertate.
Mă gândesc uneori că, dacă am fi avut telefoane mobile pe vremea aceea, părinții noștri ar fi primit probabil câte o alertă RO-Alert în fiecare zi.
Atenție! Un grup de aproximativ 20 de minori a fost văzut deplasându-se pe Bega, pe camere de tractor, cu intenția de a ajunge în Statele Unite ale Americii.
Copiii nu dețin documente de călătorie, ambarcațiune sau mijloace financiare suficiente. Se recomandă evitarea zonei și anunțarea autorităților.
***
Întrebarea corectă despre Ucraina și NATO
Profesorul Jeffrey D. Sachs despre eșecul proiectului din anii 1990 de extindere a alianței
Dezbaterile despre Ucraina și NATO se reduc aproape întotdeauna la întrebarea drepturilor Ucrainei. Are Ucraina dreptul să adere la NATO? Unii răspund că fiecare stat suveran își poate alege propriile mecanisme de securitate. Alții replică faptul că niciun stat nu își poate consolida securitatea în detrimentul altuia – acesta este principiul securității indivizibile, care a fost reafirmat de toți membrii OSCE, inclusiv Ucraina, la Istanbul în 1999 și la Astana în 2010. În opinia mea, principiul securității indivizibile este incompatibil cu apartenența Ucrainei la NATO.
Italia, în stradă. Peste un milion de oameni la greva generală
„Suntem cu mult peste un milion în cele peste o sută de piețe. Nu ne vom opri, pentru că suntem majoritatea în această țară”, a spus Maurizio Landini, liderul CGIL, la finalul marșului de la Roma, potrivit ANSA.
El a cerut politicienilor să asculte: „Oamenii vor să fie ascultați, cer să participe, cer răspunsuri la nevoile lor”.
Landini a anunțat că mobilizările vor continua și în zilele următoare.
Rusia acuză România de „acțiuni ostile” pentru că a refuzat emiterea unor vize pentru sportivi ruși. Ambasadorul român, convocat la MAE rus
Ambasadorul României, Cristian Istrate, a fost convocat vineri la Ministerul rus de Externe pentru a i se transmite un protest față de interzicerea accesului unor sportivi ruși la Campionatul European de Taekwondo de la București, relatează agenția de stat rusă Tass. „Părţii române i-a fost exprimat un protest ferm în legătură cu refuzul nejustificat de …
România după 35 de ani de capitalism: PIB-ul real pe locuitor a crescut de 2,5 ori, însă veniturile celor mai bogaţi 1% s-au înmulţit de 6,3 ori, iar ale jumătăţii mai sărace au urcat cu doar 39%

România, țara cu cea mai mare rată a sărăciei severe din UE, susține Petrișor Peiu. Atac la președinte și Guvern: „Niciun cuvânt despre combaterea sărăciei”
Unul din șase români trăiește în condiții de sărăcie severă, susține senatorul Petrișor Peiu, care lansează un atac la adresa președintelui și a Guvernului. Senatorul acuză autoritățile că ignoră problemele sociale ale populației și că își concentrează atenția asupra sprijinului financiar acordat Ucrainei și reorganizării administrative, în loc să adopte măsuri pentru combaterea sărăciei.
INTERVIU EXCLUSIV cu Robert Berza, directorul executiv al Edge Institute, la Summitul pentru Guvernanță Digitală 2026. Ce împiedică România să devină un stat inteligent: „Nu ai cu cine, pur și simplu, să te miști repede astăzi”
:format(webp)/https://playtech.ro/wp-content/uploads/2026/11/WhatsApp-Image-2026-11-20-at-8.45.50-AM-1.jpeg)
De ani buni, România vorbește despre digitalizare, despre eliminarea birocrației și despre simplificarea relației dintre cetățean și stat. Cu toate acestea, între ambițiile formulate la nivel guvernamental și realitatea cu care se confruntă românii în interacțiunile cu instituțiile publice există încă o distanță considerabilă. Iar problema nu pare să fie neapărat lipsa tehnologiei, cât incapacitatea administrativă de a o integra eficient.
Programul de lucrări al SDM în ziua de 21 noiembrie 2026

Ce facem astăzi, 21 noiembrie 2026, în Timișoara?
Sâmbătă, 21 noiembrie, sunt programate spectacole de teatru și balet, concerte, stand-up comedy, ateliere, evenimente pentru copii și proiecții de film.















