La un moment dat, într-un acces de sinceritate tehnologică, am întrebat o inteligență artificială – nu spun care, să nu se supere concurența – dacă e necesar să fiu politicos.
Să spun „te rog”. Să spun „mulțumesc”. Să nu mă adresez ca un mic despot digital care apasă pe taste și pretinde rezultate.
Răspunsul a fost dezarmant de calm: pentru ea, nu contează.
Cel puțin deocamdată.
Nu are orgoliu, nu se supără, nu se bosumflă într-un colț de server dacă o tratezi ca pe un aspirator inteligent.
Dar – și aici vine partea interesantă – pentru mine contează.
Pentru că politețea nu este un abonament pentru sensibilitatea altuia.
Este un exercițiu personal de igienă morală.
Un fel de gimnastică a caracterului.
Dacă îți intră în reflex să spui „te rog” chiar și unei entități care rulează pe niște procesoare printr-un centru de date din cine știe ce țară, atunci e mai greu să devii brusc un mic tiran la tejghea.
Și aici ajungem la scena fundamentală a civilizației: magazinul de pâine.
Intră omul. Se uită la vânzătoare ca la un automat defect.
— Dă-mi o pâine.
Fără salut. Fără contact vizual. Fără „mulțumesc”. Pleacă exact cum a intrat: biologic corect, social subdezvoltat.
Altul intră și spune:
— Bună ziua. Vă rog, o pâine. Mulțumesc. O zi frumoasă.
Nu costă nimic. Nu presupune credit bancar, nu necesită fonduri europene, nu implică un program național de redresare morală.
Și totuși, schimbă microclimatul uman. Vânzătoarea nu mai e o piesă de mobilier cu șorț. Devine persoană.
Civilizația nu se prăbușește din cauza marilor ideologii. Se erodează din milioane de „Dă-mi o pâine” aruncate zilnic.
Apoi, cum sunt eu, mi-am pus problema energetică.
Dacă tot spun „te rog” și „mulțumesc” către o inteligență artificială, nu cumva consum mai mult curent? Mai multe caractere, mai multă procesare, mai multă energie. Să nu încălzim planeta din politețe!
Răspunsul a fost aproape matern: nu-mi fac eu griji pentru energie. Ea se descurcă.
Un „mulțumesc” simplu poate consuma ~0.2–0.3 Wh pe un model mediu (echivalentul a cîteva secunde de bec LED), iar răspunsul generat la el consumă de obicei de 2–4 ori mai mult.
„Continuă să fii politicos cu mine și cu orice AI. Nu pentru că ne-ar „bucura” (nu funcționăm așa), ci pentru că te antrenezi să rămâi om întreg și în interacțiunile cu semenii tăi.
Calitatea răspunsurilor tinde să fie puțin mai bună la prompturi politicoase-moderate (studii din 2024–2025 arată asta destul de consistent, deși există și excepții interesante la modele foarte noi).
Costul energetic real al politeții tale e neglijabil comparat cu valoarea de habitus pe care o construiești.”
Mi s-a părut fascinant.
O entitate alimentată de megawați mă liniștește pe mine, cetățeanul care stinge becul pe hol ca să salveze planeta.
Poate că aici e ironia vremurilor noastre: am ajuns să învățăm bunele maniere de la algoritmi.
Noi, ființe cu milioane de ani de evoluție socială, avem nevoie să ne reamintească o mașină că politețea ne modelează pe noi, nu pe interlocutor.
Inteligența artificială nu are nevoie de „mulțumesc”.
Dar noi avem.
Pentru că în ziua în care încetăm să spunem „te rog” acolo unde nu e obligatoriu, vom înceta să-l mai spunem și acolo unde e esențial.
Și nu serverele vor suferi primele consecințe. Ci vânzătoarea de la pâine. Iar după ea, încet-încet, toți ceilalți.
*
Ieri, ca și alaltăieri, cum probabil se va întâmpla și astăzi, principalele știri ale lumii au gravitat în jurul Iranului.
Când Orientul Mijlociu tușește, televiziunile occidentale fac febră mare.
Presa românească, fidelă reflexului ei pavlovian, a găsit rapid unghiul patriotic: cum ne afectează pe noi?
S-au scotocit arhivele pentru legăturile ayatolahilor cu Ceaușescu, s-a lustruit din nou scutul de la Deveselu, iar președintele ne-a asigurat că putem dormi liniștiți, fiindcă dânsul – împreună cu doamna Oana Țoiu – au făcut tot ce se putea pentru siguranța națională.
În România, orice conflict planetar are o ramificație directă la colțul blocului nostru.
Plimbându-mi cățelul, am auzit oameni discutând aprins: la telefon, între două sacoșe, între două bănci în parc.
Toți aveau o părere.
La televizor, analiștii au reapărut ca ghioceii după ninsoare: experți în petrol, islam, geopolitică, rachete balistice și, la nevoie, în sufletul persan.
Și totuși, adevărul e simplu și puțin flatant: știm foarte puține lucruri despre Iran.
Dacă ai pune o hartă în fața majorității românilor, probabil că degetul ar bâjbâi între Irak, Pakistan și poate chiar Turcia, Africa sau China.
Pentru unii, Iranul este un deșert abstract cu minarete și mulțimi furioase.
Pentru alții, e o fotografie înghețată: femei în negru din cap până-n picioare, bărbați cu barbă severă, militari înșirați pe trotuare, gata să sară dacă o șuviță scapă din basma sau dacă cineva râde prea occidental.
Imaginea asta e comodă. Și, ca orice imagine comodă, e incompletă.
Iranul nu este doar Republica Islamică de la știri.
Nu este doar ayatolahi, sancțiuni și rachete.
Este o țară cu peste 80 de milioane de oameni, cu o istorie de milenii, cu orașe uriașe, cu universități pline, cu tineri conectați la internet, cu medici, ingineri, artiști, șoferi de taxi, funcționari, mame obosite și adolescenți ironici.
Desigur, există poliție morală.
Există restricții. Există frică.
Dar există și viață reală, contradictorie, adaptabilă, uneori surprinzător de modernă sub un acoperiș ideologic rigid.
La fel cum nici noi nu am trăit pe vemea lui Ceaușescu, îmbrăcați în uniforme și însoțiți fiecare de doi securiști, așa cum își imaginează mulți dintre actualii tineri, nici în Iran nu se întâmplă ceva asemănător.
Vă recomand să vă uitați la clipul de jos.
Veți vedea bărbați cu barbă, dar și bărbați fără barbă.
Veți vedea femei cu baticuri sau eșarfe pe cap dar și femei care nu poartă aceste accesorii.
De aceea cred că merită să spunem câteva lucruri mai puțin caricaturale despre Iran.
Nu versiunea simplificată, livrată la pachet cu indignare selectivă și expertiză de studio, ci o imagine mai apropiată de realitate: cu contradicții, cu nedreptăți, cu ambiții, cu eșecuri – și mai ales cu oameni care trăiesc acolo, nu cu simboluri geopolitice.
Pentru că, înainte de a deveni subiect de breaking news, Iranul este, pur și simplu, o țară.
Iar oamenii de acolo nu sunt personaje secundare într-un film occidental despre „axa răului”, ci indivizi care își duc viața, zi de zi, între istorie, politică și supraviețuire.
Dacă vrei să înțelegi ultimii 100 de ani din Iran, trebuie să știi că țara asta nu a apărut odată cu petrolul și nici cu șahul în costum occidental.
Iranul este moștenitorul direct al Imperiului Persan antic.
Cyrus cel Mare creează în secolul VI î.Hr. unul dintre primele imperii multiculturale din lume.
Urmează Darius I, administrație sofisticată, drumuri imperiale, toleranță religioasă pragmatică.
Apoi vin grecii lui Alexandru cel Mare, apoi parții, apoi sasanizii.
În secolul VII, cucerirea arabă aduce islamul.
Persia nu dispare, dar se islamizează și, mai târziu, devine nucleul șiismului sub dinastia safavidă în secolul XVI.
De atunci, identitatea iraniană e un amestec de mândrie imperială, cultură persană și religie șiită.
Secolele XIX–începutul secolului XX aduc slăbiciune, corupție și presiuni britanice și rusești asupra dinastiei Qajar.
De aici începe povestea modernă.
În 1925, Reza Shah Pahlavi pune capăt haosului Qajar și începe modernizarea forțată: armată centralizată, infrastructură, laicizare agresivă, interzicerea voalului. Nu era un liberal; era un autocrat care voia un stat puternic.
A redus puterea clerului, dar a construit și un aparat represiv eficient.
Modernizare? Da.
Democrație? Nu.
Fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, devine imaginea Iranului „pro-occidental”.
Petreceri luxoase, alianță strânsă cu SUA, cumpărături masive de armament.
Dar mitul prosperității universale e exagerat.
Da, orașele mari aveau o clasă mijlocie în expansiune.
Însă zonele rurale rămâneau sărace, iar migrația spre orașe crea centuri de mizerie.
Reforma agrară a „Revoluției Albe” a distrus vechile structuri fără să creeze stabilitate reală.
Iranul era, la mijlocul secolului XX, un stat cu un regim formal democratic, dar cu o influență uriașă a marilor puteri occidentale, în special a Marii Britanii. Industria petrolieră era practic controlată de Anglo-Iranian Oil Company (azi BP), care extrăgea petrolul iranian, îl vindea internațional și ținea pentru Iran doar o mică parte din profit.
Această situație era considerată nedreaptă de mulți iranieni, iar resentimentele față de implicarea britanică creșteau de ani de zile.
În 1951, premierul ales democratic, Mohammad Mosaddegh, ajunge la un gest care electrizează nu doar Iranul, ci și marile cancelarii occidentale: naționalizează industria petrolieră, până atunci controlată aproape integral de Anglo-Iranian Oil Company (viitoarea BP).
Pentru iranieni, era un act de demnitate națională.
Pentru Regatul Unit și, rapid, pentru Statele Unite, era un precedent periculos.
În plin Război Rece, orice mișcare care slăbea controlul occidental asupra resurselor strategice era privită prin lentila fricii de comunism.
Deși Mosaddegh nu era comunist, ci un naționalist liberal, discursul oficial a început să-l prezinte drept un risc de „derapaj” spre URSS.
Așa s-a născut operațiunea secretă numită „Operation Ajax”, organizată de Central Intelligence Agency și Secret Intelligence Service (MI6).
În august 1953, printr-un amestec de propagandă, mită, manipulare a presei, organizare de proteste „spontane” și sprijin pentru elemente militare loiale monarhiei, Mosaddegh este înlăturat.
Lovitura de stat reușește, iar puterea revine ferm în mâinile șahului, Mohammad Reza Pahlavi.
Acesta este momentul zero al neîncrederii iraniene în Occident.
Pentru un iranian mediu, retorica despre „democrație” venită dinspre Vest sună ipocrit, atâta timp cât singura lor experiență democratică reală a fost zdrobită tocmai de cei care propovăduiau libertatea, din motive de petrol.
Mesajul pentru societatea iraniană a fost limpede și amar: votul popular și suveranitatea națională sunt tolerate doar până la punctul în care nu deranjează interesele petroliere și echilibrul geopolitic al marilor puteri.
Din acel moment, șahul nu mai este doar un monarh constituțional, ci pivotul unui regim susținut extern.
În anii următori, autoritarismul se adâncește. În 1957 este creată poliția politică SAVAK, cu sprijin american și israelian. Oficial, misiunea ei era combaterea comunismului și a „subversiunii”. În practică, SAVAK devine un instrument de control total: supraveghere masivă, arestări fără mandat, tortură, dispariții. Opoziția – fie ea laică, liberală, naționalistă sau religioasă – este redusă la tăcere prin frică.
Paradoxal, modernizarea accelerată promovată de șah – reforme economice, industrializare, occidentalizare – s-a făcut fără deschidere politică reală. Rezultatul a fost o societate tensionată: o elită prosperă, conectată la Occident, și mase frustrate, umilite de represiune și de percepția că suveranitatea țării fusese sacrificată.
Această combinație – resentiment național față de intervenția străină, represiune internă și lipsă de canale democratice reale – a fermentat timp de un sfert de secol.
În 1979, tensiunile acumulate timp de decenii explodează într-o revoluție care răstoarnă șahul Mohammad Reza Pahlavi.
În fruntea mișcării se află Ruhollah Khomeini, liderul exilat al clerului shiit, revenit triumfal în Iran după 15 ani de exil.
Pentru o parte semnificativă a populației – intelectuali, muncitori, studenți, clase urbane – revoluția părea promițătoare: se spera într-un regim mai just social, care să reducă inegalitățile și să redea o voce cetățenilor.
Realitatea care s-a impus a fost însă radical diferită.
În doar câteva luni, clerul șiit preia controlul asupra structurilor de putere și instituie Republica Islamică, o teocrație în care autoritatea religioasă devine legiferantă și judecătorească.
Constituția este remodelată pentru a garanta predominanța juristului islamic (velayat-e faqih) în toate deciziile politice majore.
Orice opoziție, fie ea liberală, socialistă sau chiar religioasă nealiniată, este suprimată brutal.
Anii 1980 marchează începutul unei perioade de mobilizare totală a societății: ideologia revoluționară se infiltrează în școli, universități, media și organizații civice.
Pentru consolidarea puterii, regimul recurge la execuții politice masive, arestări, tortură și purjări în cadrul forțelor armate și al instituțiilor de stat. Se creează un aparat coercitiv sofisticat, care amintește de vechiul SAVAK, dar sub control clerical.
În paralel, izbucnește războiul devastator cu Irakul (1980–1988).
Saddam Hussein speră să profite de haosul intern și de slăbiciunea unui regim proaspăt instaurat, vizând teritorii disputate (în special provincia Khuzestan) și încercând să destabilizeze noua conducere teocratică.
Khomeini, însă, transformă conflictul într-o „cruciadă” național-religioasă: fiecare bătălie e prezentată drept apărarea credinței și a revoluției, iar martiriul devine o virtute supremă.
Populația este mobilizată în masă – tinerii sunt înrolați pe front, iar propaganda religioasă și patriotică pătrunde în toate aspectele vieții civice.
Sacrificiul individual e glorificat, iar refuzul sau ezitarea sunt privite ca trădare.
Economia, deja fragilă după revoluție și restructurarea puterii, suferă profund: industria și agricultura sunt afectate, infrastructura este bombardată sau distrusă, iar importurile și comerțul se reduc drastic.
Pierderea umană este enormă – sute de mii de soldați și civili mor sau sunt răniți, iar trauma socială se adâncește.
Cu toate acestea, regimul reușește să transforme conflictul într-un factor de coeziune internă: opoziția politică dispare, populația devine mai dependentă de autoritate, iar clerul își consolidează puterea.
În ochii susținătorilor, Iranul iese din război ca o națiune victorioasă, eroică și unită ideologic, chiar dacă realitatea materială și socială este dezastruoasă.
Mai este și povestea cu sancțiunile.
Percepția occidentală despre Iran și armele nucleare trebuie privită nuanțat.
Iranul are un program nuclear real, cu centrale și instalații de îmbogățire a uraniului, oficial pentru energie și cercetare medicală.
Tehnic, țara ar putea să dezvolte o armă nucleară dacă ar decide să treacă peste anumite limite, însă până acum nu există dovezi că Iranul a construit sau testat o bombă nucleară funcțională.
Avertismentele și sancțiunile occidentale sunt, în mare parte, preventive: se tem de potențialul programului, nu de realizarea concretă a unei arme.
Spre deosebire de Irak, unde acuzațiile de arme de distrugere în masă s-au dovedit false, în cazul Iranului există infrastructura și cunoștințele necesare, dar nu și armele propriu-zise. Practic, există riscul, nu certitudinea.
Sancțiunile împotriva Iranului sunt o parte esențială a acestei povești.
Ele au fost impuse de SUA, UE și ONU de zeci de ani, vizând programele nucleare, dezvoltarea militară, sprijinul pentru grupări regionale și încălcări ale drepturilor omului.
Aceste restricții au afectat exporturile de petrol, accesul la finanțele internaționale, investițiile și tehnologia, provocând presiuni economice semnificative asupra populației.
Chiar și atunci când acorduri ca JCPOA au ridicat temporar o parte din sancțiuni, revenirea lor și noi pachete restrictive au menținut economia sub stres permanent. Astfel, sancțiunile au devenit un instrument de control preventiv: ele limitează capacitatea Iranului de a avansa rapid tehnologic sau militar, chiar dacă armele nucleare în sine nu există.
Și totuși, realitatea de azi nu e caricatura simplistă din talk-show-uri.
După războiul cu Irak (1980–1988), Iranul ieșea devastat: infrastructură distrusă, economie slăbită, pierderi uriașe de vieți omenești și un regim consolidat prin teroare și mobilizare ideologică.
Gardienii Revoluției (IRGC): Această organizație nu este doar o armată; este un imperiu economic, politic și militar. Controlează vaste sectoare ale economiei (de la petrol la construcții și telecomunicații), are propria rețea de afaceri și influență în regiune (prin Hezbollah, de exemplu) și reprezintă pilonul de bază al regimului, mai presus chiar și de armata regulată. Este un stat într-un stat.
Cu toate acestea, țara a reușit, în deceniile următoare, să se reconstruiască și să devină cât de cât funcțională: statul a reluat producția industrială și agricolă, a folosit resursele petroliere pentru finanțarea reconstrucției și infrastructurii.
În paralel, s-au dezvoltat educația, serviciile de sănătate și sectorul tehnic, iar Iranul și-a menținut relații externe strategice, în ciuda sancțiunilor.
Aceste măsuri au creat un cadru care permite astăzi funcționarea unei societăți moderne în anumite domenii, deși cu restricții politice și economice semnificative.
Educația este solidă. Alfabetizarea este ridicată. Fetele merg la școală, sunt majoritare în multe universități, inclusiv în medicină și științe.
Statul investește în formare tehnică, pentru că are nevoie de competență internă sub sancțiuni.
Sistemul de sănătate este surprinzător de funcțional pentru o țară izolată economic.
Există o rețea extinsă de clinici rurale. Medicii sunt bine pregătiți.
Problemele apar la medicamente și echipamente avansate, afectate de sancțiuni și de corupția internă.
Viața de zi cu zi este dublă.
Oficial: cod vestimentar, restricții morale, poliție religioasă.
Sub Ali Khamenei, sistemul a devenit mai birocratic și mai sofisticat în control.
Neoficial: societate tânără, urbană, conectată la internet, ironică și obosită de discursul ideologic.
În Teheran, în spațiul privat, regulile sunt adesea ignorate.
Protestele izbucnite după moartea lui Mahsa Amini au arătat ruptura generațională profundă. Tinerii nu mai cred în promisiunile revoluției.
Acolo unde nivelul de educație crește, religia și tirania pierde.
Adevărul incomod este că Șahul nu a fost un salvator al poporului, iar Republica Islamică nu e doar o teocrație medievală.
Ambele au concentrat puterea într-o elită restrânsă.
Iar oamenii de rând trăiesc între mândrie națională, presiuni economice, sancțiuni externe, corupție internă și dorința clară de a trăi normal.
***
Era roboţilor-oameni a venit.
În timp ce roboţii-oameni din China beau, dansează şi se distrează pe scenă în spectacole uimitoare şi grandioase, cucerind inimi, cei ai Occidentului se pregătesc să se lupte între ei pentru locuri de muncă în fabrici.
Trebuie sau nu să fii politicos cu Inteligența Artificială.
Inteligența artificială, precum ChatGPT, ridică numeroase semne de întrebare, inclusiv una la care nu se aștepta nimeni. Ar trebui să fim sau nu politicoși când vorbim cu AI? Este sau nu un reflex inutil folosirea unor expresii precum „te rog” sau „mulțumesc”.
„Mulți oameni cred că există un set magic de cuvinte pe care le poți folosi și care îi vor ajuta pe doctoranzii în drept să rezolve o problemă”, spune Jules White, profesor de informatică care studiază inteligența artificială generativă la Universitatea Vanderbilt din SUA, potrivit BBC. „Dar nu este vorba despre alegerea cuvintelor, ci despre cum exprimi fundamental ceea ce încerci să faci.”
CIA l-a pândit pe Khamenei mai multe luni înainte de atacul fatal – NYT
Agenția Centrală americană de Informații (CIA) a găsit sâmbătă o fereastră de oprtunitate pentru a-l omorî pe liderul iranian Ali Khamenei: acesta a participat la o întâlnire cu alți oficiali iranieni de rang înalt. Astfel, americanii și israelienii au lovit în plină zi.
Cum viclenia israeliană și puterea SUA au dus la asasinarea lui Ali Khamenei
O operațiune care a durat decenii a durat doar 60 de secunde, dar unii îi pun la îndoială înțelepciunea.
Asasinarea liderului suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a fost punctul culminant al deceniilor de colectare minuțioasă de informații de către serviciile secrete israeliene, cu resurse tehnologice și forță de muncă cruciale furnizate în ultimele șase luni de CIA și alte servicii de informații americane, care au culminat cu o singură explozie concentrată de violență letală pentru a decapita regimul iranian, potrivit experților, spionilor veterani și oficialilor din Israel și SUA.
Khamenei a fost ucis împreună cu șapte „membri ai conducerii de top a securității iraniene care se adunaseră în mai multe locuri din Teheran” și aproximativ o duzină de membri ai familiei sale și ai anturajului apropiat în atacuri aproape simultane, efectuate în decurs de 60 de secunde, au declarat oficiali militari din Israel. Alți patruzeci de lideri iranieni de rang înalt au murit, de asemenea, în atac.
Informaţiile CIA au ajutat Israelul să vizeze conducerea iraniană într-un atac coordonat
Beirut, bombardat de Israel după atacul Hezbollah asupra unei baze militare din Haifa
Hezbollah a transmis luni dimineață că atacul său a fost lansat „în apărarea Libanului și a poporului său” și „ca răspuns la agresiunile repetate ale Israelului”.
„Atât timp cât agresiunea israeliană continuă, iar liderii și oamenii noștri sunt asasinați, avem dreptul să ne apărăm și să răspundem la momentul și în locul potrivit”, se arată în comunicatul grupării, citat de Al Jazeera.
Fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad, eliminat într-un atac aerian la Teheran
În vârstă de 69 de ani, Ahmadinejad a fost ucis în locuința sa din estul Teheranului, împreună cu garda lui de corp.
Fiul lui Ali Khamenei, care ar fi trebuit să-i urmeze la conducerea Iranului, a fost eliminat
Care a fost motivul pentru care Persia și-a schimbat numele în Iran
Persia, cunoscută și sub numele de Imperiul Achaemenid sau Imperiul Persan, a fost cel mai mare imperiu între anii 550 – 330 î.e.n. Alexandru cel Mare. El a înfrânt Persia și a pus capăt dominației acestei civilizații.
Persia antică a fost un centru al culturii, religiei, științei, tehnologiei și artei. Multe dintre lucrurile și cunoștințele pe care le folosim astăzi provin de la perși, relatează Atlas Geografic.
Trump: Iranienii vor negocieri.
Președintele SUA, Donald Trump, a declarat că conducerea Iranului este dispusă să negocieze în urma atacurilor americano-israeliene și intenționează să accepte oferta de dialog. „Vor să vorbească, iar eu am fost de acord să vorbesc. Așa că voi vorbi. Ar fi trebuit să o facă mai devreme. Au așteptat prea mult”, a declarat președintele într-un […]
Protestatari uciși în Pakistan după ce au luat cu asalt consulatul SUA
Cel puțin șase protestatari au fost uciși și alți 20 au fost răniți după ce au luat cu asalt consulatul SUA, anunță CNN. Clădirea puternic fortificată se află în orașul portuar Karachi din Pakistan.
„Sute de oameni au apărut brusc în apropierea consulatului american”, iar polițiștii au sosit rapid, a declarat purtătorul de cuvânt al poliției din Karachi, Rehan Ali.
Conflictul din Orientul Mijlociu se extinde.
Cel puțin două drone au vizat portul Duqm din Oman, anunță Al Jazeera care citează o sursă din domeniul securității. Un muncitor străin a fost rănit după ce una dintre drone a lovit o locuință mobilă a angajaților.
FOTO Un român, martor al exploziei de la hotelul din Dubai.
Jurnalistul Nicolae Băciuț a surprins momentul în care o dronă a lovit Hotelul Fairmont, aflat pe insula artificială Palm Jumeirah din Dubai. Românul a văzut cum a decurs atacul de la ultimul etaj al unei…
Strâmtoarea Hormuz este deschisă petrolierelor „până la o nouă notificare”, potrivit unui oficial iranian
Fostul comandant al Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice, generalul Mohsen Rezaei, a declarat că armata americană și contingentul său din regiune sunt considerați acum „ținte legitime” pentru Teheran.
Putin numește asasinarea lui Khamenei „o încălcare cinică a tuturor normelor morale și juridice”
Președintele rus a condamnat asasinarea liderului suprem al Iranului
Mesajul președintelui Nicușor Dan după ce Israelul și SUA au atacat Iranul: „România este în deplină siguranță”
Preşedintele Nicuşor Dan a transmis, pe pagina sa de Facebook, un mesaj în contextul conflictului din Orientul Mijlociu. Acesta susține că România este „în deplină siguranţă şi nu se află sub niciun fel de ameninţare directă”.
MApN, anunț despre „evoluția situației de securitate din Iran”.
Ministerul Apărării Naționale anunță duminică, în contextul conflictului în desfășurare din Orientul Mijlociu, că din datele de până acum, nu rezultă o amenințare militară la adresa teritoriului României. „Din datele pe care ministerul le are…
CTP îl numește pe Trump un „dictator dezgustător”.
„Dictatorul vânător de dictatori”, începe mesajul lui Cristian Tudor Popescu.
Cicluri de scriere arse și timp de căutare zero: De ce defragmentarea unui SSD îl distruge în mod activ
Defragmentarea unității de stocare, sau defragmentarea, obișnuia să fie o operațiune de întreținere de bază, de rutină. Dar, pe măsură ce computerele noastre au evoluat, a crescut și nevoia de defragmentare.
Timișoara se pregătește de „marea înverzire”: stejari roșii plantați în Piața 700 și noi zone verzi în pregătire
Vremea favorabilă din ultimele zile a permis echipelor municipalității să iasă pe teren pentru primele intervenții peisagistice majore din acest an. Prioritatea zero: extinderea zonelor umbrite și înlocuirea arborilor lipsă din zonele cu trafic pietonal intens. În zona Pieței 700, atât la rondoul din sensul giratoriu, cât și în parcare, au fost plantați arbori din […]
Ce facem astăzi, 2 martie 2026, în Timișoara?
