Revista presei – 16.09.2024

În ziua de astăzi, este imposibil să nu observăm cât de des apar în presă articole despre provocările cu care se confruntă viitorul sistemelor publice de pensii și sănătate. Pe bună dreptate, aceste subiecte ne preocupă, având în vedere că, odată cu creșterea speranței de viață, tot mai multe persoane ajung să trăiască mai mult. Asta înseamnă că, în mod inevitabil, vom avea mai mulți pensionari care vor solicita servicii medicale și vor beneficia de pensii. Prin calcule simple, se poate observa că, atunci când generațiile care intră în sistem sunt de două ori mai numeroase decât cele care au cotizat anterior, presiunea asupra acestor sisteme publice se va dubla.

Ca urmare, concluzia naturală este că vom avea nevoie de fonduri suplimentare pentru a susține atât pensiile, cât și sistemul public de sănătate. Întrebarea esențială care se ridică este: de unde vom lua acești bani? Se tot vorbește despre extinderea și dezvoltarea rețelelor private de sănătate și despre promovarea sistemelor private de pensii, cum ar fi „Pilonul II”. De asemenea, se aduc în discuție sponsorizările și donațiile din mediul privat. Dar, în esență, niciuna dintre aceste soluții nu a reușit să rezolve până acum problemele de fond ale sistemelor publice, și nu este de așteptat să le rezolve nici pe viitor.

Sistemele private, fie ele de sănătate sau de pensii, au avut până acum rolul de a „căpușa” resursele statului, nu de a contribui eficient la îmbunătățirea situației generale.

Cu toate acestea, există o sursă de finanțare care este adesea ignorată sau, cel puțin, nu este utilizată la potențialul său maxim: profitul companiilor și impozitele aferente acestui profit. Este un fapt bine cunoscut că profitul companiilor a crescut spectaculos în ultimele decenii. În anii ’90, o marjă de profit de 20% era considerată foarte bună. În prezent, nu este deloc neobișnuit să vedem companii care înregistrează marje de profit de 100% sau chiar 1000%, iar în viitor, aceste marje vor continua să crească, în special datorită progresului tehnologic, automatizării și inteligenței artificiale.

Din păcate, de multe ori acest profit este ascuns sau diminuat artificial prin diverse metode de optimizare fiscală, ceea ce înseamnă că statul colectează mai puține taxe decât ar trebui. Pentru a evita acest fenomen, este necesară o remodelare a sistemului de impozitare.
Un astfel de model ar putea fi acela în care, până la un anumit nivel de profit – să spunem, 50.000 de euro pe an – toate entitățile economice să plătească un impozit pe venit. In felul acesta oricine obține venituri va plăti un impozit.
Pentru profiturile ce depășesc acest prag, impozitarea să se facă pe baza profitului efectiv.

După cum puteți observa, nu vorbim aici de o creștere a impozitelor ci doar de eliminarea sistemului prin care companiile mici sunt obligate să plătească impozit pe venit, deci vor plăti impozit indiferent de mărimea veniturilor, în timp ce firmele mari plătesc impozit pe profit. Profit care poate fi redus prin tot felul de artificii, ajungându-se la situația în care dacă profitul este zero și impozitul este zero.

Această abordare ar avea mai multe beneficii.
În primul rând, ar împiedica marile companii să se sustragă de la plata corectă a taxelor, deoarece acest sistem ar face evaziunea mai dificilă. Este destul de simplu să ascunzi profitul, dar este foarte greu să ascunzi veniturile. Ca să faci evaziune ascunzănd veniturile trebuie să faci evaziune pe tot lanțul, de la cel care cultivă grâul până la cel care vinde pâinea, ceea ce este practic imposibil.
În al doilea rând, ar crea un sistem de impozitare mai echitabil, în care cei care câștigă mai mult să plătească mai mult, iar cei cu venituri mici sau inexistente să fie scutiți de povara fiscală. În esență, ar fi un sistem de redistribuire a resurselor în favoarea celor mai vulnerabili.

Astfel, printr-o mai bună redistribuire a profiturilor prin intermediul sistemului fiscal, nu doar că am putea rezolva problema finanțării pensiilor și a sistemului public de sănătate, dar am putea crea și un sistem mai echitabil pentru toți. Aceasta nu ar fi doar o soluție la problemele economice ale statului, ci și o măsură de justiție socială.

Singura problemă care ar mai trebui rezolvată ar fi felul în care să fie administrate aceste venituri suplimentare, pentru a nu ajunge să fie risipite sau gestionate ineficient.

*

În România, țara care adăpostește cea mai mare populație de urși bruni din Europa, animalele au ucis 26 de persoane și au rănit 276 în ultimele două decenii, conform datelor furnizate de Ministerul Mediului. În același interval de timp, vehiculele cu motor au provocat 45.000 de decese, potrivit Eurostat. Și totuși, ne întrebăm: de ce ucidem urșii în România?

Răspunsul, se pare, nu este atât de complicat. La rădăcina acestui fenomen stă lăcomia. Să nu uităm că vânătoarea de urși a devenit o afacere profitabilă, vânătorii străini sunt dispuși să plătească sume impresionante pentru privilegiul de a ucide un urs. Această industrie a vânătorii se ascunde sub pretexte ecologice sau de control al populației de urși, dar în esență, este doar un alt mod de a face bani din suferință și moarte.

Dar lăcomia nu se limitează la vânătoarea organizată. Ea se extinde și la modul în care am distrus treptat habitatele naturale ale urșilor. Pădurile, odată refugiu sigur pentru aceste animale, au fost tăiate fără milă. Recoltăm fără măsură fructele de pădure și alte resurse pe care urșii se bazau pentru a se hrăni. În absența hranei naturale, urșii nu au altă opțiune decât să se aventureze pe marginea drumurilor, căutând mâncare de la turiști sau localnici. Sau, înfometați și disperați, se refugiază în gropile de gunoi din satele și orașele de la poalele munților, exact cum fac și oamenii săraci, împinși de lipsuri.

Și, bineînțeles, trebuie să discutăm și despre răutate. Nu e doar lăcomie în joc aici, ci și răul pur. Vânătorii, acești oameni care se laudă cu trofeele lor sângeroase, nu sunt doar căutători de profit. Sunt indivizi cărora le place să ucidă, care se hrănesc cu suferința și moartea altor creaturi. Ei nu pun preț pe viață, nici pe cea a urșilor, nici pe cea a altor animale, nici măcar pe a oamenilor sau a pădurilor care mențin echilibrul naturii.

Astăzi ucid urși, mâine ar putea ucide oameni. Dacă ar avea libertatea de a face ce vor, s-ar întoarce împotriva celor slabi și vulnerabili. Poate că ar începe cu oamenii săraci, cei care trăiesc în marginea societății și care nu se încadrează în standardele lor de „valoare umană.” Iar ceea ce este și mai înfricoșător e că adesea tocmai acești oameni, cu astfel de înclinații, ajung să fie cei care iau decizii pentru noi toți.

Ne confruntăm cu o lume în care lăcomia și răutatea sunt tolerate, chiar încurajate. Și dacă nu începem să punem preț pe viețile tuturor ființelor, fie ele oameni sau animale, nu doar pe ce putem câștiga din moartea lor, riscăm să ne pierdem complet umanitatea.

*

Probabil că mulți se vor întreba ce m-a apucat de am pus la Revista presei un articol despre Oana Lis.
Părerea mea este că, indiferent cine a fost Oana Lis în tinerețe și ce decizii a luat atunci, pentru ceea ce face acum merită toate aprecierile. Gândiți-vă că Viorel Lis nu este întotdeauna așa cum arată în pozele din articol, un bătrân cuminte care stă pe fotoliu și se uită la televizor. Asta este pentru poze. Realitatea, când nu vin reporterii sau poștașul cu pensia, este mult mai dură. Gândiți-vă doar la cât e de greu să-l cureți pe omul acela mare când se cacă pe el și nu poate să se scoale singur din pat. Chiar și să-i schimbi pamperșii este o provocare.
Să ai grijă de cineva vârstnic, în special de o persoană care începe să piardă controlul atât asupra forței fizice, cât și asupra clarității mentale, este o provocare pe care mulți nu ar accepta-o. E o responsabilitate emoțională și fizică enormă, o luptă zilnică cu uzura timpului, care nu e doar epuizantă, ci și plină de sacrificii.

Cât despre planul ei de a-și asigura bătrânețea, trebuie să recunosc că și eu am reflectat asupra unei idei similare. În mintea mea, am conturat imaginea unei mici comunități de prieteni pensionari care să-și unească resursele, creând un mediu de sprijin reciproc. Mi-am imaginat o casă mare, sau poate chiar o colonie de căsuțe cochete, în care fiecare ar avea spațiul său personal, dar unde ar exista și zone comune – o bucătărie mare, un living spațios, grădini liniștite – unde cei ajunși la vârsta pensionării să-și petreacă timpul împreună.

Într-o astfel de comunitate, oamenii s-ar ajuta unii pe alții nu doar cu sarcini practice, ci și în momentele mai grele, când sănătatea sau starea de spirit nu le-ar mai permite să fie la fel de independenți. O rețea de sprijin autentic, unde grija și afecțiunea ar deveni fundația relațiilor dintre acei oameni, ar face bătrânețea mai suportabilă și mai puțin singuratică. În loc să fie izolați sau lăsați pe mâinile unor străini, ar avea în jur oameni dragi, cu care au împărtășit o viață întreagă de amintiri și experiențe.

A trăi într-o astfel de comunitate înseamnă să îți împarți bătrânețea cu oameni care te cunosc, te înțeleg și te respectă, oameni cu care poți râde, povesti sau, pur și simplu, să stai liniștit într-o seară de vară, privind apusul. O soluție perfectă pentru vremurile în care acei oameni s-ar simți vulnerabili, dar nu își doresc să fie singuri.

Și nu numai că m-am gândit la așa ceva dar într-o zi am și desenat un astfel de loc.

*

Pentru că a venit vorba despre poze, undeva mai jos aveți o stradă cu niște case, patru copii și un câine.
Acestea erau mult lăudatele case despre care tot pomenesc adepții capitalismului interbelic românesc, cele pe care și le puteau permite muncitorii sau micii meșteșugari din acea perioadă.
Nu întotdeauna erau casele lor, uneori oamenii ăia stăteau acolo în chirie, de multe ori era vorba despre o curte a unui proprietar în care erau mai multe locuințe cu câte o cămărută și o bucătărie, iar în fundul curții era o latrină pe care o foloseau în comun.

***

Echipajul Polaris Dawn al SpaceX s-a întors acasă, după misiunea istorică din spațiu

Echipajul Polaris Dawn al SpaceX s-a întors acasă, încheind o misiune de cinci zile pe orbită – care a inclus prima ieşire în spaţiu a unor persoane private. Capsula a aterizat în Golful Mexic, potrivit CNN.

Misiunea Polaris Dawn a intrat în istorie deoarece a atins o altitudine mai mare decât a călătorit orice om în ultimele cinci decenii. O ieşire în spaţiu efectuată joi dimineaţa a marcat, de asemenea, prima dată când un astfel de efort a fost finalizat de o misiune finanţată şi operată privat.

Avionul spațial secret al Chinei se întoarce pe Pământ după opt luni: „Prea avansat pentru a fi arătat”

O navă spațială experimentală reutilizabilă a Chinei, considerată a fi avionul spațial secret al țării, a aterizat pe Pământ după mai bine de opt luni pe orbită, într-un episod ce marchează o nouă etapă în cursa spațială dintre Statele Unite și China. Nava a fost lansată în decembrie anul trecut și s-a întors după 268 de zile într-un loc de aterizare neprecizat. Agenția de știri de stat Xinhua a declarat misiunea un „succes total”, potrivit CNN.

Spațiul Schengen ar putea să dispară: un expert german consideră că doar astfel s-ar putea reduce numărul de migranți care ajung în Germania

Controalele granițelor Germaniei nu reduc migrația. Intenţia guvernului de la Berlin de a extinde controalele frontaliere probabil nu vor avea ca rezultat o scădere vizibilă a numărului de solicitanţi de azil, a declarat duminică expertul în problema migraţiei Gerald Knaus.

Controalele granițelor Germaniei nu reduc migrația

”Orice persoană care crede că aceste controale la frontiere vor conduce la o reducere a migraţiei ilegale are o aşteptare care este irealizabilă”, a spus Gerald Knaus într-un interviu pentru postul de radio Deutschlandfunk.

Fotografie din 1965 din Ferentari, virală pe rețelele sociale: patru copii și-un câine

O fotografie publicată pe rețelele sociale a devenit virală în doar 24 de ore, adunând sute de distribuiri și comentarii. Imaginea surprinde un instantaneu din cartierul bucureștean Ferentari și e realizată în 1965, după cum se arată pe pagina de Facebook Bucureștiul Secret, unde a fost publicată. În fotografie sunt patru copii și un câine pe o uliță îngustă de pământ, între case mici cu acoperișurile negre, cârpite. Imaginea a strâns peste 380 de distribuiri și aproape 300 de comentarii în mai puțin de 24 de ore.

Atenție la fraudele financiare: Românii, ținte ale escrocilor care promit câștiguri rapide din investiții

Un nou val de fraude financiare vizează românii prin mesaje care încurajează investiții aparent avantajoase, dar care, în realitate, direcționează fonduri către conturile infractorilor. Potrivit publicației Studiifinanciare.ro, aceste scheme sunt construite pe promisiuni de câștiguri rapide și o viață lipsită de griji la bătrânețe. Escrocii profită de naivitatea și lipsa de cunoștințe financiare a victimelor […]

Oana Lis trage un semnal de alarmă: „E și cazul lui Irinel Columbeanu. Poți oricând să fii foarte sus și apoi foarte jos”

Căsătorită din anul 2011 cu Viorel Lis, care a fost primarul Bucureștiului, Oana Lis se ocupă singură de îngrijirea soțului. La 80 de ani, acesta nu se mai deplasa singur, își pierde rapid echilibrul și se confruntă cu mai multe probleme de sănătate.
Văzând cât de grea e bătrânețea lui Viorel Lis, Oana Lis le recomandă tuturor să își facă un plan pentru bătrânețe. A vorbit chiar și de Irinel Columbeanu, care și-a pierdut întreaga avere și a ajuns să trăiască la azil. „Chiar aș recomanda oamenilor, la bătrânețe, să își facă un plan. Mă uit la Viorel și văd că el nu și-a făcut un plan. La bătrânețe trebuie să ai un plan, nu poți să te bazezi pe copii, nici pe rude, nici pe nimeni, ci pe bani.