În fosta Republică Democrată Germană (RDG), una dintre cele mai fascinante și adesea mitologizate invenții ale epocii socialiste a fost așa-numitul pahar din sticlă care nu se spărgea.
Povestea acestui obiect aproape magic începe în orașul Rudolstadt, în landul Turingia, acolo unde funcționa fabrica Jenaer Glas, subsidiară a celebrului concern Carl Zeiss Jena.
Această fabrică producea un tip de sticlă specială, cunoscută sub numele de sticlă borosilicată, o inovație ce își are originile în cercetările lui Otto Schott, unul dintre pionierii chimiei industriale germane de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Sticla borosilicată este folosită și astăzi pentru echipamente de laborator, ustensile de bucătărie și corpuri de iluminat, datorită rezistenței sale ridicate la șocuri termice și mecanice.
Însă în RDG, dincolo de utilizările industriale, această sticlă a fost folosită pentru producerea de pahare, farfurii, cești și carafe destinate consumului casnic.
Aceste obiecte aveau un aspect simplu, funcțional, dar erau extrem de rezistente: puteau fi scăpate pe jos fără să se spargă și rezistau la schimbări bruște de temperatură.
În unele relatări din epocă, copiii băteau cuie cu un pahar sau îl aruncau de la etaj fără consecințe – o hiperbolă, desigur, dar care reflectă reputația acestor obiecte.
Motivația din spatele acestui design era una ideologică și practică.
Într-o societate socialistă care promova durabilitatea și economia planificată, nu era încurajată producția de obiecte menajere „consumabile” ca în Occident.
În loc să vinzi 10 seturi de pahare pe an unei familii, scopul era să produci un singur set, bun pentru o viață. Această filozofie mergea mână în mână cu propaganda oficială, care punea accent pe superioritatea produselor socialiste: ieftine, rezistente, fiabile.
Fabrica de la Jena producea sub eticheta Jenaer Glas, iar aceste produse s-au bucurat de o mare popularitate nu doar în RDG, ci și în URSS, Polonia și chiar în unele țări occidentale.
Si la noi, în România, aceste obiecte erau destul de apreciate. Tin minte că mama avea o colecție de vase de gătit și pahare din „Sticlă de Jena” și a murit cu convingerea că cartofii sau carnea gătite în acele vase aveau un gust mai bun decât cele gătite în cretițe de tablă „Flamura Roșie”.
După reunificarea Germaniei, însă, această minunată industrie a sticlei care refuza să se spargă a avut parte de o trezire brutală la realitatea pieței libere.
În capitalism, ideea de a produce ceva care nu se strică e considerată aproape o crimă economică.
Cine ar mai cumpăra pahare noi, dacă cele vechi nu se sparg niciodată?
Așa că sticla durabilă a fost rapid trimisă la colțul rușinii, iar locul i-a fost luat de produse „moderne”, elegante, fragile ca nervii unui manager de corporație.
În logica noii economii, un pahar bun e un pahar care crapă la prima atingere cu chiuveta.
Sau, mai bine, unul care se sparge singur după expirarea perioadei de garanție, așa cum se întâmplă și cu televizoarele, mașinile și alte bunuri de consum.
Astfel, visul socialist al durabilității s-a izbit frontal de coșmarul capitalist al consumului perpetuu – iar cel din urmă, desigur, a câștigat, că doar aduce profit.
Astăzi, aceste pahare aproape indestructibile din RDG au devenit obiecte de colecție. Le poți găsi în târguri de vechituri, în muzee ale cotidianului socialist sau pe platforme online dedicate nostalgiei est-germane (așa-numita Ostalgie). Unele au rămas în uz în familii din Estul Germaniei, fiind transmise din generație în generație – martori solizi, la propriu și la figurat, ai unui alt mod de a gândi producția și consumul.
