Un mesaj din partea Federației Mondiale a Anesteziștilor ne vorbește despre motivul pentru care ziua de 16 octombrie a fost aleasă drept ziua în care pe tot globul se sărbătoresc anesteziștii:
„Ziua Mondială a Anesteziei comemorează nașterea anesteziei, pe 16 octombrie 1846, când medicii de la Spitalul General din Massachusetts au prezentat pentru prima dată utilizarea eterului asupra unui pacient. Făcând acest lucru, au schimbat chirurgia pentru totdeauna, dovedind că este posibil ca pacienții să fie supuși unei intervenții chirurgicale fără tortura durerii asociate anterior cu aceasta.
În ciuda faptului că au trecut aproape 170 de ani de la prima procedură de anestezie și de la nenumăratele descoperiri care au urmat-o, aproape 5 miliarde de oameni continuă să nu aibă acces la practici sigure de anestezie”.
Este o zi mai potrivită decât oricând de a vorbi despre încă un capitol al anesteziei moderne din Timișoara, și despre cei care au avut un rol ca acesta să se scrie. Azi, câteva rânduri de prezentare a unui om și a unei idei care au adus roade palpabile pentru anestezia din Estul Europei, din România și din Timișoara. Este vorba de un medic anestezist israelian pe care l-am cunoscut la Cursul Internațional de Ghiduri și Protocoale în Anestezie, Terapie Intensivă și Medicină de Urgență, ediția 21, de la sfârșitul lui septembrie.
Pierd, din varii motive, prelegerea ținută de Gabriel Gurman, „Anesthesiologists live longer. Do they live better?” („Anesteziștii trăiesc mai mult. Dar și mai bine?”) Dar puțin după, la o discuție despre diverse reviste medicale, un bărbat pe care l-am identificat rapid a fi cel pe care dorisem să-l întâlnesc se pune să povestească exemplul lui personal de comunicare cu o revistă mai puțin credibilă, ce publica articole din zona medicală pe bani. Umorul, atât al felului de a povesti, cât și al întâmplării respective, unde cei de la dubioasa revistă, ce punea preț mult mai degrabă pe a face bani, nu pe calitate, l-au recomandat pe prezentator drept om cu har în a se mișca printe diversele încercări ale societății. Și de aici a pornit dialogul nostru.
În fapt, ideea materialului pe care îl vedeți aici a venit după ce am aflat că interlocutorul meu, evreu plecat în Israel din România, a contribuit la școlirea unui mare număr de anesteziști din Europa de Est, inclusiv din Timișoara. Mă bucură când cei care sunt în posesia unor cunoștințe fac ce pot ca ele să se răspândească și spre cei care încă nu le au. Dar să vedem cine este cel care a venit cu această idee, și cum a curs ea.
Gabriel Gurman este anestezist, are 72 de ani și pare să arate, prin tot ce face, că pentru el nu există ”perioada de pensie, cu odihna binemeritată”. A plecat din România la 32 ani, fusese intern ATI 3 ani la Spitalul Brâncovenesc, stă în Israel unde a lucrat 14 ani la Haifa și 20 de ani la Beersheba. A fost și profesor universitar la Universitatea Ben-Guriyon baNegev din Beersheba.
Familia lui are o poveste ce se întinde pe mai multe continente, o parte plecase în Argentina, din Basarabia, bunicul lui a rămas. Îmi spune că are două scrisori ale bunicului, în ebraică, înspre Palestina, din 1938, despre pericolul în care erau evreii. Îmi povestește și de bunica lui, care a fost ucisă de armata română în Transnistria, lucru pe care l-a povestit în textul „Moartea calului”. Pentru că doctorul Gurman și scrie. Mult, despre multe. Și bine face.
Îmi povestește și despre ciudata întâmplare în care tatăl lui, medic, ajunge să o cunoască, în propriul cabinet, pe o femeie căreia, după ce au disacutat puțin despre lucruri din trecut, ajunge să îi spună: ”Fiul dumneavoastră a ucis-o pe mama mea”.
Îl întreb pe Gabriel Gurman dacă a plecat din țară din cauza antisemitismului – îmi spune că îl simțea, nu periclitându-i viața, dar că a plecat pentru că a vrut în țara lui. Acolo se simte acasă. Spune că a simțit asta din primul moment când a ajuns acolo, era între ai lui, se țineau sărbătorile lui. Apoi, 20 de ani nu a avut legătură cu prietenii, România nu mai exista. ”Când eu am ajuns în Israel, româna era limba 3, după ebraică și arabă – acum nu e în primele 15 care se vorbesc”. Ciudate transformări s-au întâmplat și în Israel. Și, acum, când sărbătorim Ziua Mondială a Anesteziștilor, un nou război îi macină pe cei de acolo…
Cei care au plecat, s-au adaptat la acest nou „acasă” – „Copiii noștri nu vorbeau româna, nici un copil de străin nu vorbește limba părinților” – îmi spune, și e cumva trist cum se reduce posibilitatea multiculturalismului…
În 1990, un prieten l-a adus în România. Era octombrie și ce a reținut cel mai bine de la acel drum era un fir electric coborât de la etajul 7 al unei clădiri, pentru un reșou folosit de un om care vindea ceva – Gurman și-a zis că poporul ăsta nu moare, dacă oamenii pot să se descurce așa.
Și tot atunci a început să migălească la un mare proiect. Între 1993 și 2005, 130 de medici ATI din Europa de Est au mers în Israel, unde au stat între o lună și două luni, ca să învețe cum se lucrează acolo. „Ei spun că a fost primul lor contact cu medicina adevarată” – spune medicul. Pentru vremurile acelea conta imens. „Azi nu există deosebire între medicina din centre universitare din România și din Israel” – adaugă. Dar pentru vremea aceea era important să se construiască drumuri spre a se ajunge aici.
Tot în anii aceia, Gabriel Gurman a fost la Federația Internațională de Anestezie și a vorbit despre cum se predă disciplina pe care o știa. Și așa, după, a apărut o școală internațională de instrucție de ATI. Între 2007 și 2012 tineri din aceleași țări au învățat despre cum se preda ATI, într-un program ce cuprindea o săptămână de studiu, 6 luni pauză, o săptămână de studiu, 6 pauză, una de studiu (deci 3 de studiu) – la acest program a participat și conferențiarul de azi Ovidiu Bedreag, pe care l-am auzit, într-un moment de respiro al congresului condus de prof Dorel Săndesc, cu câteva cuvinte de laudă legate de acest proiect și de cel care l-a inițiat, anestezistul Gabriel Gurman.
Aflu de ce au fost alese aceste țări – „Erau la periferia sistemului sovietic, nu se ridicaseră, în 2007 a avut loc în Chișinău primul congres internațional de ATI și a participat și președinta Federației Mondiale de Anestezie. De atunci, anestezia din Republica Moldova a evoluat superb”, spune Gurman.
Anestezistul îmi povestește despre atașamentul său față de Republica Moldova, unde e îngropat bunicul său și unde merge des. A scris istoria familiei, e bine ca undeva lucrurile acestea să rămână. El însuși a avut doi băieți, unul a murit într-un accident în India, celălalt băiat este fizician și are de la el trei nepoti. Mă gândesc, acum, când pun pe hârtie toate astea, de sunt bine, toți, în această răsucire aberantă a istoriei prin care trebuie să treacă, iar…
Gabriel Gurman e un om energic, îmi spune că s-a născut cu un surplus de adrenalină, „de ești altfel în anestezie, ești un anestezist prost”, completează, și îl cred întrutotul. Îmi spune mai departe, din povestea vieții lui: „Am făcut 1500 gărzi, cam 4 ani de închisoare. De la 32 de ani la 42 am mers prin lume ca ofițer medical, nu cu arma în mână, ci pe umăr”. Dincolo de ele, a scris peste 15 volume. Îl întreb de citește și poezie, dar nu, văd pe fața lui că se strâmbă când aude de așa ceva. Îmi explică de ce – a uitat o poezie, la 6 ani, când trebuia să o recite, și de atunci urăște poezia. Se simte bine în proză scurtă, în aforisme.
E la pensie de la 67 ani, dar a mers la un spital particular unde a condus secția de ATI. „Fac tot ce îmi trece prin cap” – spune. Soția lui e ingineră, mai stă cu nepoții, de Paști a fost cu ea în Maroc.
Îmi spune și de cele 9.000 de bancuri pe care le are în computer. E un moment bun să îl întreb de războiul dintre anesteziști și chirurgi, de unde și vin o sumă din bancurile cu medici. Îmi spune despre o mai veche zicătoare de pe la ei: „Cind ai fost în SUA” – pentru că în anii 50 se pleca acolo, iar acolo erau surorile medicale cele ca dădeau anestezia, și imigranți ce nici nu vorbeau engleza, și de aici spune el că a plecat deprecierea dinspre chirurgi spre anesteziști, dar e un fenomen mult mai așezat, acum, în Israel.
Îl întreb pe Gabriel Gurman și dacă vede și el ca Dorel Săndesc, că la ATI e ca pe front. Îmi spune: „Nu văd o asemănare cu frontul, am scris două capitole în „ Manual of desaster medicine”, apărut la o editură din Germania, foarte multe lucruri din ATI se aplică în război dar nu se poate vorbi de ceva asemănător”.
În Israel e, iar, război. Discuția noastră, dintr-o zi de toamnă însorită, despre război și despre greul meseriei capătă cu totul alte valențe acum când cel care a făcut atâta bine medicilor anesteziști din Estul Europei este, iar, în mijlocul unor evenimente triste. Multă putere de muncă, profesore Gurman, de Ziua Anesteziștilor, și, în numele celor care acum predau ce i-ați învățat, la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș, din Timișoara, numai bine!
Ramona Băluțescu
