Povestea începe într-o seară de Ajun, în casa familiei Stahlbaum. Micuța Clara primește în dar un spărgător de nuci în formă de soldat de la unchiul ei misterios, Drosselmeyer. La miezul nopții, magia se dezvăluie: spărgătorul de nuci prinde viață, iar Clara este transportată într-o lume fantastică, unde jucăriile devin personaje vii, iar un Rege al șoarecilor își conduce armata într-o bătălie spectaculoasă.
După ce spărgătorul de nuci triumfă, el se transformă într-un prinț fermecător și o conduce pe Clara într-o călătorie fabuloasă către Țara Dulciurilor, guvernată de Zâna Fondantelor. Aici, totul devine un dans: fulgii de nea, florile, păpușile din diferite colțuri ale lumii, fiecare aducând propria poveste prin muzică și mișcare.
„Spărgătorul de nuci” are la bază o poveste scrisă de E.T.A. Hoffmann, intitulată „Spărgătorul de nuci și Regele șoarecilor”. Hoffmann, un maestru al literaturii fantastice germane, a creat o poveste complexă, plină de întuneric și mister. Totuși, versiunea pe care o cunoaștem astăzi este adaptarea lui Alexandre Dumas tatăl, care a îndulcit povestea și i-a conferit o aură feerică.
Povestea lui Hoffmann era deja cunoscută, dar transformarea acesteia într-un balet a fost ideea lui Marius Petipa, renumitul coregraf al Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg. Petipa a colaborat cu Lev Ivanov, iar pentru muzică l-a ales pe Piotr Ilici Ceaikovski, un compozitor care deja cucerise inimile spectatorilor cu baletele sale anterioare, „Lacul lebedelor” și „Frumoasa din pădurea adormită”.
Ceaikovski nu a fost inițial entuziasmat de acest proiect. Povestea îi părea prea simplă, iar sarcina de a compune muzică pentru o astfel de fantezie îl îngrijora. Totuși, geniul său a învins scepticismul, iar rezultatul a fost un partitură ce combină rafinamentul orchestral cu momente de o simplitate sublimă.
Premiera baletului a avut loc la Sankt Petersburg pe 18 decembrie 1892, dar recepția inițială a fost modestă. Publicul nu a fost pe deplin convins de structura sa neobișnuită – mai ales de actul al doilea, care pare mai degrabă o succesiune de dansuri decât o continuare narativă.
Totuși, timpul i-a oferit lui „Spărgătorul de nuci” locul pe care îl merita. Începând cu mijlocul secolului XX, baletul a devenit un simbol al sărbătorilor de iarnă, fiind montat anual pe scenele din întreaga lume. Fiecare interpretare aduce ceva unic, dar sufletul poveștii – magia muzicii lui Ceaikovski – rămâne mereu același.
