A trecut 1 noiembrie, ziua în care toți apropiații își vizitează rudele în cimitir, le aprind lumânări și le duc flori.
Este seara zilei de 2 noiembrie, Ziua Morților.
În cimitir s-a așternut liniștea, miile de lumănări aprinse în ziua trecută au fost stinse de vânt.
E întuneric beznă.
O noapte rece de toamnă, cu luna plină strălucind palid deasupra unui cimitir. În jur, o liniște nefirească domnește peste morminte, iar vântul șuieră printre crengile copacilor dezgoliți, ca un avertisment spectral.
Și la fel ca în fiecare an în această zi, la miezul nopții, Moartea își ia vioara și începe să cânte un cântec vesel, chemându-i pe toți cei morți să se ridice din morminte și să danseze.
Dansul durează până în zori, când cocoșul cântă și toate sufletele se întorc, epuizate, la somnul lor de veci.
Născut la Paris în 1835, Camille Saint-Saëns a fost un copil-minune, un talent muzical pe care contemporanii săi l-au considerat aproape supranatural. A debutat ca pianist la vârsta de zece ani și a devenit un compozitor prolific, cu o carieră întinsă pe mai mult de șase decenii. Deși reputația sa se leagă de operele simfonice și concertele sale pentru pian, Saint-Saëns a fost și un spirit ironic și jucăuș, iar acest caracter transpare perfect în Danse Macabre.
Întreaga compoziție este dominată de un ritm de vals, o ironie macabră, având în vedere că valsul era considerat, în mod tradițional, un dans al bucuriei și eleganței. Saint-Saëns transformă această eleganță într-o nebunie frenetică. Vioara, interpretând tema Morții, execută treceri rapide și tremolo-uri, în timp ce percuția redă sunetele oaselor care se lovesc unele de altele.
