Dacă titlul acestui capitol vă sună cunoscut, nu este o coincidență.
„Vă place Brahms?” este nu doar o expresie, ci și titlul unui roman scris de Françoise Sagan în 1959, ecranizat ulterior într-un film celebru cu Ingrid Bergman și Anthony Perkins.
Romanul vorbește despre iubire, despre alegeri, despre melancolie – toate teme care ar putea fi, fără efort, puse pe note în muzica lui Johannes Brahms.
Căci, dacă este un compozitor care știe să spună povestea unor sentimente contradictorii, acel compozitor este Brahms. Nimic nu o dovedește mai bine decât Simfonia a III-a, o lucrare atât de expresivă încât aproape că vorbește cu ascultătorul.
Simfonia nr. 3 în Fa major, op. 90, a fost compusă în 1883, când Brahms avea 50 de ani. Spre deosebire de prima sa simfonie, la care a lucrat aproape 20 de ani, această a treia a fost scrisă în doar câteva luni. Dar timpul scurt de compoziție nu a afectat profunzimea lucrării. Dimpotrivă, simfonia respiră o maturitate artistică desăvârșită, un echilibru subtil între pasiune și resemnare, între tumult și liniște.
Simfonia se deschide cu un suflu puternic, aproape eroic, al instrumentelor de suflat, urmat de un contrast imediat: o linie muzicală blândă, care pare să se retragă în sine. Această alternanță între forță și delicatețe va fi prezentă întraga simfonie.
Dacă Simfonia I este despre luptă, iar Simfonia a II-a despre seninătate, Simfonia a III-a este despre reflecție interioară. Nu are exuberanța lui Beethoven, dar nici dramatismul excesiv al lui Mahler. Este o muzică pentru cei care au trăit, au iubit și poate au pierdut. Pentru cei care știu că fericirea și tristețea nu sunt opuse, ci părți ale aceleiași povești.
Așa că, dacă întrebarea rămâne: „Vă place Brahms?”, răspunsul, după ce ai ascultat această simfonie, nu poate fi decât unul singur: Cum să nu-ți placă?
