Într-un orășel venețian plin de canale și gondole, în anul 1716, un preot roșcat poreclit „Preotul roșu” scria o muzică care nu avea să fie uitată nici după trei secole. Numele lui era Antonio Vivaldi. Printre sutele de concerte și sonate pe care le compunea aproape ca dintr-o suflare, a apărut și o lucrare aparte, cu totul diferită de ce se cânta în acea vreme: „Juditha triumphans”.
Această oratorie, cu numele complet Juditha triumphans devicta Holofernis barbarie (Judita triumfătoare, după ce a învins barbaria lui Holofern), este o poveste biblică spusă în sunete. Dar nu e o simplă poveste religioasă – e și propagandă politică, și feminism baroc, și experiment muzical.
O femeie, o sabie și un cap tăiat
Judita, eroina lucrării, nu e o femeie supusă, ci un simbol al curajului și vicleniei. În fața unui general asirian numit Holofern, care voia să cucerească orașul ei, Betulia, ea se preface sedusă, intră în tabăra lui, îl îmbată… și apoi îi taie capul. Nu e o imagine blândă, dar e una puternică: femeia nu doar că își apără orașul, dar o face cu o sabie în mână și cu o inteligență ascuțită.
Această poveste era perfectă pentru Veneția anului 1716. Republica venețiană tocmai câștigase o bătălie împotriva turcilor otomani, și voia să arate lumii că „femeile credinței” pot învinge „barbaria orientală”. Într-o lume dominată de bărbați, Vivaldi a scris muzică pentru un cor și o orchestră formate exclusiv din femei – tinerele eleve de la Ospedale della Pietà, un orfelinat devenit celebru datorită calității muzicale.
Armatae face et anguibus – Un șarpe pe portativ
Una dintre cele mai spectaculoase arii din această oratorie este „Armatae face et anguibus”, tradusă aproximativ: „Înarmată cu torțe și șerpi”. Nu e o metaforă blândă, ci un foc muzical. Scrisă pentru voce de contralto și o orchestră care include oboi, fagot, coarde și… trompete, aria e o demonstrație de forță și viteză.
Totul e construit pentru a reda imaginea Juditei pregătindu-se de luptă. Ascultă trompetele – sunt clar chemări de război. Ascultă vocea – sare cu agilitate de pe o notă pe alta, imită șuierul șarpelui și flacăra torței. Parcă vezi întreaga scenă: o femeie frumoasă, cu o sabie ascunsă sub veșminte, înaintând printr-un cort luminat de focuri, în mijlocul dușmanilor adormiți.
E una dintre cele mai spectaculoase arii de bravură ale barocului, plină de coloratură și energie, și cere unei cântărețe nu doar tehnică, ci și curaj – așa cum și Judita a avut nevoie.
