Dintre toate simfoniile lui Wolfgang Amadeus Mozart, a 40-a are ceva aparte. E o muzică neliniștită, plină de tensiune, ca o conversație între un suflet frământat și lumea care nu-l înțelege. Scrisă în vara anului 1788, într-o perioadă în care viața compozitorului era departe de a fi senină, această simfonie pare să-i fi dat glas tulburărilor interioare pe care Mozart, altfel jovial și plin de haz, le ținea ascunse în spatele zâmbetului său ironic.
Simfonia nr. 40 nu are introducere grandioasă, nu se pregătește să te impresioneze cu fastul imperial al Vienei. Dimpotrivă, începe direct, aproape pe furiș, cu un motiv agitat în vioare – ca un gând neliniștitor care îți răsare brusc în minte. Este una dintre cele mai recunoscute teme din muzica clasică, nu pentru că ar fi „drăguță”, ci pentru că te face să simți ceva. Îți dă o stare. Îți spune: „Atenție, nu e o zi obișnuită.”
Și într-adevăr, nu era. Mozart era în pragul ruinării financiare, avea conflicte cu familia, iar Viena începuse să-i întoarcă spatele. Cu toate astea, în numai șase săptămâni, a scris trei simfonii colosale – nr. 39, 40 și 41 („Jupiter”). O performanță care, și azi, pare de necrezut.
Simfonia nr. 40 nu e o lamentație, nu e o plângere. E mai degrabă o revoltă tăcută. În al doilea timp, Andante, Mozart își lasă sufletul să respire într-un dialog liniștit, dar nu lipsit de tensiuni. Scherzo-ul, al treilea timp, e plin de accente bruște și dansuri întrerupte, ca o ironie muzicală. Iar finalul… oh, finalul! Nu aduce rezolvare, nu oferă mântuire. Se termină brusc, aproape brutal, ca o frază întreruptă.
Mozart nu a auzit niciodată această simfonie interpretată public cât a trăit. Poate că n-a fost niciodată cântată în timpul vieții lui. Și totuși, simfonia nr. 40 a supraviețuit secolelor, devenind un simbol al umanității în fața suferinței, o dovadă că și în mijlocul haosului se poate naște ceva sublim.
