Dacă ai crezut vreodată că marile povești de iubire au început cu Shakespeare sau cu sonetele medievale, „Cântarea Cântărilor” – scrisă acum aproape trei milenii – vine să-ți amintească faptul că oamenii au iubit, au râvnit și s-au dorit cu aceeași intensitate încă din zorii istoriei. Poemul apare în Vechiul Testament, o colecție în mod normal sobră și disciplinată, dar acest text este… altceva. Este senzual, metaforic, eliberat, un duet erotic între un bărbat și o femeie care nu se ascund după perdeaua pudibonderiei.
Este probabil cel mai antic poem de dragoste care a supraviețuit complet și, cu siguranță, cel mai surprinzător dintre textele sacre.
„Gura ta este dulce ca mierea” – spune el.
„Mângâierile tale sunt mai bune decât vinul” – răspunde ea.
Sunt comparații simple, dar senzoriale. Vinul, mierea, mirosurile, grădinile – totul creează o atmosferă caldă, aproape tropicală, în care simțurile sunt personajele principale.
Și apoi avem metafore mai îndrăznețe:
„Sânii tăi sunt ca doi pui de căprioară, gemeni” – simbol al fragilității și al frumuseții.
„Trupul tău este o grădină încuiată, un izvor pecetluit” – imagine cu dublu sens, care insinuează atât mister, cât și erotism.
„Cântarea Cântărilor” este fascinantă prin grija cu care descrie corpul uman. Nu este o erotică vulgară, ci una simbolică, profund poetică. Fiecare parte a corpului devine un element al naturii:
„Ochii tăi sunt porumbei”
„Părul tău este ca o turmă de capre” (imagine ciudată pentru noi, dar extrem de apreciată într-o lume de dune și stepe!)
„Gâtul tău este ca un turn de fildeș”
Femeia este un peisaj. Bărbatul este la fel:
„Trupul lui este ca o coloană de fildeș, împodobită cu safire.”
„Mijlocul lui este ca un mănunchi de mir.”
Poemul devine astfel o cartografiere a dorinței. Două corpuri descrise ca două continente fertile, două grădini ale vieții.
Unii rabini și teologi au încercat ulterior să „liniștească” sensul erotic, interpretând textul alegoric (iubirea lui Dumnezeu pentru popor, iubirea lui Hristos pentru Biserică). Dar poemul rămâne, în esența lui originară, ceea ce este: o poezie de dragoste senzuală, îndrăzneață, în care doi oameni se caută cu ardoare.
„Cântarea Cântărilor” nu oferă un final clasic. Nu știm dacă se căsătoresc, dacă trăiesc fericiți sau dacă iubirea lor se stinge. Poate tocmai de aceea este atemporală: surprinde momentul intens al iubirii, acel timp suspendat în care totul este posibil.
Este, în fond, primul poem din istoria omenirii care spune, fără ocolișuri:
„Iubirea este frumoasă, este puternică și nu trebuie ascunsă.”
Dacă îți place cum scriem și vrei să susții jurnalismul local independent, abonează-te cu 5 euro. Abonații primesc pe email, în premieră, cele mai bune știri din Timișoara.
Abonează-te prin Patreon:
