În zorii unei dimineți de Paște din Leipzigul secolului al XVIII-lea, un om îmbrăcat sobru, cu perucă pudrată și privire pătrunzătoare, pășea cu pas apăsat spre Thomaskirche. Numele lui era Johann Sebastian Bach. Era deja un nume cunoscut, dar lumea încă nu bănuia că geniul lui avea să străbată veacurile. În acea zi specială, urma să se audă în biserică o nouă lucrare: Erfreut euch, ihr Herzen — „Bucurați-vă, voi inimi”.
Această cantată nu e doar un exercițiu de virtuozitate barocă. Este o explozie de viață după tăcerea Mormântului. Compusă pentru a doua zi de Paște, în 1724, această lucrare face parte dintr-un ciclu amplu de cantate bisericești, menite să fie interpretate în funcție de calendarul liturgic. Dar „Erfreut euch, ihr Herzen” reușește ceva rar: să combine solemnitatea creștină cu o bucurie aproape teatrală.
De fapt, lucrarea are origini chiar într-o drama sacra, o cantată seculară compusă de Bach în perioada Köthen (când era la curtea princiară).
Apoi, Bach o transformă și o „botează” în spirit creștin. Genial, nu?
Prima parte a cantatei începe cu un cor exuberant, un amestec de veselie și gravitate.
Instrumentația – coarde, oboi d’amore și trompete – nu lasă loc de îndoială: sărbătoarea Învierii trebuie trăită din toți porii. Apoi, apar două voci: un tenor care simbolizează credinciosul și un bas care personifică necredinciosul, angajați într-un dialog interior. Am putea spune că sunt vocea speranței și vocea îndoielii, într-o conversație universală pe care fiecare om o poartă în sine: „A înviat Hristos… dar chiar așa e?”.
