Cred că un om care nu-și aduce aminte de cineva din spate căruia să aibă pentru ce să-i mulțumească este un om sărac. Treaba stă în picioare nu doar când este vorba despre formarea noastră ca oameni, cu un bun cod moral și o coloană necartilaginoasă, care să te ajute să treci prin timp – acolo unde e de pomenit, de regulă, familia – ci și când ne uităm la formarea academică, acolo unde cineva (uneori chiar și ceva – o carte, o întâmplare) a fost la început, punând araci și determinând drumul ulterior.
Nu știu alții cum sunt (ca să citez partea de dinainte de celebrul anacolut al lui Creangă) dar mie mi-e drag să vorbesc despre profesorii mei de demult, unii luminoși plenar, alții trecând, în amintiri, printr-o extirpare de griuri, dar rămânând îndeajuns încât să am pentru ce să le fiu recunoscătoare. Și de aceea am și apreciat mereu aliații într-ale desprăfuirilor. Nu cred, dincolo de un anume interes antropologic pentru rit, în parastasul cu legănat colac și vin șprițuit în jur, deși am făcut-o pentru câțiva dragi, cum așa credeam că și-ar fi dorit. Dar cred enorm în această alternativă la parastas – în a se aduce aminte de cei de demult, care ne-au pus pe șine și ne-au pus calciu în coloană și au bătătorit drumuri neuronale în minte, ca să ajungem în varianta noastră cea mai bună.
Atunci când este vorba de școlile pe care le absolvim sau pe care le păstrăm în atenție, dinspre meseriile noastre, mă gândesc și la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, și la profesorii de aici, de care aud de când eram la liceu, și colegii mai mari, ajunși deja mediciniști, ne povesteau despre ei. Apoi, nu după multă vreme, am început să-i cunosc personal, scriind despre domeniul medicinei. Din păcate, în cele peste trei decenii de scris, unii dintre ei s-au dus deja… Uneori povestesc despre ei cu prieteni și cu colaboratori, cum din vechii profesori (vechi pentru noi, cei activi acum) unii mi-au ajuns și mie apropiați, sau măcar am învățat să-i respect.
Tocmai pentru a se continua aceste aduceri aminte, am rugat unul dintre prorectorii UMFT, pe doamna profesor Claudia Borza, să ne ofere din amintirile ei cele mai frumoase, legate de cei din spate, mai ales că unul dintre foștii ei profesori este chirurgul Iosif Adalbert Szucsik, om față de care cu greu pot așeza verbele la trecut, cum e cel care a început să-mi explice temeinic medicina, acum mai bine de un sfert de secol.
Ca un omagiu pentru ei, pe care îi mai privesc uneori, zâmbind, în sala de ședințe a rectorului, cu portrete ale profesorilor UMFT, trecuți și prezenți, consemnăm o suită de amintiri.
*
– Cum sunt momentele în care un actual dascăl ce pregătește medicii de mâine își amintește de profesorii pe care i-a avut el la UMFT? Și cine ar fi aceia care-ți vin în minte?
– Fiecare student își amintește cu drag de mentorii lui. Deși sunt mulți ani (35) de când am terminat facultatea, unele amintiri nu se estompează, ci rămân mereu vii. De la fiecare în parte am învățat, dincolo de tainele cunoașterii într-ale medicinei, și lecții de viață. A rămas, de asemenea, și admirația pentru trăsăturile caracterului lor.
Îmi vin în minte acum câțiva dintre cei pe care i-am avut dascăli în anii pregătirii noastre preclinice și clinice. Astfel, în anul III am deprins tainele semiologiei chirurgicale (simptomele pacientului care are o patologie chirurgicală) cu prof. Adalbert Szucsik, la Spitalul Municipal. Dincolo de măiestria cu care opera, claritatea cursurilor cu multiple prezentări de caz ne-a fascinat.
OMUL care a fost Adalbert Szucsik iubea plaiurile Banatului, iar modestia și profesionalismul au fost factori care atrăgeau oameni simpli care veneau din satele din jurul Timișoarei, și nu numai, pentru a se trata. Fiecărui pacient îi explica pe înțelesul lui ce are și ce tratament urmează să-i aplice. Graiul bănățean i-a fost drag, și îl folosea adesea.
Cu mare bucurie a fost legat de comuna Beregsăul Mare, la 5 km de Timișoara, unde locuiau socrii lui. Era un loc de refugiu în natură, cu familia, cu oameni dragi alături pentru un moment de liniște și odihnă.
Nu-i era greu, însă, atunci când telefonul suna, la orice oră din zi sau din noapte, să își ofere disponibilitatea pentru pacienții săi.
Activitatea de cercetare, și inovare de-a dreptul, implementând noi tehnici chirurgicale și adaptându-le pe cele existente, a stat la baza numirii domniei sale în funcția de cancelar științific al universității.
Competiția cu colegii nu i-a oferit decât un imbold pentru a merge mai departe și de a se dezvolta. De aceea, după mulți ani petrecuți la Clinicile Noi, a plecat la Spitalul CFR, unde a dezvoltat secția de chirurgie.
– Iar voi ați fost și rude, prin alianță.
– Viața a făcut ca, ulterior, drumurile noastre să se intersecteze din nou, devenind ulterior rude, având în domnia sa și în soția lui (dr. Elvira Szucsik) o sursă de inspirație și de sfaturi pentru cariera profesională și viața personală.
A fost bun prieten cu un alt mare chirurg al Timișoarei, prof. Marius Teodorescu, cu care, apoi, în anul IV, am făcut un semestru stagii de chirurgie la Spitalul Județean. Au operat de multe ori împreună atunci când viața le-a dat această ocazie. Îi lega, de asemenea, pasiunea pentru artă și frumos, pasiune pe care, de asemenea, a avut-o de-a lungul întregii vieți prof. Horia Vermeșan, dar și mulți alți medici din Timișoara.
Carisma, gentilețea, calmul, profesionalismul sunt trăsături comune ale acestor mari profesori care rămân în amintirea noastră.
– Pe lângă tot respectul și toată dragostea pe care o să le am mereu pentru profesorul Szucsik, de care știi că am fost și eu apropiată, mă gândesc cu drag și la profesorul Vermeșan, pe care l-ai pomenit, și cu care am discutat atât despre artă, în general, dar și despre rolul ei în viața unui medic – mai ales în a medicului de mai demult, așa cum era el, care investea în lucrări de artă și, deseori, știa și să cânte la un instrument, să „facă muzică”.
– Profesorul Vermeșan spunea că medicul trebuie să fie un OM COMPLET, adică să își hrănească sufletul cu artă, cu cititul dincolo de studiu, pentru a se putea defini și a dărui mai apoi și celorlalți din jurul lui: pacienți, studenți, familie. Acest crez l-a determinat să înființeze un muzeu cu opere de artă, dar și lucrări științifice din istoria medicinei, în Secția de ortopedie a Spitalului Județean Timișoara.
– Da, mi l-a arătat, și am fost încântată să constat că există un colț care să strângă mărturii de demult ale breslei medicale. Cândva fusesem la muzeul Spitalului Civil din Veneția, și îi invidiam că au strâns acolo atât cărți de specialitate, dar și extraordinare lucrări de artă. Și a fost fain să văd că se poate și la noi.
– O altă amintire din anul III o am cu dna prof. Rodica Cinca, care ne-a predat Farmacologie, o materie grea, stufoasă, cu multe cifre pe care trebuia să le reții, dar pe care le-a sistematizat magistral… la fel ca și pe rețetele pe care ne-a învățat să le prescriem.
Frumoasă, elegantă, cu un ton al vocii cald, plăcut, pozitiv. Noi, fetele, ne agitam pentru a sta în primul rând să-i admirăm ținutele impecabile ale unei mari doamne. “Știu că e multă materie, e bine să învățați să faceți corelații, iar atunci când veți profesa, pe biroul vostru ar trebui să existe o farmacopee cu ghidurile terapeutice, pentru a ști unde să căutați “ – spunea.
Revin la anii clinici, în anul V am făcut Neurologie cu prof. Harry Marcovici. Un om de o politețe rară, respectuos cu noi, studenții, aplica un sistem interactiv cu noi la patul pacientului pentru a înțelege cât mai bine patologia neurologică atât de complexă.
Lucrarea de diplomă mi-a fost coordonată de domnia sa (trombozele venoase cerebrale). Cum pregăteai atunci lucrarea de diplomă? Căutai, în arhiva plină de praf, fișele pacienților, pentru a-ți aduna datele acestora și a crea lotul de studiu. Ne bucuram când găseam la bibliotecă tratate internaționale să le folosim ca bibliografie. Iconografia era făcută de doamna desenatoare a institutului, pe carton, și lipită apoi pe coală, iar textul era bătut la mașina de scris. Era în 1989 – fără computer, fără surse bibliografice consistente, fără AI, dar, nu-i așa, vremurile s-au schimbat…
– Da, pe de o parte, scurtăturile ajută și completează informația. Pe de alta, un câștig ușor este, uneori, fușerit sau mai puțin respectat. Dar ne adaptăm timpurilor. Cum a fost la tine, a fost acea lucrare o piatră de bază la vreo construcție ulterioară?
– Și acum am lucrarea în bibliotecă și mă uit cu drag la ea. Nu am știut că, peste ani de la acel moment, o să practic în acest domeniu, având competența de Neurofiziologie, și că o să colaborez strâns cu actualii colegi de la Neurologie. Uimitor cum le aranjează Universul – țese conexiuni prin fire invizibile, dar atât de precise.
Dincolo de sindroamele din Neurologie, prof. Marcovici ne-a insuflat gustul pentru muzică, invitându-ne de multe ori la operă să venim la spectacole (soția sa, soprana Olimpia Bizerea, cântând în multe dintre acestea).
Sunt doar crâmpeie dintr-un puzzle imens de amintiri. Pe perioada celor șase ani de studiu, fiecare student și-a unit destinul cu cel a celor peste 100 de cadre didactice cu care a parcurs împreună orele de cursuri și stagii.
Cu siguranță, fiecare coleg are întipărite în minte alte amintiri, și, dacă le-am pune împreună, puzzle-ul ar fi complet. Și, ca să creăm un arc peste timp, sper ca și actualii noștri studenți să își amintească cu drag de noi…..
Ramona Băluțescu
