Infostoria – Ce s-a întâmplat în 10 februarie

1258 – Asediul Bagdadului se termină cu predarea ultimului calif abasid lui Hulegu Khan , un prinț al Imperiului Mongol

În secolul al XIII-lea, Imperiul Mongol era în plină expansiune, cucerind teritorii imense din Asia și Orientul Mijlociu. Hulegu Khan fusese trimis de fratele său, Marele Han Möngke, pentru a supune regiunile musulmane și a distruge Califatul Abbasid, considerat un obstacol în calea dominației mongole.
Califul Al-Musta’sim, ultimul conducător abbasid, a subestimat amenințarea mongolă și a refuzat să se predea sau să ofere tribut. Această decizie s-a dovedit fatală.
La 29 ianuarie 1258, armata mongolă, sprijinită de aliați precum trupele persane și creștinii nestorieni, a început asediul Bagdadului.
Mongolii au folosit tactici de război de asediu avansate, inclusiv mașini de aruncat proiectile și diguri pentru devierea râului Tigru.
După doar 12 zile de rezistență, pe 10 februarie, zidurile orașului au fost sparte, iar califul s-a predat pe 13 februarie 1258.
Masacrul și distrugerea Bagdadului
După căderea orașului, a urmat una dintre cele mai cumplite masacre din istorie:
Se estimează că între 200.000 și 1 milion de oameni au fost uciși.
Biblioteca „Casa Înțelepciunii” (Bayt al-Hikma), un centru renumit de învățătură, a fost distrusă, iar cărțile au fost aruncate în Tigru. Se spune că apa râului s-a înnegrit de la cerneala manuscriselor.
Clădirile și infrastructura orașului au fost devastate, punând capăt epocii de aur a Bagdadului.
Califul Al-Musta’sim a fost capturat și executat, existând mai multe relatări despre moartea sa. Unele surse spun că a fost rulat într-un covor și călcat în picioare de cai, pentru ca mongolii să evite „vărsarea sângelui regal”.

1355: Regele Ludovic I al Ungariei confirmă înțelegerea cu Nicolae Alexandru, care în schimbul unor garanții de securitate, a acceptat suzeranitatea regală maghiară asupra Valahiei Transalpine („Țara Românească”).

În secolul al XIV-lea, Țara Românească era într-un proces de consolidare ca stat independent, dar era prinsă între Regatul Ungariei la nord și Imperiul Otoman în expansiune la sud. Ungaria, sub domnia regelui Ludovic I (1342-1382), își dorea să mențină influența asupra principatelor românești, considerându-le vasale ale coroanei maghiare.
Pe de altă parte, Nicolae Alexandru (domnitor al Țării Românești între 1352-1364) căuta să își întărească poziția în fața amenințărilor externe și să obțină recunoaștere politică. Acceptarea suzeranitatății maghiare era o strategie pragmatică pentru a evita conflictele directe cu o putere superioară.
Deși documentele detaliate ale acordului nu s-au păstrat, înțelegerea dintre Ludovic I și Nicolae Alexandru ar fi inclus:
Recunoașterea simbolică a suzeranității maghiare, ceea ce însemna că domnitorul valah era considerat un vasal al regelui Ungariei.
Păstrarea autonomiei interne, Nicolae Alexandru continuând să domnească asupra Țării Românești și să-și administreze teritoriul.
Garanții de securitate, care ar fi protejat Valahia de eventuale invazii sau conflicte interne.
Posibile obligații militare și financiare, cum ar fi plata unui tribut sau trimiterea de trupe pentru armata ungară.

1388: Menționarea, pentru prima dată, a orașului-cetate Suceava, drept capitală a statului feudal Moldova.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Moldova se afla într-un proces de întărire a autorității domnești și de separare definitivă de Regatul Ungariei. Până atunci, reședința domnească fusese la Baia, un important oraș comercial al vremii. Totuși, Suceava a devenit o alegere strategică mai bună pentru a fi noua capitală datorită:
Poziției geografice mai avantajoase, fiind mai bine protejată de eventualele invazii din sud și vest.
Apropierii de rutele comerciale dinspre Polonia, Hanatul Hoardei de Aur și Marea Neagră.
Posibilităților defensive mai mari, deoarece orașul era așezat într-o zonă cu relief accidentat, ușor de apărat.
Domnitorul Petru Mușat a fost cel care a mutat efectiv capitala la Suceava și a început construcția unor importante fortificații:
Curtea Domnească, unde domnitorii Moldovei își exercitau autoritatea.
Cetatea de Scaun a Sucevei, care a fost întărită și extinsă mai târziu de Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare.
Primele instituții administrative și ecleziastice, Suceava devenind și un centru religios important

1502: Vasco da Gama pleacă din Lisabona, Portugalia, pentru a doua călătorie spre India.

La 10 februarie 1502, celebrul navigator portughez Vasco da Gama pleacă din Lisabona într-o a doua expediție spre India, având misiunea de a consolida rutele comerciale portugheze din Oceanul Indian și de a impune dominația Portugaliei asupra regiunii. Această expediție a fost mult mai agresivă decât prima sa călătorie din 1497-1499, marcând începutul hegemoniei portugheze în comerțul cu mirodenii.
După succesul primei sale călătorii, în care a ajuns la Calicut (Kozhikode) și a deschis calea comerțului direct între Europa și India, regele Manuel I al Portugaliei l-a însărcinat pe Vasco da Gama să revină în India cu o flotă mai mare. Scopurile expediției erau:
Securizarea monopolului portughez asupra comerțului cu mirodenii (în special piper și scorțișoară).
Impunerea supremației militare portugheze în fața rivalilor arabi și indieni.
Pedepsirea conducătorilor indieni care refuzaseră să colaboreze cu portughezii în prima călătorie.
Expediția din 1502 a fost mult mai bine pregătită și echipată decât prima. Vasco da Gama a plecat cu 20 de nave și aproximativ 800 de oameni, dintre care mulți erau soldați experimentați.
Traseul a urmat aceeași rută ca prima călătorie:
Lisabona → Capul Verde → Capul Bunei Speranțe (Africa de Sud).
Oceanul Indian – escală pe coasta Africii de Est (Mozambic și Mombasa).
India – Calicut (Kozhikode) și alte porturi din Malabar.
Vasco da Gama s-a întors în Portugalia în septembrie 1503, fiind răsplătit cu titlul de Conte de Vidigueira. Expediția sa a asigurat supremația Portugaliei în comerțul cu India pentru următorul secol și a marcat începutul colonizării portugheze în regiune.

1819: Simon Bolivar este numit președinte al Venezuelei și comandant suprem al armatei revoluționare.

La începutul secolului al XIX-lea, America Latină era sub controlul Imperiului Spaniol, dar valul ideilor iluministe și revoluționare (inspirate de Revoluția Americană și cea Franceză) a declanșat mișcări de independență.
În 1810, Venezuela și-a declarat independența, însă Spania a recâștigat controlul asupra teritoriului în 1815. Bolivar, exilat temporar, a revenit în 1816 și a organizat o campanie militară pentru a elibera țara.
În februarie 1819, Bolivar a convocat Congresul de la Angostura, un eveniment esențial în procesul de independență. Aici, el a susținut un discurs celebru în care a propus un guvern republican puternic, cu un executiv stabil și o legislatură echilibrată.
În cadrul congresului Bolivar a fost ales președinte al Venezuelei și a fost desemnat comandant suprem al armatei, primind control deplin asupra forțelor revoluționare.
După numirea sa, Bolivar a pornit în Campania din Noua Granadă (Columbia de azi), traversând Munții Anzi într-o manevră militară remarcabilă. Victoriile sale, culminând cu Bătălia de la Boyacá (7 august 1819), au dus la eliberarea Noii Granade și la crearea Republicii Gran Colombia, un stat format din actualele Venezuela, Columbia, Ecuador și Panama.

1938: Regele Carol al II-lea înlatură guvernul Goga–Cuza și instaurează un regim de autoritate personală. În fruntea guvernului este numit patriarhul Miron Cristea.

Perioada interbelică a fost marcată de instabilitate politică și ascensiunea regimurilor autoritare în Europa. România nu a făcut excepție, iar în 1937, alegerile parlamentare au dus la o criză fără precedent: niciun partid nu a obținut majoritatea, iar în premieră, Garda de Fier, o organizație fascistă și antisemită, a intrat în parlament.
Pentru a contracara influența legionarilor, Carol al II-lea l-a desemnat pe Octavian Goga, liderul Partidului Național Creștin, să formeze un guvern pe 28 decembrie 1937. Programul guvernului Goga-Cuza a fost radical, incluzând:
Legi antisemite, retrăgând cetățenia a peste 225.000 de evrei.
Măsuri naționaliste agresive, limitând drepturile minorităților.
Eșec economic și haos politic, cu măsuri populiste nesustenabile.
În doar 44 de zile, guvernul Goga s-a dovedit incapabil să mențină ordinea, iar Carol al II-lea a profitat de situație pentru a prelua puterea absolută.
Pe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a demis guvernul Goga-Cuza și a instaurat un regim autoritar. a numit în fruntea guvernului pe patriarhul Miron Cristea, o alegere menită să ofere o aparență de moralitate și echilibru și a suspendat Constituția din 1923, fundamentul democrației românești.
Dizolvat partidele politice (30 martie 1938) și interzis orice opoziție.
În 27 februarie 1938, Carol al II-lea a impus o nouă Constituție, care îi conferea puteri dictatoriale, transformând România într-o monarhie autoritară.
România a devenit un stat cu partid unic, sub controlul Frontului Renașterii Naționale (FRN), organizația regală creată de Carol al II-lea.
În loc să aducă stabilitate, regimul autoritar al regelui a crescut nemulțumirea populației.
Garda de Fier, deși interzisă, și-a întărit poziția și a devenit un factor destabilizator.
Carol al II-lea a încercat să mențină un echilibru între Germania nazistă și democrațiile occidentale, dar fără succes.
Dictatura personală a regelui a durat doar doi ani. În 6 septembrie 1940, în contextul pierderilor teritoriale din vara acelui an (Basarabia, Bucovina, Transilvania de Nord și Cadrilaterul), Carol al II-lea a fost forțat să abdice, predând puterea lui Ion Antonescu și plecând în exil.

1942: Primul Disc de Aur a fost decernat, de către Compania RCA VICTOR, americanului Glenn Miller, pentru melodia „Chatta Nooga Choo Choo”.

1947: Delegația Guvernului român semnează, la Paris, Tratatul de pace cu Puterile Aliate și Asociate. României i se recunosc drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord și i se impune plata unor despăgubiri, în contul reparațiilor de război.

După înfrângerea Germaniei naziste și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele aliate victorioase (SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică, Franța și China) au început să stabilească tratatele de pace cu fostele state aliate ale Axei, inclusiv România.
Deși România a întors armele împotriva Germaniei la 23 august 1944 și a participat la campania împotriva Wehrmachtului pe Frontul de Vest, a fost considerată, din punct de vedere juridic, o țară învinsă, deoarece fusese aliată cu Germania nazistă între 1941-1944 sub conducerea mareșalului Ion Antonescu.
Principalele prevederi ale Tratatului de la Paris
Recunoașterea apartenenței Transilvaniei de Nord la România
România a recuperat Transilvania de Nord, teritoriu cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena (1940).
Decizia a fost în favoarea României datorită contribuției la eliberarea regiunii de sub ocupația maghiară și sprijinului Uniunii Sovietice.
Pierderi teritoriale în Est
România nu a putut recupera Basarabia și Bucovina de Nord, anexate de Uniunea Sovietică în 1940 și ocupate din nou în 1944.
Teritoriile au rămas parte a URSS, devenind ulterior Republica Moldova și regiuni ale Ucrainei.
Despăgubiri de război
România a fost obligată să plătească 300 de milioane de dolari (echivalentul a peste 4 miliarde de dolari în prezent) către Uniunea Sovietică.
Plata s-a făcut sub formă de livrări de petrol, grâne, utilaje și alte produse.
Limitări militare
România a fost obligată să-și reducă armata și să nu mai producă anumite tipuri de armament.
Forțele armate române au fost restructurate conform intereselor sovietice.
Consolidarea influenței sovietice

1997: Supercalculatorul Deep Blue, fabricat de IBM, l-a înfrânt la șah pe campionul mondial Garry Kasparov.

Garry Kasparov, considerat unul dintre cei mai mari șahiști din toate timpurile, era campion mondial din 1985 și avea o carieră plină de victorii răsunătoare. IBM, pe de altă parte, își propunea să demonstreze capacitățile inteligenței artificiale și să creeze un sistem capabil să concureze la cel mai înalt nivel.
În 1996, prima confruntare dintre Kasparov și Deep Blue a avut loc la Philadelphia. Deși computerul a reușit să câștige o partidă, Kasparov a învins cu 4-2. IBM a îmbunătățit însă supercalculatorul, lansând o versiune avansată în 1997.
Meciul din 1997: Om vs. Mașină
Meciul revanșă s-a desfășurat între 3 și 11 mai 1997, la New York, conform regulilor standard ale Federației Internaționale de Șah (FIDE).
Configurația Deep Blue (1997):
Procesa 200 de milioane de mutări pe secundă
Avea 256 de procesoare specializate
Dispunea de o bază de date extinsă cu milioane de partide
Analiza poziții și strategii mai eficient decât orice alt computer creat până atunci
Rezultatul final:
Partida 1: Kasparov câștigă
Partida 2: Deep Blue câștigă (prima dată când un computer învingea un campion mondial într-un joc clasic)
Partidele 3-5: Remize
Partida 6: Deep Blue câștigă decisiv
Scor final: 3½ – 2½ în favoarea lui Deep Blue.

2003: Franța și Belgia se opun, la NATO, cererilor americane privind acordarea de sprijin pentru Turcia, în cazul unui atac împotriva Irakului. Franța, Rusia și Germania adoptă o declarație comună, care se referă la prelungirea inspecțiilor din Irak.

După atentatele de la 11 septembrie 2001, administrația George W. Bush a lansat un amplu război împotriva terorismului. După intervenția în Afganistan (2001), SUA și aliații săi au început să se concentreze asupra regimului lui Saddam Hussein, acuzat că deține arme de distrugere în masă.
Cu toate acestea, ONU și experții internaționali nu au reușit să găsească dovezi clare că Irakul ar fi reprezentat o amenințare iminentă. În acest context, mai multe țări europene au adoptat o poziție prudentă, opunându-se unei intervenții militare fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU.
La începutul lui 2003, Statele Unite au cerut ca NATO să ofere asistență defensivă Turciei, membru al alianței, în cazul unui atac irakian ca răspuns la o intervenție militară americană.
Franța, Belgia și Germania s-au opus, argumentând că:
O astfel de decizie ar fi un semnal că războiul este inevitabil, ceea ce ar submina eforturile diplomatice.
Turcia nu era sub o amenințare iminentă, deci activarea articolului 5 din Tratatul NATO (apărare colectivă) nu era justificată.
ONU nu aprobase încă intervenția militară, iar decizia ar fi slăbit rolul organizației.
Această opoziție a generat o criză în cadrul NATO, deoarece era pentru prima dată când unii membri refuzau o măsură de securitate cerută de SUA.
Declarația Franței, Germaniei și Rusiei făcea apel la inspecții suplimentare
Pe 10 februarie 2003, Franța, Germania și Rusia au emis o declarație comună, cerând ca inspecțiile ONU în Irak să continue, în loc să se treacă la o intervenție militară.
Principalele argumente:
Diplomația trebuie să fie prioritară față de o acțiune militară unilaterală.
Inspecțiile ONU în Irak progresau, iar Saddam Hussein începuse să coopereze parțial.
Un război în Irak ar fi destabilizat întreaga regiune și ar fi avut consecințe grave asupra securității globale.
Această poziție a provocat tensiuni majore între Statele Unite și aliații săi europeni.
Statele Unite și Marea Britanie au ignorat opoziția Franței și Germaniei și au lansat invazia Irakului pe 20 martie 2003.
NATO a găsit o soluție de compromis pentru Turcia, oferindu-i sprijin tehnic fără a implica întreaga alianță.
Franța și Germania și-au consolidat imaginea ca lideri ai unei Europe mai independente față de politica externă a SUA.
În cele din urmă, s-a dovedit că Irakul nu deținea arme de distrugere în masă, ceea ce a validat poziția celor care s-au opus războiului.