1524: Este confirmat la Istanbul, ca domn al Țării Românești, Radu de la Afumați
1642: Noua Zeelandă a fost descoperită de navigatorul olandez Abel Tasman.
Noua Zeelandă este una dintre cele mai noi populații formate. Polinezienii stabiliți aici au ajuns în ale lor waka între secolul al XIII-lea și secolul al XV-lea, formând populația și cultura indigenă Māori. Locuitorii Insulelor Chatham se stabilesc în sud-estul Noii Zeelande, formând categoria de populație Maoriori, dar încă se dezbate dacă ei s-au mutat aici din altă parte a Noii Zeelande sau de altundeva din Polinezia. Majoritatea Noii Zeelande a fost divizată în teritorii tribale numite rohe, toate resursele fiind controlate de iwi (‘trib’). În mod normal, două iwi nu controlau aceeași rohe. Māori au adaptat la alimentația lor consumul resurselor marine, flora și fauna, vânătoarea marilor păsări moa (care în scurt timp au dispărut), și a șoarecelui Polinezian (Rattus exulans) a cartofului dulce (kumara; Ipomoea batatas), pe care ei le-au introdus în teritoriu.
Primii europeni cunoscuți, care au ajuns în Noua Zeelandă, au fost conduși de Abel Janszoon Tasman, care a navigat în susul coastei de vest a insulelor de Sud și Nord în 1642. El a numit-o Staten Land, crezând că face parte din tărâmul Jacob Le Maire descoperit în 1616 pe coasta statului Chile. Staten Landt apare pe primele hărți ale lui Tasman, dar această denumire a fost schimbată de către cartografii olandezi în Nova Zeelandia, după provincia neerlandeză Zeeland, la ceva timp după ce Hendrik Brouwer a demonstrat în 1643 că teritoriul Americii de Sud nu este o insulă. Latinescul Nova Zeelandia devine Nieuw Zeeland în neerlandeză. La 21 mai 1840, Noua Zeelandă devine colonie britanică, care a durat până pe 27 septembrie 1907.
1863: Guvernul Kogălniceanu votează legea secularizării averilor mânăstirești, deziderat al Revoluției de la 1848.
Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului. Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor, era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafața arabilă a țării aparținea mănăstirilor românești aflate sub influență preponderent greacă. Aceste proprietăți generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităților și fără să aducă un folos real românilor
1918 Are loc manifestarea muncitorească din București – care a urmat grevei tipografilor – înăbușită în sânge, cu mai mulți morți (între 16 și 100 în funcție de mai multe surse) și câteva sute de răniți. Au urmat arestări și anchete. În urma tratamentului aplicat în detenție, unul din cei mai importanți oameni ai mișcării I. C. Frimu, a murit.
Ion Costache Frimu s-a născut la data de 4/16 octombrie 1871 în comuna Bârzești (județul Vaslui). Era de profesie tâmplar. La 31 martie 1893, a fost fondat, la București, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducerea acestuia făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici.
La data de 13/26 decembrie 1918 aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București.
În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianu cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților.
Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând, în funcție de mai multe surse, între 16 și 102 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți.
Maiorul V. D. Chiru, comisarul regal, a subliniat în rechizitoriul său că manifestatia de la 13 decembrie se dorea a fi semnalul declanșării revoluției bolșevice în România, iar greva tipografilor era doar un pretext ce urma să fie speculat de comuniști. Un manifest descoperit de polițiști la Clubul Socialist prezenta planul declanșării revoluției: „Revoluția nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Și sute de mii de muncitori și muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri și tramvaie baricade, vom pune în mișcare tunurile, mitralierele, puștile, grenadele, vom ocupa ministerele, polițiile, poștele, telegrafele, gările, cazărmile și vom pune mâna pe conducerea Statului!“.
La procesul intentat muncitorilor arestați, pe banca apărării s-au aflat avocații Constantin Titel Petrescu, Constantin Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu și N.D. Cocea. În timpul procesului, comisarul regal nu a putut aduce dovezi în sprijinul rechizitoriului spre a susține încadrările juridice, decât împotriva agitatorilor comuniști, pe care Curtea Marțială i-a condamnat la 5 ani închisoare, ceilalți muncitori fiind achitați în februarie 1919.
I. C. Frimu, care fusese învinuit de instigare, a murit în Închisoarea Văcărești la data de 6/19 februarie 1919 în urma bătăilor și schingiuirilor poliției la care fusese supus în arest și a bolii căpătate în închisoare. Mii de muncitori au participat la înmormântarea sa, cerând pedepsirea asasinilor lui Frimu. Liderul socialist Constantin Titel Petrescu îl caracteriza pe I.C. Frimu drept „acel admirabil exemplar omenesc de onestitate, bunătate, omenie”
1921: Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu.
Constantin Argetoianu îl considera pe Averescu o personalitate duplicitară, plină de calități, dar urmărind idealuri mărunte. În „Memoriile” sale, controversatul politician îi face mareșalului un portret sugestiv și subiectiv: „Ființă complexă mai mult în aparență decât în realitate, Averescu n-a avut pe lume decât două patimi: femeile și galoanele. Nu femeia, ci femeile – nu ambiția marilor înfăptuiri, ci galoanele. Pentru satisfacerea acestor două patimi, în serviciul cărora punea o inteligență, o șiretenie și o forță de voință incontestabile, era în stare să sacrifice orice, până și convingerile pe care le avea și pentru a ajunge la ținta zilei să apuce orice cale. Drumuri piezișe, poteci ascunse, cotituri neașteptate, nimic nu-l oprea.
Omul cel mai popular în țara sa din Europa n-a avut nici un moment gândul să clădească, n-a urmărit decât postul de prim-ministru! Toate planurile și programele pe care le debita erau numai paradă, după cum s-a văzut după ce a fost chemat la Guvern. Galoanele! Galoanele și nimic mai mult. Le pierduse în armată prin nedibăcie, și voia acum să le recâștige în politică, prin toate felurile de dibăcie! […] Averescu era în stare să primească puterea oricând, de la oricine și oricum.
Averescu a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907
1928: Are loc, la Filarmonica din New York, premiera compoziției Un american la Paris, de George Gershwin. (Click pe poză pentru audio)
1996: Liderii Uniunii Europene au prezentat design–ul bancnotelor EURO.
