Inițial, în spațiul aflat în colțul actualelor străzi Ferdinand cu Caraiman fusese un magazin de jucării.
După aceea acolo a fost agenția Tarom.
La începutul anilor ‘80 Agenția Tarom se mutase de mult, dar numele rămăsese.
Era o mică încăpere de vreo 25-30 de metri pătrați în care erau vreo 6 mese la care se stătea în picioare și unde se putea bea cafea sau o băutură răcoritoare.
Pe raftul din spatele barului mai erau câteva pachete de biscuiți, țigări și cam atât.

Unii îi mai spuneau și “Varice”, la fel cum era numită și o altă unitate, cu același profil, de pe Corso.
Numele provenea de la faptul că în ambele locuri clienții stăteau în picioare, ceea ce, atunci când stai în cafenea ore în șir, poate duce la apariția de varice.

La fel ca în orice alt loc din România anilor ‘80, cafeaua care se servea la Tarom era extrem de proastă, un amestec de cafea și orz cu un gust infect.
Probabil că se mai recicla și zațul, în fond și femeile alea de la pult trebuiau să trăiască din ceva.
Existau mai multe variante de băuturi răcoritoare.
O imitație de cola care avea un singur lucru comun cu băutura originală, culoarea.
Cineva mi-a povestit că se prepară din oase arse amestecate cu apă, probabil era o glumă, dar ținând cont de gustul și mai neplăcut decât al cafelei, poate nu era departe de adevăr.
O altă băutură răcoritoare a vremii era un lichid roz cu gust de bomboane acrișoare.
Acesta era chiar făcut din concentrat de fructe indigene, zmeură, căpșuni, amestecat cu suc de struguri și diluat cu apă carbogazoasă.
Deoarece nu se foloseau conservanți, în scurt timp de la ambalare această băutură începea să fermenteze, iar când deschideai dopul țâșnea un jet de lichid.
Consumatorii se bucurau, “uite ce mult gaz are”.
Teoretic, în România se găsea și Pepsi Cola, care se producea la fabrica din București și alte băuturi produse din esențe importate, Brifcor, CiCo etc. dar în realitate dacă doreai Pepsi, trebuia să mergi pe litoral sau la un restaurant de lux din București, aici la noi Pepsi și alte asemenea minunății primeau doar persoanele cu funcții de mare răspundere, la care se adăugau ospătarii sau barmanii restaurantelor de lux.

Întotdeauna în cafenelele românești s-au consumat și băuturi alcoolice, coniac, liquer.
Oamenii muncii care mergeau în schimbul 1 intrau în cafenele la prima oră, își luau o cafea și un coniac mic, le beau în timp ce fumau o țigară și după aceea mergeau la serviciu.
Însă în 1981 apăruse un decret, Decretul 400, care interzicea consumul de alcool până la o anumită oră și consumul de alcool la serviciu.
Apăruse și un banc pe această temă,
“dacă articolul 420 (un film indian) era cu Raj Kapoor decretul 400 este cu rașpa-n cur”.

Ca întotdeauna, românii s-au dovedit inventivi, dacă nu mai găseau coniac în cafenea, și-l aduceau în plasă.
La ora 6, când se deschidea Taromul, primii clienți așteptau deja la ușă.
Intrau odată cu vânzătoarele, își comandau o cafea, dădeau pe gât jumătate din conținutul ceștii și completau restul cu niște coniac turnat dintr-o sticlă de un sfert de litru, ascunsă în plasa cu mâncare, iar după ce își terminau băutura plecau fericiți la serviciu.
Pe la 8-8.30, după ce primii clienți erau deja obosiți de muncă în fabricile și uzinele orașului, apăreau taromiștii de serviciu.
Laci, un fante de mahala, fost profesor de sport la MIU, care fusese dat afară din învățământ pentru că se încurcase cu elevele și ajunsese un fel de șefuleț pe la gunoieri.
Omul ăsta realiza un venit bunicel pentru acele vremuri încasând salariile celor care doreau să fie angajați doar pentru a avea o legitimație de serviciu, fără a avea pretenția să își și încaseze salariul înscris pe statul de plată, salariu care de altfel nici nu li se cuvenea deoarece nu prea veneau la serviciu decât în ziua angajării și în cea a lichidării.
Probabil că la rândul său trebuia să împartă cu șefii, dar îi rămânea și lui ceva.
Cei doi cititori de contoare de apă care aveau ca normă citirea a 3 contoare pe zi și în consecință trebuiau să-și piardă timpul undeva până la ora 3 când trebuiau să predea citirile, veneau și ei la o cafea, timp de câteva ore, fie înainte, fie după filmul de la Capitol sau de la Victoria.
Mai târziu apărea Remus, un preot caterisit, foarte citit și care era un excelent partener de conversație.
Venea și un tip care lucra la termoficare și care dispărea la fiecare oră pentru că trebuia să raporteze telefonic parametrii centralei termice unde lucra.
Un altul care era model la Liceul de Arte Plastice și pe care îl invidiam pentru că își găsise un loc de muncă în care stătea pe scaun 4 reprize a câte 50 de minute în fiecare zi, timp în care niște seraliste sexoase îl desenau.
Diverși indivizi care erau într-o permanentă căutare a unui loc de muncă și care după ce își găseau un loc de muncă cât mai călduț erau înlocuiți de alții.
Și frații Maeba.
Frații Maeba veniseră de undeva de prin Oltenia și se ocupau cu distribuirea biletelor de cinematograf.
Adică, mergeau la Capitol sau la Victoria, cumpărau toate biletele pentru acea zi, după care le revindeau cu suprapreț.
Uneori câștigau 1 leu/bilet, dar altădată, când rula un film renumit, de exemplu “Sandokan, Tigrul Malaeziei”, câștigau și 5-6 lei/bilet.
Câteodată le mai rămâneau din biletele cumpărate, dar per total afacerea era foarte rentabilă.
La o masă stă o tipă singură. Unul din frații Maeba merge la ea și o întreabă “dragă, nu vrei să vii la film, am vreo 400 de bilete?”
După un an de la sosirea în Timișoara frații Maeba aveau fiecare câte un apartament cu 3 camere.
Toată lumea citea Drapelul Roșu, rubrica cu oferte de serviciu, se făcea schimb de impresii cu privire la aceste oferte, după care oboseau cu toții de atâta muncă.
Uneori se duceau la cinematograf, alteori se făcea o chetă, iar dacă se strângea destul, se cumpăra de la alimentara de pe Corso niște alcool, sirop de vișine, vin roșu, esență de migdale, și într-o găleată roșie de plastic împrumutată de la vânzătoarea de la Tarom (găleată care de regulă era folosită pentru spălatul pe jos, dar ce contează, alcoolul distruge microbii) se prepara „Florio” care după aceea era băut din cești de cafea.
Pe la 12 toată lumea era ruptă de foame, așa că se făcea coadă la simigeria de la ușa alăturată.
Într-un colț Marcel (se pronunța „Marsel”) își bea cafeaua.
Marcel, un tip educat, fiu de pastor, era întotdeauna îmbrăcat elegant într-un costum de calitate, cu vestă, un ceas scump la mână și cu o geantă, nu diplomat cum aveau toți papagalii, ci o geantă de om serios, din piele de porc, ușor uzată, o geantă de contabil.
Își făcea freza numai la Eleganța, pe Republicii.
Cine nu îl cunoștea îl credea doctor sau avocat, mai ales că personalitatea lui Marcel nu se reducea la aspectul exterior, avea și un limbaj elevat, citea, asculta muzică clasică…
Într-o zi în local apare un tip cu gulerul ridicat, care pe un ton conspirativ întreabă cu accent moldovenesc dacă nu vrea cineva să cumpere cafea naturală, boabe.
Îl întreabă și pe Marcel.
– Cât?
– 2000 kilogramul răspunde vânzătorul (în talcioc un kg de Viener costa cam 1000 de lei)
– Vai, Dumnezeu a făcut să ne întâlnim, răspunde Marcel, am o nuntă în familie și eram disperat că nu am cafea. Eu locuiesc aici după colț, în blocul ăsta de pe Caraiman, veniți cu mine, urc să iau banii de la nevastă-mea.
Cei doi ies, Marcel intră în scara blocului având în mână plasa în care erau cele două pungi de câte un kg de cafea iar vânzătorul așteaptă în fața scării.
În acel moment Tarom-ul s-a golit, toți clienții ieșiseră să vadă cât are individul răbdare să-l aștepte pe Marcel care bineînțeles că ieșise pe ușa din spate a scării blocului.
Din când în când la Tarom venea și „Mile”, Militaru, un derbedeu destul de cunoscut de prin Mehala care își începuse cariera la Liceul 6, actualul Avram Iancu, amenințând copiii din clasele mai mici că-i bate dacă nu îi dau un leu.
Nu venea să bea cafea, ci “în interes de serviciu”.
– Nu știi cine are o Mobră de vânzare?”
– Sau piese de Mobră?
– Sau o bicicletă, furată ca să fie mai ieftină?
Toată lumea știa că Mile nu e decât un turnător care încerca să provoace, el știa că toată lumea știe, dar omul nu făcea decât să își spele păcatele.
Pe atunci a nu avea o ocupație constituia o ilegalitate.
Dacă la o razie a miliției nu puteai prezenta o legitimație de serviciu, de student sau un carnet de elev, erai reținut și dacă până în următoarea dimineață nu dovedeai că ai un loc de muncă, erai judecat în procedură de urgență pentru parazitism social și riscai să fii condamnat la o pedeapsă cu închisoarea între 1 și 6 luni.
Deci, față de amintirile nostalgice ale unora, realitatea era cam ca la Radio Erevan, nu că statul dădea tuturor un loc de muncă, ci îi aresta pe cei care nu munceau.

Chiar și să-ți pierzi vremea într-o cafenea la ora 10-11 dimineața, când oamenii muncii erau fie la serviciu, fie se pregăteau pentru a intra în schimbul 2, era un lucru suspect.
De aceea, după ce ieșea Mile intra razia, miliție și gărzi patriotice (gărzile patriotice erau niște formații paramilitare formate din civili care se antrenau periodic sub tutela armatei și participau și la patrulările și raziile miliției), care întrebau clienții despre legitimațiile de serviciu și îi băgau în dubă pe cei care nu le aveau.

La ora 14 Taromul era din nou gol, o mică pauză până apăreau cei care au lucrat sau au fost la școală dimineață.
După amiază locul era frecventat de obicei de oameni serioși, studenți sau oameni care aveau un loc de muncă.
Dar nu numai.
Pe la ora 18 apărea și Romică.
La începuturile anilor ’80 acesta nu era decât un tip enervant și nesimțit, un cerșetor care făcea pe nebunul și care deranja pe toată lumea.
Imita comentatorii de fotbal, în loc de microfon avea un tub din plastic, fost ambalaj de bile de gumă de mestecat, în care colecta monedele primite de la cei care doreau să scape de el.
Mai târziu, când și-a descoperit lookul acela de Hitler a devenit mai pitoresc, iar la un moment dat a devenit chiar o mică celebritate locală în rândul consumatorilor de bere la halbă din zona centrală a orașului.
Poate nu oricine din Timișoara știa cine este prefectul județului, sau ministrul finanțelor, dar oricine știa cine este Romică,
Cândva după revoluție o vedetă de televiziune a lansat legenda că Romică ar fi un fel de mare maestru al hoților de buzunare.
Personal cred că era doar o poveste, în afară de ce s-a scris în ziare sau ce a povestit Cristi Tabără la TV nu am cunoscut niciodată pe cineva căruia Romică să-i fi furat ceva. Întotdeauna a trăit din cerșit.
La un moment dat, după Revoluție, a primit o pensie socială și o mică locuință pe strada Porumbescu, vara îl vedeam zilnic la Zanoni, îmbrăcat cu un halat de casă, bându-și cafeaua pe care probabil o primea de pomană.
A murit în urmă cu câțiva ani.
Uneori revenea și Remus, reapărea și Laci, mai avea câte o oră liberă și modelul de la Arte Plastice care lucra numai după-masă.
La ora 21.30 încet încet localul se golea, vânzătoarele spălau pe jos și ștergeau mesele cu o cârpă.
La ora 22 se stingea lumina și se punea lacătul pe ușa de la intrare.
Se terminase încă o zi de muncă.
Superb, multumesc frumos dle Kovacs.
File din poveste, adevarate, vieti de oameni.