1861: Poarta Otomană emite „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei” care admitea unirea administrativă și politică a Principatelor de la 24 ianuarie 1859, însă prevedea că unirea va înceta la sfârșitul domniei lui Al. I. Cuza.
La 3 decembrie 1861 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza anunță în mesajul său că „Înalta Poartă precum și toate puterile garante au aderat la unirea Principatelor”. În 22 ianuarie 1862 are loc formarea primului guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei sub conducerea lui Barbu Catargiu;
In 24 ianuarie 1862 are loc deschiderea la București a primului parlament al Principatelor Unite. Orașul București este proclamat capitala țării.
1916: Primul Război Mondial: Guvernul României se retrage din Muntenia ocupată, la Iași, noua capitală a țării.
În urma seriei de înfrângeri ale armatei române din toamna anului 1916 și avansului forțelor Puterilor Centrale către București, s-a pus în discuție relocarea administrației centrale la Iași. Iașiul, al doilea centru urban ca mărime din țară cu aproximativ 75.000 de locuitori, avea avantajul unei amplasări geografice mai sigure, departe de zona de conflict și aproape de granița cu Rusia, aliată la vremea respectivă. Existau planuri inițiale pentru o eventuală retragere a autorităților române dincolo de frontierele țării, în cazul unei presiuni crescute din partea frontului militar.
Retragerea la Iași a fost un proces care a debutat în octombrie 1916 și s-a finalizat la începutul lunii decembrie 1916. Deși guvernul a luat în considerare această posibilitate încă din septembrie 1916, nu exista un plan solid pus la punct. La 11/24 noiembrie, s-a decis transferul arhivelor instituțiilor centrale la Iași, convocarea Parlamentului în fosta capitală a Moldovei și trimiterea tezaurului Băncii Naționale în Rusia. Până la începutul lunii decembrie 1916, atât autoritățile centrale, cât și aproximativ 200.000 de refugiați ajunseseră la Iași. Nici guvernul, nici primăria orașului nu erau pregătite pentru această situație.
Administrația locală din Iași nu anticipase valul mare de refugiați sau instalarea instituțiilor centrale în spații proprii, similar, guvernul nu elaborase un plan corespunzător pentru relocarea în vechea capitală a Moldovei, ca măsură de precauție. Clădirile importante și-au modificat destinația, unele devenind complet sau parțial locuințe pentru persoanele cu o situație financiară mai bună, iar majoritatea școlilor au fost transformate în spitale pentru tratarea răniților. Supraaglomerarea orașului a generat multiple probleme: dificultăți în găsirea unui loc de locuit, insuficiență de alimente, răspândirea bolilor (în special a epidemiei de tifos), un nivel ridicat de mortalitate și distrugeri ale orașului.
Reacția locuitorilor din Iași, care varia între acceptare și respingere în anumite situații, față de „musafiri”, era în mod natural determinată de valul de refugiați, suferințele și nevoile cu care aceștia se confruntau.
1922: Conferința internațională de la Lausanne, în problema strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Se discută și semnează tratatul de pace cu Turcia, care recunoștea drepturile României asupra insulei Ada-Kaleh.
1940: Al Doilea Război Mondial: România, Ungaria și Slovacia se alătură Axei.
Pactul Tripartit, Pactul celor trei puteri, Pactul Axei, Pactul celor trei căi sau Tratatul Tripartit a fost semnat la Berlin pe 27 septembrie 1940 de Saburo Kurusu (pentru Imperiul Japonez), Adolf Hitler (pentru Germania Nazistă), și Galeazzo Ciano (pentru Italia Fascistă), care a pus bazele unei alianțe militaro-politice și a fost actul oficial de constituire al Axei Berlin-Roma-Tokyo, care s-a opus Aliaților.
Pactul Tripartit a fost semnat mai apoi de Ungaria (20 noiembrie 1940), Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, mai înainte de intrarea trupelor germane în țară.
România a semnat Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940, după venirea la putere a Gărzii de Fier. Semnarea Pactului Tripartit de către România a fost un act prin care se încerca protejarea țării în fața unei agresiuni a URSS-ului.
1942: Alaska Highway se deschide oficial. Construcția drumului a fost accelerată după atacul japonez de la Pearl Harbor. Drumul face legătura între Dawson Creek, situat în provincia canadiană Columbia Britanică și Delta Junction în statul american Alaska.
Autostrada Alaska (în franceză Route de l’Alaska; cunoscută și sub numele de Alaskan Highway, Alaska-Canadian Highway sau ALCAN Highway) a fost construită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a conecta Statele Unite ale Americii de Alaska. Când a fost finalizată, în 1942, avea o lungime de aproximativ 2.700 de kilometri. Autostrada a fost deschisă publicului în 1948.
1945: Procesele de la Nürnberg: Încep la Palatul de Justiție de la Nürnberg procesele împotriva a 24 de foști lideri germani, pentru crime de război.
La începutul anului 1942, reprezentanții a nouă guverne în exil din Europa ocupată de germani au emis o declarație pentru a cere unei instanțe internaționale să judece crimele germane comise în țările ocupate. Statele Unite și Regatul Unit au refuzat să aprobe această propunere, invocând eșecul urmăririlor penale pentru crime de război după Primul Război Mondial. Comisia Națiunilor Unite pentru Crime de Război , cu sediul la Londra , fără participarea sovietică, sa întâlnit pentru prima dată în octombrie 1943 și sa blocat în domeniul de aplicare al mandatului său, cu juristul belgian Marcel de Baer și juristul ceh Bohuslav Ečer, susținând o definiție mai largă a crimelor de război care să includă „crima de război”. La 1 noiembrie 1943, Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Statele Unite au emis Declarația de la Moscova , avertizând conducerea nazistă cu privire la intenția semnatarilor de „a-i urmări până la capătul pământului… pentru ca se poate face dreptate”. Declarația spunea că acei naziști de rang înalt care au comis crime în mai multe țări vor fi tratați în comun, în timp ce alții vor fi judecați acolo unde și-au comis crimele.
Statele Unite au insistat asupra unui proces care să fie văzut drept un mijloc de reformare a Germaniei și de demonstrare a superiorității sistemului occidental. Planificatorii din Departamentul de Război al Statelor Unite elaborau planuri pentru un tribunal internațional la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945. Guvernul britanic prefera încă executarea sumară a liderilor naziști, invocând eșecul proceselor de după Primul Război Mondial și rețineri cu privire la criminalitatea retroactivă. Forma pe care va lua răzbunarea a fost lăsată nerezolvată la Conferința de la Yalta din februarie 1945. La 2 mai, la Conferința de la San Francisco , președintele Statelor Unite Harry S. Truman a anunțat formarea un tribunal militar internațional. La 8 mai, Germania s-a predat necondiționat, punând capăt războiului din Europa.
Unii dintre cei mai importanți naziști – Adolf Hitler , Heinrich Himmler și Joseph Goebbels – s-au sinucis și, prin urmare, nu au putut fi judecați. Procurorii au vrut să judece lideri reprezentativi ai politicii, economiei și armatei germane. Majoritatea inculpaților se predaseră Statelor Unite sau Regatului Unit.
Pe lista inculpaților au fost incluși foști miniștri de cabinet: Franz von Papen (care îl adusese pe Hitler la putere ); Joachim von Ribbentrop (ministrul de externe), Wilhelm Frick (ministrul de interne) și Alfred Rosenberg (ministrul pentru teritoriile de est ocupate). De asemenea, au fost urmăriți penal și lideri ai economiei germane, precum Gustav Krupp (al conglomeratului Krupp AG), fostul președinte Reichsbank Hjalmar Schacht și planificatorii economici Albert Speer și Walther Funk, împreună cu subordonatul lui Speer și șeful programului de muncă forțată, Fritz Sauckel. În timp ce britanicii erau sceptici cu privire la urmărirea penală a liderilor economici, francezii au avut un interes puternic în evidențierea imperialismului economic german. Conducătorii militari au fost Hermann Göring — cel mai infam nazist supraviețuitor — Wilhelm Keitel, Alfred Jodl, Erich Raeder și Karl Dönitz . De asemenea, au fost judecați și propagandiștii Julius Streicher și Hans Fritzsche; Rudolf Hess , adjunctul lui Hitler care a zburat în Marea Britanie în 1941; Hans Frank, guvernator general al Guvernoratului General al Poloniei; Liderul Tineretului Hitlerist Baldur von Schirach; Arthur Seyss-Inquart, Comisarul Reichului pentru Țările de Jos și Ernst Kaltenbrunner, liderul Biroului principal de securitate al Reich-ului lui Himmler.
Dintre cei 24 de bărbați inculpați, Martin Bormann a fost judecat în lipsă, deoarece Aliații nu cunoșteau moartea sa, Krupp era prea bolnav pentru a fi judecat iar Robert Ley se sinucisese înainte de începerea procesului. Foștilor naziști li sa permis să servească drept avocați și până la jumătatea lunii noiembrie toți inculpații aveau avocați. Avocații inculpaților au făcut apel în comun la instanță, susținând că aceasta nu are competență față de învinuit; dar această moțiune a fost respinsă.
Sentințele au fost dezbătute pe larg de judecători. Doisprezece dintre inculpați au fost condamnați la moarte (Göring, Ribbentrop, Keitel, Kaltenbrunner, Rosenberg, Frank, Frick, Streicher, Sauckel, Jodl, Seyss-Inquart și Bormann). Pe 16 octombrie, zece dintre ei au fost spânzurați , Göring s-a sinucis cu o zi înainte. Șapte inculpați (Hess, Funk, Raeder, Dönitz, Schirach, Speer și Neurath) au fost trimiși la închisoarea Spandau pentru a-și ispăși pedeapsa. Toate cele trei achitări (Papen, Schacht și Fritzsche) s-au bazat pe un impas între judecători; aceste achitări i-au surprins pe observatori. În ciuda faptului că a fost acuzat de aceleași crime, Sauckel a fost condamnat la moarte, în timp ce Speer a fost condamnat la închisoare pentru că judecătorii au considerat că se poate reabilita.
