1144 – Robert de Chester își finalizează traducerea din arabă în latină a Liber de composition alchemiae , marcând nașterea alchimiei occidentale
În secolele XI-XII, Europa Occidentală a început să redescopere știința și filosofia antică prin intermediul textelor arabe. Lumea islamică păstrase și dezvoltase cunoștințele grecești, persane și indiene, iar traducătorii europeni au început să le aducă în Occident prin traduceri din arabă în latină. Toledo, un important centru intelectual al Spaniei, devenise un loc de interacțiune între savanți musulmani, evrei și creștini.
Robert de Chester a fost unul dintre acești traducători de seamă, lucrând în Peninsula Iberică pentru a aduce în lumea latină textele științifice arabe. El este cunoscut și pentru traducerea Almagestei lui Ptolemeu și a unor tratate de matematică.
„Liber de compositione alchemiae”, tradus de Robert, este considerat primul tratat alchimic cunoscut în Occident. Lucrarea originală, atribuită lui al-Majriti, un savant andaluz din secolul al X-lea, conținea explicații despre transmutarea metalelor, utilizarea substanțelor chimice și conceptul de „piatră filozofală”.
Traducerea lui Robert nu a fost doar o simplă conversie lingvistică, ci și o punte între două lumi intelectuale. Pentru prima dată, europenii au fost expuși ideii că metalele ar putea fi transformate, iar această idee a devenit fundamentală pentru alchimiștii medievali.
Această traducere a contribuit la apariția unui nou curent de gândire în Europa. Alchimiștii medievali, precum Roger Bacon, Albertus Magnus și, mai târziu, Paracelsus, au fost influențați de textele arabe și au continuat să dezvolte această disciplină.
Pe lângă transmutarea metalelor, alchimia medievală a început să exploreze medicina, filozofia și chiar aspecte spirituale. Deși, inițial, alchimia a fost privită cu scepticism, ea a fost treptat acceptată ca parte a tradiției științifice premoderne, influențând dezvoltarea chimiei moderne.
1808 – Jesse Fell arde antracitul pe un grătar deschis ca experiment de încălzire a caselor cu cărbune
La începutul secolului al XIX-lea, lemnul era principala sursă de combustibil în Statele Unite. Cu toate acestea, pe măsură ce populația creștea, pădurile din estul țării erau exploatate intensiv, iar necesitatea unui combustibil alternativ devenea tot mai evidentă. Antracitul, o formă dură de cărbune cu un conținut ridicat de carbon și ardere curată, era cunoscut, dar dificil de utilizat, deoarece necesita temperaturi mai ridicate pentru a se aprinde.
Până la experimentul lui Fell, antracitul era considerat nepractic pentru uz casnic, fiind utilizat mai mult în industrie sau neglijat din cauza dificultății de ardere. Mulți credeau că nu putea fi folosit în sobe sau șeminee obișnuite.
Jesse Fell, originar din Wilkes-Barre, Pennsylvania, a fost un susținător al utilizării antracitului ca sursă de căldură. Convins că problema aprinderii acestui cărbune putea fi rezolvată, el a încercat să ardă antracitul pe un grătar metalic deschis, care permitea circulația aerului. Spre surprinderea multora, experimentul său a reușit: cărbunele a ars constant și eficient, oferind o sursă de căldură durabilă.
Această demonstrație a fost esențială pentru adoptarea antracitului ca sursă de încălzire în locuințe și a dovedit că acesta putea fi utilizat în sobe special concepute.
Succesul experimentului lui Fell a deschis calea pentru dezvoltarea industriei miniere de antracit din Pennsylvania, o regiune bogată în acest tip de cărbune. Cererea de antracit a crescut rapid, iar orașe întregi au început să-l folosească pentru încălzire.
Pe termen lung, această inovație a avut mai multe efecte majore:
Industrializarea și creșterea economică – Minele de antracit au devenit un motor economic în Pennsylvania, atrăgând muncitori și investiții.
Reducerea defrișărilor – Dependența de lemn a scăzut, încetinind ritmul tăierilor masive de păduri.
Îmbunătățirea condițiilor de trai – Antracitul ardea mai curat decât lemnul și cărbunele bituminos, reducând fumul și funinginea din locuințe.
În deceniile următoare, antracitul a devenit o sursă principală de combustibil în nord-estul SUA, fiind utilizat atât pentru încălzirea locuințelor, cât și în industrie, până la apariția gazului natural și a altor surse moderne de energie.
1809: Inginerul american, Robert Fulton, a inventat vaporul cu aburi.
Până la începutul secolului al XIX-lea, transportul naval depindea aproape exclusiv de vânt și de forța umană. Navele cu pânze și bărcile cu vâsle dominau comerțul și călătoriile, dar erau lente și dependente de condițiile meteorologice. Încă din secolul al XVIII-lea, inventatorii europeni și americani au încercat să folosească puterea aburului pentru propulsia navală, dar fără succes comercial.
Robert Fulton, un inginer cu experiență în mecanică și navigație, a preluat aceste idei și le-a transformat într-o inovație practică.
În 1807, Fulton și-a testat primul său vapor cu aburi, Clermont, pe râul Hudson, între New York și Albany. Nava, echipată cu un motor cu aburi construit de inginerul scoțian James Watt, a reușit să parcurgă distanța de aproximativ 240 km în 32 de ore—o viteză remarcabilă pentru acea vreme.
În 1809, după perfecționarea designului său, Fulton a obținut un brevet pentru tehnologia vaporului cu aburi, confirmând statutul său de pionier al transportului naval modern.
1866: Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, este silit să abdice, ca urmare a conjurației pregătite de coaliția dintre conservatori și liberal-radicali („Monstruoasa coaliție”). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Țării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei).
Deși Alexandru Ioan Cuza a fost cel care a realizat Unirea Principatelor în 1859 și a inițiat reforme esențiale – precum reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirești și modernizarea administrației – stilul său autoritar de guvernare i-a atras numeroși dușmani.
Nemulțumirea față de domnia sa a crescut din mai multe motive:
Opoziția boierilor conservatori – Reforma agrară, care prevedea împroprietărirea țăranilor, a fost considerată o amenințare la adresa marilor latifundiari.
Nemulțumirea liberalilor – Deși inițial l-au susținut, liberalii radicali au fost dezamăgiți de tendințele autoritare ale lui Cuza și de lipsa de libertăți politice.
Interesele externe – Marile puteri europene considerau că o Românie condusă de un domnitor autoritar și imprevizibil ar putea destabiliza echilibrul regional.
În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, un grup de militari și civili au pătruns în Palatul Domnesc din București, l-au obligat pe Cuza să semneze actul de abdicare și l-au escortat în exil. Fără sprijin popular suficient și cu armata controlată de conspiratori, domnitorul nu a opus rezistență.
După plecarea lui Cuza, puterea a fost preluată de Locotenența Domnească, care a avut misiunea de a menține ordinea și de a găsi un nou domnitor pentru România. În martie 1866, a fost organizat un plebiscit prin care a fost ales Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a devenit domnitorul Carol I, inaugurând o nouă eră pentru România.
1929: Ia ființă statul Vatican prin acordurile italo-papale de la Lateran. Papa exercită puterea legislativă și executivă, prin intermediul unui corp de cardinali. Papa Pius al XI-lea semnează cu Mussolini Tratatul de pace de la Lateran prin care statul italian acordă Vaticanului proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din N-V Romei, în schimbul recunoașterii de către papă a guvernului fascist.
Tensiunile dintre Papalitate și Italia își aveau originea în unificarea Italiei (1861-1870), când Regatul Italiei a anexat Statele Papale, iar Papa Pius al IX-lea s-a considerat prizonier în Vatican, refuzând să recunoască autoritatea statului italian. Timp de aproape șase decenii, Vaticanul și Italia nu au avut relații oficiale, iar problema statutului teritoriului papal a rămas nerezolvată.
În anii ’20, Benito Mussolini, liderul regimului fascist italian, a căutat să își consolideze puterea și să câștige sprijinul Bisericii Catolice. În acest context, tratativele cu Sfântul Scaun au dus la semnarea Tratatului de la Lateran, care a pus capăt „chestiunii romane” și a creat Statul Vatican, cel mai mic stat suveran din lume.
Acordurile au fost compuse din trei documente principale:
Tratatul de pace – Recunoștea Vaticanul ca stat suveran și îi garanta jurisdicția exclusivă asupra unui teritoriu de 44 de hectare din Roma.
Convenția financiară – Italia a oferit Vaticanului o compensație de 1,75 miliarde de lire italiene pentru pierderea Statelor Papale.
Concordatul – Stabilea relațiile dintre Biserica Catolică și statul italian, recunoscând catolicismul ca religie oficială a Italiei și oferind privilegii clerului.
Rolul Papei și influența Vaticanului
Prin acest acord, Papa Pius al XI-lea a devenit suveran absolut al Statului Vatican, exercitând puterea legislativă, executivă și judecătorească prin intermediul unui corp de cardinali. Vaticanul a devenit un stat neutru, fără armată (exceptând Garda Elvețiană), cu propria monedă, poștă și sistem juridic.
1933 – Raidul LAPD Red Squad asupra expoziției de artă John Reed Club din SUA are ca rezultat distrugerea a o duzină de lucrări de artă politică.
În anii ’30, SUA traversau Marea Criză Economică, iar sentimentele anticomuniste erau în creștere. John Reed Club fusese fondat la începutul anilor ’30 de către artiști și intelectuali de stânga, având ca scop promovarea artei cu mesaj social și politic. Membrii săi criticau inegalitatea economică, exploatarea muncitorilor și brutalitatea forțelor de ordine.
LAPD Red Squad era o unitate specială însărcinată cu reprimarea activităților comuniste și sindicaliste. Într-un climat de isterie anticomunistă, orice formă de artă care denunța problemele sociale era privită ca o amenințare la adresa ordinii publice.
Expoziția, organizată la sediul John Reed Club din Los Angeles, includea lucrări ce abordau teme precum:
Sărăcia și exploatarea muncitorilor
Violența polițienească
Rasismul și opresiunea socială
Lucrările erau realizate de artiști radicali, unii dintre ei fiind simpatizanți ai mișcării comuniste. Cea mai controversată piesă era o ilustrație a brutalității forțelor de ordine, care înfățișa un polițist atacând muncitori protestatari.
Poliția a intervenit brutal, confiscând și distrugând cel puțin 12 lucrări, iar organizatorii expoziției au fost interogați și amenințați cu arestarea.
1938 – BBC Television produce primul program de televiziune științifico-fantastică din lume , o adaptare a unei secțiuni din piesa Karel Čapek RUR , care a inventat termenul „ robot ”.
Pe 11 februarie 1938, BBC Television a difuzat prima producție de televiziune științifico-fantastică din lume, o adaptare a piesei R.U.R. (Rossum’s Universal Robots) de Karel Čapek. Această producție a fost un moment revoluționar, nu doar pentru televiziune, ci și pentru genul SF, marcând debutul conceptului de „robot” pe micul ecran.
În anii ’30, televiziunea se afla încă în faza sa incipientă, iar BBC experimenta cu formate noi. În 1936, postul a lansat primele sale transmisiuni regulate, iar până în 1938, producătorii au început să caute subiecte mai complexe. R.U.R., o piesă vizionară despre o lume în care roboții preiau controlul asupra omenirii, s-a dovedit o alegere perfectă.
Scrisă în 1920 de Karel Čapek, R.U.R. este una dintre cele mai influente opere SF ale secolului XX. Piesa introduce termenul „robot”, derivat din cuvântul ceh „robota” (muncă forțată), și prezintă o lume în care mașinile create de om se răscoală și distrug civilizația. Această poveste distopică a inspirat numeroase lucrări ulterioare despre relația dintre oameni și inteligența artificială.
Regizată de George More O’Ferrall, adaptarea TV a BBC a fost o versiune condensată a piesei, durând aproximativ 35 de minute. Fiind o producție live, fără posibilitatea de înregistrare, emisiunea a fost difuzată o singură dată și nu există nicio înregistrare a sa. Cu toate acestea, criticii vremii au apreciat efortul de a aduce SF-ul pe televiziune.
Deoarece efectele speciale erau primitive, actorii care jucau roboții purtau costume rigide și mișcări mecanice, iar decorurile erau inspirate din estetica industrială a vremii. Deși simplistă, această producție a deschis drumul pentru seriale SF ulterioare, precum Doctor Who (1963) și The Twilight Zone (1959).
1942: Întâlnirea mareșalului Ion Antonescu cu Adolf Hitler la Cartierul general al acestuia din Prusia orientală. Conducătorului român i s-au dat asigurări că Germania nu va permite Ungariei și Bulgariei să atace România și i s-a cerut sporirea contribuției de război.
România intrase în război în iunie 1941, alături de Germania, pentru a recupera Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate de URSS în 1940. După campania rapidă din vara lui 1941, în care armata română participase la ofensiva împotriva Uniunii Sovietice, lucrurile se complicaseră. Ofensiva Blitzkrieg-ului eșuase, iar în iarna 1941-1942, Armata Roșie contraataca, punând presiune pe trupele Axei.
În acest context, Hitler avea nevoie de mai multe trupe și resurse din partea României, iar Antonescu avea propriile sale preocupări legate de integritatea teritorială a țării, în special față de Ungaria și Bulgaria, care revendicau teritorii românești.
În cadrul discuțiilor, Hitler i-a dat lui Antonescu asigurări că Germania nu va permite Ungariei și Bulgariei să atace România. Aceste garanții erau esențiale pentru conducătorul român, deoarece Diktatul de la Viena (1940) cedase Transilvania de Nord Ungariei, iar Cadrilaterul fusese pierdut în favoarea Bulgariei. România, aliată a Germaniei, dorea să se asigure că nu va mai suferi alte pierderi teritoriale.
În schimbul acestor garanții, Hitler a cerut României să își sporească contribuția de război. Aceasta însemna:
Trimiterea mai multor trupe pe frontul de est, în special în Crimeea și zona Stalingradului.
Creșterea producției de petrol pentru Wehrmacht, România fiind principalul furnizor de combustibil al Germaniei.
Consolidarea pozițiilor de pe front, în special în sudul Ucrainei, unde Armata Română era deja puternic implicată.
Antonescu a fost de acord cu aceste cerințe, convins că loialitatea față de Germania va aduce României sprijin în revendicările teritoriale. Însă, decizia de a angaja mai multe trupe românești pe frontul de est s-a dovedit dezastruoasă, culminând cu catastrofa de la Stalingrad (1942-1943), unde diviziile românești au suferit pierderi imense.
România și-a întărit dependența de Germania, trimițând mai multe trupe și resurse.
Hitler a menținut România într-o poziție strategică, dar fără să îi promită recuperarea Transilvaniei.
Deciziile luate au grăbit dezastrul de la Stalingrad, unde unitățile române au fost zdrobite de Armata Roșie.
1953 – Războiul Rece : Președintele SUA Dwight D. Eisenhower respinge toate apelurile pentru clemență pentru Julius și Ethel Rosenberg.
După al Doilea Război Mondial, lumea s-a aflat în pragul unui conflict ideologic între Statele Unite și Uniunea Sovietică, care a dat naștere Războiului Rece. În acest context, Statele Unite au început o campanie de vânătoare a spionilor în interiorul granițelor lor, în special cei care ar fi transmis secrete nucleare Uniunii Sovietice. La acea vreme, temerile că sovieticii ar putea dobândi rapid tehnologia nucleară americană au fost majore.
Julius și Ethel Rosenberg au fost acuzați de trădare pentru că ar fi transmis informații sensibile despre bomba atomică Uniunii Sovietice. În urma unui proces controversat desfășurat în 1951, au fost condamnați la moarte prin spânzurare, iar decizia a stârnit o dezbatere publică și politică intensă.
Înainte de respingerea apelurilor pentru clemență de către Eisenhower, mai multe voci din societatea americană, inclusiv figuri importante din sfera culturală și politică, s-au ridicat în favoarea Rosenbergilor. Aceste apeluri subliniau, pe de o parte, lipsa de dovezi clare care să susțină acuzațiile împotriva Ethelei Rosenberg și, pe de altă parte, îngrijorările legate de aplicarea pedepsei capitale într-un proces atât de politizat.
Unii istorici și activiști considerau că procesul și condamnarea erau motivated de frica de comunism și de o panică generalizată în fața răspândirii ideologiei comuniste, mai degrabă decât de dovezi concrete de spionaj.
În pofida apelurilor pentru clemență, Dwight D. Eisenhower, care tocmai își începea mandatul de președinte al SUA, a respins cererile de grațiere sau de comutare a pedepsei. Aceasta a fost o decizie fermă, influențată de climatul politic al vremii, în care combaterea comunismului și protejarea securității naționale erau priorități de top pentru administrația americană. Decizia a fost în linie cu politica de „securitate națională” promovată de guvernul american, care considera orice formă de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice drept o amenințare extremă.
Pe 19 iunie 1953, Julius și Ethel Rosenberg au fost executați la Închisoarea Sing Sing din statul New York. Executarea lor a fost un moment de mare controversă și a devenit un simbol al fricii de comunism din perioada Războiului Rece.
După mai mulți ani, au apărut noi informații care sugerează că Julius Rosenberg ar fi fost implicat într-o rețea de spionaj sovietică, dar că Ethel Rosenberg nu ar fi avut un rol activ. În 1995, pe baza unor documente din arhivele rusești, s-a confirmat că Julius Rosenberg fusese un agent al URSS, dar adevărul legat de implicarea soției sale rămâne disputat.
1970: Japonia a devenit cel de-al patrulea stat din lume care a lansat un satelit pe orbita Pământului.
Până la începutul anilor 1970, doar Statele Unite, Uniunea Sovietică și Franța reușiseră să plaseze sateliți pe orbită, iar Japonia se alătura acestora într-un moment de maximă intensificare a competiției spațiale. În această perioadă, tehnologia de rachete și lansatoarele de sateliți deveniseră esențiale nu doar în scopuri științifice, dar și pentru siguranța națională și dezvoltarea tehnologică. Astfel, Japonia a simțit că trebuie să facă un salt semnificativ în acest domeniu pentru a demonstra capabilitățile sale în fața lumii și pentru a sprijini propria dezvoltare tehnologică și economică.
Satellitul lansat de Japonia se numea „Ohsumi”, denumire inspirată de numele unei insule din Japonia. Acesta a fost plasat pe orbită de către racheta „Lambda 4S”, care a fost construită de agenția spațială japoneză ISAS (Institute of Space and Aeronautical Science). Lansarea a avut loc de la Stația de lansare de la Kagoshima, din sudul Japoniei, pe 4 februarie 1970.
Ohsumi a fost un satelit de mici dimensiuni, cu o masă de aproximativ 50 kg, și scopul său principal a fost de a demonstra capacitatea Japoniei de a plasa un obiect pe orbită. De asemenea, satelitul a fost echipat cu un sistem pentru a efectua experimente științifice în atmosferă și pentru a aduna date despre radiațiile din spațiu.
1990: Liderul sud-african Nelson Mandela, a fost eliberat din închisoare, după 27 de ani petrecuți în arest.
Nelson Mandela fusese arestat în 1962 pentru activitățile sale politice împotriva regimului rasist al guvernului sud-african, care aplicase o politică de segregare strictă între albi și negri, cunoscută sub numele de apartheid. În 1964, el fusese condamnat la închisoare pe viață pentru sabotaj și conspirație împotriva statului, fiind unul dintre liderii principale ai Congresului Național African (ANC).
De-a lungul decadelor de detenție, Mandela devenise nu doar un simbol al luptei pentru drepturile civile ale afro-sud-africanilor, dar și un simbol al rezistenței împotriva opresiunii rasiale. În timp ce era în închisoare, sprijinul pentru cauza ANC și pentru el personal a crescut la nivel mondial, iar apelurile pentru eliberarea sa au fost susținute de mișcări internaționale, organizații și guverne.
Eliberarea lui Mandela a venit într-un context politic mai larg de schimbări semnificative. În 1989, președintele sud-african F.W. de Klerk a început să implementeze reforme și să negocieze o tranziție pașnică către democrație. Unul dintre pașii esențiali în acest proces a fost eliberarea lui Mandela, care a fost considerată o condiție necesară pentru a încheia conflictul intern și a deschide calea pentru negocieri de pace între guvernul sud-african și ANC.
Nelson Mandela a fost eliberat din închisoare în fața a mii de susținători care l-au întâmpinat în orașul Cape Town, iar imaginea sa ieșind din închisoare a devenit o imagine iconică a libertății și dreptății. Mandela a fost întâmpinat cu multă căldură, nu doar de susținătorii săi, ci și de o întreagă națiune care a început să creadă că sfârșitul regimului apartheid era aproape.
Eliberarea lui Mandela a avut un impact profund asupra politicii sud-africane și mondiale. În timp ce încă mai existau provocări majore, cum ar fi diviziunile etnice, conflictele politice și injustițiile economice, eliberarea sa a semnalat începutul procesului de reconciliere națională și de construire a unei democrații multirasiale. Mandela a devenit un simbol global al non-violenței, iubirii și unității.
La scurt timp după eliberare, Mandela și ANC au început să participe activ la negocieri politice, iar în 1993, el a fost premiat cu Premiul Nobel pentru Pace, împreună cu F.W. de Klerk, pentru eforturile lor de a pune capăt apartheidului și de a ajunge la o soluție pașnică.
În 1994, Nelson Mandela a devenit primul președinte negru al Republicii Africa de Sud, într-un proces electoral liber și democratic. Sub conducerea sa, țara a făcut pași importanți în reconstrucția unei națiuni divizate, punând bazele unei societăți mai echitabile.
2011 – Primăvara Arabă : Primul val al revoluției egiptene culminează cu demisia lui Hosni Mubarak și transferul puterii către Consiliul Militar Suprem după 17 zile de proteste.
Hosni Mubarak, care preluase conducerea Egiptului în 1981, după asasinarea predecesorului său Anwar Sadat, a menținut un regim autoritar, controlând viața politică și economică a țării. În ciuda unor inițiative economice și strategice care au adus Egiptului o oarecare stabilitate pe termen scurt, au existat tensiuni profunde între regimul Mubarak și cetățenii egipteni, care se confruntau cu o creștere a șomajului, inegalități economice și restringerea libertății politice. În plus, guvernul său era acuzat de corupție masivă și abuz de putere.
Mișcările de opoziție, cum ar fi Mișcarea 6 aprilie și Tineretul Revoluționar, au început să câștige susținere în rândul populației, iar rețelele sociale au jucat un rol semnificativ în organizarea protestelor, mobilizând tineretul din întreaga țară. Acestea au fost alimentate și de revoluțiile din alte țări arabe, cum ar fi Tunisia, unde regimul autoritar al lui Zine El Abidine Ben Ali fusese răsturnat.
Pe 25 ianuarie 2011, au început protestele de amploare în Egipt, inițial ca o reacție la condițiile economice și politice din țară. Oamenii s-au adunat în Piața Tahrir din Cairo, un loc simbolic al luptei pentru libertate și justiție, cerând demisia lui Mubarak și sfârșitul regimului său. Protestele au fost masive, atrăgând sute de mii de oameni din toate colțurile societății egiptene: tineri, intelectuali, muncitori, femei și oameni din clasa de mijloc.
De-a lungul acestor 17 zile, forțele de securitate au răspuns cu violență, folosind gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc și atacuri fizice împotriva demonstranților. Cu toate acestea, protestatarii au rezistat, iar solidaritatea națională a crescut pe măsură ce mișcarea se extindea. În ciuda represiunii, protestele au continuat să crească în amploare și intensitate.
Presiunea populară asupra regimului Mubarak a ajuns la apogeu pe 11 februarie 2011, când președintele a anunțat, într-un discurs televizat, că demisionează din funcția de președinte, după 30 de ani de putere. Demisia lui Mubarak a fost un moment de victorie simbolică pentru protestatari și un semn că regimul său autoritar se prăbușea. După plecarea sa, puterea a fost transferată către un Consiliu Militar Suprem, care a preluat conducerea țării, promisând organizarea de alegeri libere și democratice.
Demisia lui Mubarak a fost considerată un moment definitoriu în cadrul Primăverii Arabe, care a inspirat mișcări similare în alte țări din regiune, inclusiv în Libia, Yemen și Siria. Cu toate acestea, revoluția egipteană nu a fost un sfârșit al luptei pentru libertate, ci un început al unui proces complex de tranziție către democrație.
În ciuda inițialelor speranțe de reforme democratice, perioada de după revoluție a fost marcată de instabilitate politică și conflicte interne. Egiptul a experimentat conflicte între diverse facțiuni politice, inclusiv între armata și grupările islamiste. În cele din urmă, în 2013, o lovitură de stat a condus la demiterea președintelui Mohamed Morsi, ales democratic în urma primelor alegeri libere, și la reinstaurarea unui regim militar condus de Abdel Fattah el-Sisi.
