1856: Autoritățile Chinei dinastiei Qing au arestat și au încarcerat douăsprezece persoane de pe nava Arrow sub pavilionul Hong Kongului sub acuzația de piraterie, contrabandă și comerț cu opiu, eveniment ce a declanșat al Doilea Război al Opiului.
Al Doilea Război al Opiului (1856-1860) a fost un conflict militar între China și o alianță formată din Marea Britanie și Franța, cu sprijin din partea Statelor Unite și Rusiei în unele aspecte diplomatice. Acesta este o continuare a Primului Război al Opiului (1839-1842) și a apărut din cauza tensiunilor persistente dintre China și puterile coloniale europene, în special Marea Britanie.
Unul dintre motivele principale ale conflictului a fost comerțul cu opiu. Marea Britanie a introdus opiul în China în secolul XIX, iar dependența de opiu devenise o problemă majoră în societatea chineză. Când autoritățile chineze au încercat să controleze acest comerț, Marea Britanie a ripostat, invocând pierderi comerciale și justificând războiul pentru a proteja interesele comerciale.
După Primul Război al Opiului, în 1842, s-a semnat Tratatul de la Nanjing, prin care China a trebuit să facă concesii mari, cum ar fi deschiderea porturilor pentru comerțul european și cedarea Hong Kong-ului Marii Britanii. Cu toate acestea, tratatul nu a fost considerat suficient de avantajos de către britanici, care doreau mai multe privilegii comerciale și diplomatice.
În 1856, autoritățile chineze au urcat la bordul unei nave comerciale britanice, Arrow, suspectată de contrabandă. Deși incidentul a fost minor, britanicii l-au folosit ca pretext pentru a declanșa o nouă confruntare militară.
După incidentul Arrow, britanicii au cerut despăgubiri și mai multe drepturi comerciale. Când China a refuzat, Marea Britanie, împreună cu Franța, a declanșat ostilitățile. Aliații au capturat porturile chineze și au avansat spre Beijing.
Unul dintre cele mai semnificative evenimente ale războiului a fost distrugerea Palatului de Vară (Yuanmingyuan) din Beijing de către trupele britanice și franceze în 1860, ca represalii pentru capturarea și torturarea unor diplomați occidentali. Acesta a fost un act simbolic de umilință pentru dinastia Qing.
După mai multe înfrângeri, China a fost forțată să semneze tratate umilitoare, cum ar fi Tratatul de la Tianjin și Convenția de la Beijing. Aceste tratate au permis puterilor occidentale să obțină mai multe drepturi comerciale, să deschidă noi porturi și să legalizeze comerțul cu opiu.
1871: A izbucnit Marele Incendiu din Chicago care a distrus 17.500 de clădiri în două zile.
Marele Incendiu din Chicago a avut loc începând cu ziua de duminică, 8 octombrie și până marți, 10 octombrie 1871 și s-a soldat cu moartea a sute de persoane și cu distrugerea a circa 10 km² de zonă construită în orașul Chicago, Illinois. Cauzele incendiului nu sunt cunoscute. Deși a fost una dintre cele mai mari catastrofe din Statele Unite în secolul al XIX-lea, reconstrucția ce a demarat aproape imediat a făcut din Chicago unul dintre cele mai populate și mai dezvoltate economic orașe americane.
Pe drapelul orașului Chicago, a doua stea comemorează incendiul.
1878: Armata română victorioasă în Războiul de Independență, își face intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.
1895: S-a născut politicianul argentinian Juan Perón , care a servit ca președinte al Argentinei (1946–52, 1952–55 și 1973–74) și a fondat și a condus mișcarea peronistă .
Juan Domingo Perón (1895-1974) a fost un om politic și militar argentinian, una dintre cele mai influente și controversate figuri din istoria Argentinei. A fost de trei ori președinte al Argentinei, și ideologia sa, cunoscută sub numele de peronism, a dominat politica țării pentru multe decenii.
Născut în 1895, Perón a crescut într-o familie modestă și a urmat o carieră militară. În anii 1920 și 1930, și-a construit reputația ca ofițer, călătorind prin Europa, unde a studiat diferite sisteme politice, inclusiv fascismul italian. Experiențele sale din Europa, în special Italia lui Mussolini, au influențat multe dintre ideile sale politice.
Perón a intrat pe scena politică în 1943, când a făcut parte dintr-o juntă militară care a preluat puterea în Argentina. În acel moment, a ocupat diverse funcții guvernamentale, inclusiv cea de secretar al muncii, și a câștigat rapid popularitate printre clasele muncitoare datorită politicilor sale sociale progresiste, care vizau îmbunătățirea condițiilor de muncă și a salariilor.
Una dintre cele mai mari realizări ale lui Perón în această perioadă a fost relația sa cu sindicatele, care au devenit un sprijin major pentru el. A reușit să îmbine idei de justiție socială cu naționalismul economic, o combinație care a captat atenția maselor și l-a făcut extrem de popular.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale ascensiunii lui Juan Perón a fost relația sa cu Eva Duarte, cunoscută ca Evita. Căsătoriți în 1945, Evita a jucat un rol crucial în consolidarea sprijinului popular pentru soțul ei. Devenită un simbol pentru săraci și muncitori, Eva Perón s-a dedicat activităților de caritate și a luptat pentru drepturile femeilor, inclusiv dreptul de vot.
Evita a fost iubită de clasa muncitoare argentiniană și a fost un sprijin fundamental în campania electorală a lui Perón. În 1946, Juan Perón a câștigat alegerile prezidențiale, devenind președintele Argentinei pentru prima dată.
Primul mandat al lui Perón a fost marcat de o politică economică de industrializare și naționalizare a unor industrii cheie, cum ar fi căile ferate și energia. Perón a promovat o politică de justiție socială, investind în sănătate, educație și infrastructură. În același timp, a consolidat sprijinul sindicatelor și a implementat reforme pentru clasa muncitoare.
Perón a urmărit o politică externă independentă, încercând să reducă influența SUA și a Marii Britanii în Argentina, în special în economie. Această poziție de naționalism economic a dus la popularitatea sa printre muncitori, dar a creat tensiuni cu elitele și cu marile puteri.
Un moment devastator în viața și cariera lui Perón a fost moartea Evei Perón în 1952, în urma unei boli grave. Evita fusese un simbol al sprijinului popular și, după moartea sa, influența lui Perón asupra populației a început să scadă.
În 1951, Perón a câștigat un al doilea mandat, dar lucrurile au început să se complice. Opoziția față de guvernul său a crescut, în special din partea bisericii și armatei. În 1955, în urma unei lovituri de stat militare, Perón a fost îndepărtat de la putere și a fost forțat să plece în exil. A trăit mai mulți ani în Spania, continuând să-și mențină o influență politică din afară.
După aproape două decenii de exil, Juan Perón a revenit în Argentina în 1973, pe fondul unei instabilități politice și economice. Sprijinul popular pentru peronism a crescut din nou, iar în 1973 Perón a fost ales pentru a treia oară președinte. Totuși, starea sa de sănătate era deteriorată, și a murit la scurt timp după ce a fost ales, în 1974, lăsându-și soția de atunci, Isabel Perón, în funcția de președinte.
Peronismul a devenit o mișcare politică profundă, ce a influențat Argentina timp de decenii. Acesta combină elemente de naționalism, populism, justiție socială și autoritarism, iar partidul peronist a rămas un jucător central în politica argentiniană, chiar și după moartea lui Perón. Juan Perón rămâne una dintre cele mai complexe și emblematice figuri politice din istoria Argentinei.
1967: Liderul Che Guevara și oamenii lui au fost capturați în Bolivia.
Ernesto „Che” Guevara, unul dintre cei mai celebri revoluționari ai secolului XX, a jucat un rol crucial în revoluția cubaneză și a devenit un simbol al luptei împotriva imperialismului și nedreptății. Născut în Argentina, Che s-a alăturat lui Fidel Castro în răsturnarea dictaturii lui Fulgencio Batista din Cuba. După succesul revoluției cubaneze din 1959, Guevara a devenit o figură de marcă în guvernul cubanez și un promotor fervent al revoluției comuniste internaționale.
În ciuda poziției sale în Cuba, Che a crezut cu tărie că revoluția trebuie extinsă la nivel global. În acest sens, el a călătorit în mai multe țări din America Latină și Africa pentru a răspândi mișcările revoluționare, dar fără succes. După un eșec în Congo, Guevara s-a concentrat pe Bolivia în 1966, unde a încercat să organizeze o revoluție pentru a răsturna guvernul bolivian susținut de SUA. Aici, cariera sa revoluționară a ajuns la final.
Che Guevara a intrat în Bolivia în noiembrie 1966 sub numele de Ramon, alături de un grup mic de gherilă format din revoluționari bolivieni și cubanezi. Planul său era să creeze o rețea de gherilă în Bolivia care, în cele din urmă, ar fi declanșat revoluții în alte țări din America de Sud.
Armata boliviană, sprijinită de Statele Unite și de CIA, a fost informată de prezența lui Guevara și a lansat o operațiune masivă de contrainsurgență pentru a-l captura.
În octombrie 1967, după luni de lupte și suferințe în jungla boliviană, Che și grupul său au fost încolțiți de armata boliviană în Quebrada del Yuro, o vale din regiunea muntoasă a Boliviei. Pe 8 octombrie 1967, Guevara a fost rănit în timpul unui schimb de focuri și capturat viu.
După capturarea sa, Che Guevara a fost dus în satul La Higuera, unde a fost ținut prizonier într-o școală mică, în timp ce autoritățile boliviene decideau ce să facă cu el. În acest timp, guvernul bolivian a colaborat strâns cu CIA, care avea un interes major în eliminarea lui Guevara, un simbol al mișcărilor revoluționare anti-americane.
Felix Rodriguez, un agent cubanez-american al CIA, a fost trimis în Bolivia pentru a asista la operațiunile împotriva lui Guevara. Rodriguez a jucat un rol crucial în interogatoriile lui Che și a fost prezent la execuția acestuia.
Pe 9 octombrie 1967, Che Guevara a fost executat sumar în La Higuera. Ordinul de execuție a fost dat de președintele bolivian René Barrientos, iar Guevara a fost împușcat de sergentul bolivian Mario Terán. După moartea sa, trupul lui Guevara a fost expus într-un spital din orașul Vallegrande, pentru a demonstra lumii că revoluționarul a fost eliminat.
Pentru a preveni venerarea corpului său, mâinile lui Guevara au fost tăiate și trimise în Cuba pentru identificare, iar restul trupului a fost îngropat în secret. Cu toate acestea, în 1997, rămășițele sale au fost găsite și repatriate în Cuba, unde au fost îngropate cu onoruri în orașul Santa Clara, un loc important în revoluția cubaneză.
CIA a avut un rol semnificativ în operațiunile care au dus la capturarea lui Che Guevara. În acea perioadă, Statele Unite se aflau într-o luptă globală împotriva comunismului, iar Guevara era văzut ca un inamic periculos datorită influenței sale revoluționare în America Latină și în alte părți ale lumii. CIA a asistat armata boliviană cu informații, strategii și chiar personal, cum a fost cazul lui Felix Rodriguez.
CIA a considerat eliminarea lui Guevara drept un succes în lupta împotriva răspândirii revoluției comuniste în America Latină. Cu toate acestea, moartea lui Che Guevara nu a pus capăt mișcărilor revoluționare din regiune, iar figura sa a devenit un simbol puternic al rezistenței împotriva imperialismului și o legendă globală. Portretul său a devenit unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale rebeliunii și libertății, transformat într-o imagine emblematică a secolului XX.
1982 – Polonia interzice Solidaritatea și toate celelalte sindicate.
Solidaritatea, este un sindicatfondat în august 1980 la șantierulnaval LenindinGdańsk,Polonia. Ulterior, a fost primul sindicat independent din Pactul de la Varșovia care a fost recunoscut de stat.
Numărul de membri ai sindicatului a atins vârful la 10 milioane în septembrie 1981, reprezentând o treime din populația de vârstă activă a țării. În 1983, liderul Solidarității, Lech Wałęsa , a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace, iar uniunea este recunoscută pe scară largă ca a jucat un rol central în sfârșitul guvernării comuniste în Polonia .
În anii 1980, Solidaritatea a fost o mișcare socială anti-autoritară care beneficia de largul sprijin al populației, folosind metode de rezistență civilă pentru a promova cauzele drepturilor lucrătorilor și a schimbării sociale. Guvernul a încercat la începutul anilor 1980 să distrugă uniunea prin impunerea legii marțiale în Polonia și prin utilizarea represiunilor politice.
Funcționând în subteran, cu sprijin financiar substanțial din partea Vaticanului și a Statelor Unite, uniunea a supraviețuit și până la sfârșitul anilor 1980 a intrat în negocieri cu guvernul.
Discuțiile de la masa rotundă din 1989 dintre guvern și opoziția condusă de Solidaritate au condus la un acord pentru alegerile legislative din 1989, primele alegeri pluraliste din țară din 1947. La sfârșitul lunii august a fost format un guvern de coaliție condus de Solidaritate, iar în decembrie 1990 Wałęsa a fost ales președinte al Poloniei.
