Infostoria: Ce s-a întâmplat în 6 aprilie

1652: Jan van Riebeeck și alți coloniști olandezi au înființat o stație de aprovizionare la Capul Bunei Speranțe, ceea ce va deveni orașul Cape Town, în numele Companiei Olandeze a Indiilor de Est.

La 6 aprilie 1652, Jan van Riebeeck, un funcționar al Companiei Olandeze a Indiilor de Est (VOC), a debarcat împreună cu un grup de coloniști pe țărmul sudic al Africii, la Capul Bunei Speranțe. Misiunea sa oficială era să întemeieze o stație de aprovizionare pentru navele VOC aflate pe drumul dintre Olanda și coloniile asiatice, în special Batavia (actuala Jakarta). Această stație, care va evolua în timp în orașul Cape Town, marca începutul prezenței europene permanente în sudul continentului african.
VOC, una dintre cele mai puternice companii comerciale ale vremii, avea nevoie de un punct de oprire sigur și eficient unde corăbiile sale puteau reface proviziile de apă, carne proaspătă, legume și alte resurse esențiale după lunga traversare a Atlanticului. Capul, deși cunoscut pentru apele sale dificile și vânturile puternice, oferea un port natural și o climă prielnică agriculturii.
Jan van Riebeeck și oamenii săi au ridicat forturi, grădini, locuințe și infrastructura necesară pentru susținerea unei mici comunități. Au început imediat cultivarea pământului și creșterea animalelor, însă interacțiunea cu populațiile indigene, în special khoikhoi (numiți de europeni „hottentoți”), nu a fost pașnică. Deși inițial schimburile comerciale au fost frecvente și cordiale, tensiunile au crescut odată cu extinderea teritoriilor ocupate de coloniști și cu apariția neînțelegerilor legate de pământ și resurse.
În anii care au urmat, stația de aprovizionare a început să atragă tot mai mulți europeni, inclusiv coloniști liberi (numiți „vrijburgers”), sclavi aduși din Asia și Africa, precum și soldați ai VOC. Astfel, a fost pusă baza unei societăți coloniale multietnice și profund inegale, care va modela destinul regiunii pentru secole.

1749: Constantin Mavrocordat abolește șerbia în Moldova, prin redefinirea statutului vecinilor, care nu mai sunt considerați robi, ci țărani fără pământ. Anterior, la 5 august 1746, se instituise aceeași reformă în Muntenia, desființând rumânia.

În anul 1749, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a inițiat o reformă majoră în Moldova, prin care a abolit șerbia – sistemul de dependență feudală care lega țăranii de pământul stăpânit de boieri sau mănăstiri. Măsura a fost o continuare a politicii sale reformatoare, începută în 1746 în Țara Românească, unde, la 5 august, a desființat oficial statutul de „rumân”, echivalentul valah al șerbului.
Prin reforma din Moldova, Mavrocordat a redefinit statutul vecinilor (o categorie socială dependentă), stabilind că aceștia nu mai sunt considerați robi legați de glie, ci țărani liberi fără pământ, care pot munci pe moșiile boierești în schimbul unei chirii sau prestații, fără a fi supuși relației de vasalitate tipice Evului Mediu. Această schimbare a însemnat, în termeni juridici, abolirea obligației țărănimii de a rămâne pe moșia stăpânului, o condiție esențială a șerbiei. Țăranul putea acum, teoretic, să se mute, să își caute un alt stăpân sau să lucreze în condiții mai bune.
Termenul de „rumân” (de la latinescul romanus) desemna în context medieval un țăran dependent, aflat în stare de șerbie. Cu toate că în limbajul modern „român” desemnează identitatea etnică, în Evul Mediu și în perioada premodernă, „rumân” era un termen juridic și social. Un „rumân” nu era un om liber – era o persoană care, deși nu era sclav, era legată de moșie, supus muncii obligatorii și nu putea părăsi locul fără permisiunea stăpânului.
Desființarea acestui statut de către Mavrocordat nu a însemnat sfârșitul exploatării țărănimii, dar a fost un pas important spre o societate bazată pe raporturi mai moderne de muncă și proprietate. În plus, reforma reflecta tendințele mai largi din Europa secolului al XVIII-lea, unde ideile iluministe începeau să pătrundă și să influențeze conducătorii, inclusiv pe domnitorii fanarioți.
Constantin Mavrocordat a fost un personaj complex, educat în spiritul umanismului grec și deschis reformelor administrative și fiscale. Abolirea șerbiei în cele două principate a reprezentat una dintre primele încercări serioase de modernizare a societății românești, deși efectele concrete au fost limitate de opoziția boierimii și de lipsa unui sistem economic alternativ bine pus la punct.

1795: Apare prima carte românească de matematică, Aritmetica, tipărită în Moldova și datorată episcopului de Hotin, Amfilohie Hotiniul.

1808 – John Jacob Astor încorporează American Fur Company , ceea ce l-ar transforma în cele din urmă în primul milionar al Americii.

Născut în Germania, într-o familie modestă, Astor a emigrat în America la sfârșitul secolului al XVIII-lea și a început cariera comercială vânzând blănuri. Cu un simț de afaceri ieșit din comun, el a intuit potențialul economic uriaș al comerțului cu piei și blănuri într-o Americă aflată încă în expansiune spre Vest.
Compania sa, American Fur Company, a fost înființată cu scopul de a domina piața americană a blănurilor, până atunci controlată în mare parte de comercianți britanici și canadieni. Astor a înțeles rapid importanța rețelelor comerciale vaste și a alianțelor cu triburile indigene. Prin investiții strategice, a construit posturi comerciale în întreaga regiune a Marilor Lacuri, în Valea Mississippi și până în Nord-Vestul Pacificului.
Dar American Fur Company nu era doar o întreprindere de comerț – era o expresie timpurie a spiritului capitalist american. Astor a încorporat compania într-o perioadă în care conceptul de corporație modernă era încă în formare. Prin aceasta, a obținut avantaje legale, fiscale și organizatorice care i-au permis să-și extindă imperiul economic și să atragă investiții.
Punctul culminant al ambițiilor sale a fost planul de a crea un cap de pod american pe coasta de vest, prin fondarea așezării Astoria în Oregon, în 1811. Deși acest vis a fost compromis temporar de Războiul din 1812, tentativa sa a rămas o dovadă a viziunii sale comerciale de ansamblu.
Succesul lui Astor a fost însă mai mult decât o poveste individuală de îmbogățire. El a fost un simbol al transformării Americii într-o economie capitalistă bazată pe inițiativă privată, profit și expansiune teritorială. La începutul secolului al XIX-lea, bogăția era încă rară, iar milionarii – inexistenti. Astor a spart acest prag simbolic, devenind nu doar primul milionar, ci și un precursor al marilor magnați de mai târziu, precum Carnegie, Rockefeller sau Vanderbilt.
Când a murit în 1848, averea sa era estimată la aproximativ 20 de milioane de dolari – echivalentul a sute de milioane în prezent. O bună parte din aceasta a fost investită în imobiliare, în special în New York, oraș care va deveni un adevărat bastion al capitalismului american.

1812: Forțele britanice sub comanda ducelui de Wellington asaltează cetatea Badajoz. Acesta ar fi punctul de cotitură în războiul peninsular împotriva Franței conduse de Napoleon.

1814: Începutul Restaurației franceze; data când Napoleon abdică și este exilată în Elba.

1871: Este dată în folosință calea ferată Timișoara–Arad.

Construcția liniei feroviare a venit într-un context european favorabil: era epoca în care calea ferată devenea coloana vertebrală a economiei industriale, iar imperiile se întreceau în a-și lega provinciile prin rețele moderne de transport. Pentru Banat și Crișana, două regiuni bogate în resurse naturale, cu o agricultură dezvoltată și un comerț intens, realizarea unei căi ferate între Timișoara și Arad era un pas firesc.
Linia a fost realizată cu sprijinul Companiei Căilor Ferate de Stat Maghiare, care urmărea să conecteze toate orașele importante ale regiunii între ele și cu marile rute internaționale. Infrastructura nouă permitea transportul rapid de mărfuri – cereale, produse textile, animale – dar și circulația pasagerilor, într-o epocă în care drumurile rutiere erau încă lente și nesigure.
Timișoara, oraș cu o puternică amprentă militară și comercială, devenea astfel un nod feroviar în expansiune. Aradul, cu tradiție meșteșugărească și industrială, câștiga o legătură directă spre sud-vest, spre centrul Banatului. Practic, linia Timișoara–Arad a redus semnificativ timpul de deplasare între cele două orașe și a deschis o nouă epocă a mobilității pentru populația locală.
Efectele acestei realizări au fost rapide: orașele au început să se dezvolte mai accelerat, satele de pe traseu au beneficiat de mai multă vizibilitate economică, iar comerțul regional a căpătat un ritm nou. Nu în ultimul rând, acest tip de infrastructură a contribuit la apariția unei clase mijlocii urbane mai active și mai conectate cu Europa Centrală.

1896: La Atena, se deschid primele Jocuri Olimpice Moderne, la 1.500 de ani după ce ele au fost interzise de împăratul Teodosiu I.

1912: Exploratorul polar groenlandezo-danez Knud Rasmussen se îmbarcă în prima sa expediție Thule, traversând ulterior calota de gheață a Groenlandei de două ori.

1917: Primul Război Mondial: Statele Unite declară război Germaniei.

1945: Al Doilea Război Mondial: Sarajevo este eliberat de forțele germane și croate de către partizanii iugoslavi.

Încă din 1941, mișcarea partizană iugoslavă s-a constituit ca o forță de rezistență unică în Europa – formată din sârbi, croați, bosniaci musulmani, sloveni și alți membri ai diverselor etnii, uniți sub conducerea Partidului Comunist. Spre deosebire de alte mișcări de gherilă, partizanii lui Tito aveau o organizare militară și politică solidă și un scop clar: eliberarea țării și formarea unei Iugoslavii federative, independente de influențele externe, fie ele fasciste sau occidentale.
Ofensiva asupra Sarajevo a fost parte a unei campanii mai largi desfășurate în primăvara anului 1945, în care partizanii au recucerit rapid teritorii ocupate de germani și aliații lor locali. În zilele de dinaintea eliberării, au avut loc lupte intense la periferia orașului, iar trupele germane și ustașe au început o retragere haotică spre nord-vest.
Pe 6 aprilie, după patru ani de ocupație și teroare, Sarajevo a fost eliberat. În mod simbolic, data coincidea cu aniversarea bombardamentului orașului Belgrad de către naziști, în 1941. Eliberarea orașului a fost sărbătorită ca o victorie a unității antifasciste și ca început al unei noi epoci pentru Iugoslavia.

1973: NASA lansează nava spațială Pioneer 11. Va deveni al doilea dintre cele cinci obiecte artificiale care au atins viteza de eliberare permițându-i să părăsească Sistemul Solar.

Parte a unui program ambițios de explorare planetară, Pioneer 11 a reprezentat un pas esențial în cunoașterea marilor giganți gazoși ai sistemului nostru și a regiunilor îndepărtate ale spațiului interstelar.
Scopul misiunii a fost dublu: cercetarea planetei Jupiter și, ulterior, explorarea planetei Saturn, devenind astfel prima sondă care a survolat acest al doilea gigant gazos. Deși lansarea a fost întârziată cu aproape un an față de Pioneer 10, traiectoria mai rapidă a lui Pioneer 11 i-a permis să se apropie și mai mult de Jupiter în 1974 și, în 1979, să devină prima navă construită de om care s-a apropiat de Saturn.
În timpul survolurilor sale, Pioneer 11 a oferit date științifice esențiale: imagini ale planetei Jupiter și ale Marii Pete Roșii, măsurători ale radiațiilor intense ale planetei, descoperirea a două dintre lunile lui Saturn și studii asupra inelelor saturniene. De asemenea, a testat condițiile de navigare prin centurile de radiație și a transmis informații despre vântul solar, câmpurile magnetice și plasma cosmică.
La fel ca Pioneer 10, și Pioneer 11 poartă o placă de aluminiu anodizat aurit, proiectată de Carl Sagan și Frank Drake, care conține informații simbolice despre originile navei și despre omenire – o încercare de „carte de vizită cosmică”, în eventualitatea unei întâlniri cu civilizații extraterestre.
După ce și-a îndeplinit misiunea principală, Pioneer 11 a continuat să trimită date din regiunile exterioare ale sistemului solar până în noiembrie 1995, când semnalul său s-a pierdut definitiv. În acel moment, se afla la peste 44 de unități astronomice de Pământ (aproximativ 6,5 miliarde de kilometri).
Astăzi, Pioneer 11 se deplasează în direcția constelației Scutum, într-o tăcere absolută. Deși nu mai comunică, rămâne un mesager al omenirii în cosmos, alături de celelalte sonde care au depășit granițele sistemului nostru solar: Pioneer 10, Voyager 1 și 2, și New Horizons.

1992: Începe asediul orașului Sarajevo de armata sârbă condusă de Slobodan Miloșevici. Comunitatea europeană recunoaște în aceeași zi independența Bosniei–Herțegovina. Începutul Războiului bosniac.

Destrămarea Iugoslaviei în anii ’90 a adus cu sine valuri de conflicte interetnice și revendicări teritoriale. În Bosnia, o republică cu o populație mixtă – bosniaci musulmani (aprox. 44%), sârbi ortodocși (31%) și croați catolici (17%) – tensiunile au crescut rapid. După proclamarea independenței Croației și Sloveniei în 1991, și Bosnia a organizat un referendum la începutul lui martie 1992. Cu toate că boicotat de sârbi, rezultatul a fost clar: majoritatea populației a votat pentru independență față de Iugoslavia.
Această decizie a fost respinsă de liderii sârbilor bosniaci, susținuți logistic și militar de regimul de la Belgrad, condus de Slobodan Miloșevici. Imediat după recunoașterea internațională, trupele sârbe au încercuit Sarajevo, declanșând un asediu care va dura 1.425 de zile – din aprilie 1992 până în februarie 1996. Zeci de mii de obuze au fost lansate zilnic asupra orașului, iar lunetiștii au transformat străzile și balcoanele în capcane mortale pentru civili.
În tot acest timp, comunitatea internațională a privit cu relativă pasivitate. Forțele ONU au intervenit tardiv, iar un embargou asupra armelor a afectat în special apărarea bosniacilor. Orașul Sarajevo, odinioară simbol al multiculturalismului și al păcii (gazda Jocurilor Olimpice de iarnă din 1984), a devenit un simbol tragic al ura interetnică, epurărilor etnice și colapsului umanitar.
Războiul bosniac, care avea să implice nu doar sârbi și bosniaci, ci și croați, a fost însoțit de masacre, violuri în masă și lagăre de concentrare. Scenele de groază din Bosnia au cutremurat opinia publică mondială și au dus, în cele din urmă, la intervenția NATO și la semnarea Acordului de la Dayton în 1995.

1994: Președinții statelor Rwanda și Burundi își pierd viața într-un accident aviatic.

Pe 6 aprilie 1994, un avion care transporta președintele Rwandei, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundiei, Cyprien Ntaryamira, a fost doborât în apropierea capitalei rwandeze, Kigali. Toți pasagerii aflați la bord au murit, inclusiv echipajul și alți oficiali guvernamentali. Acest eveniment tragic a fost punctul de declanșare al unuia dintre cele mai cumplite genociduri ale secolului XX, soldat cu moartea a aproximativ 800.000 de oameni în doar 100 de zile.
Avionul prezidențial, un Falcon 50 francez, fusese doborât de o rachetă sol-aer, în timp ce se pregătea să aterizeze. Până astăzi, autorii atacului nu au fost identificați cu certitudine. Există două teorii principale: una susține că racheta a fost lansată de extremiști hutu din cadrul propriului guvern rwandez, care se opuneau acordurilor de pace semnate cu rebelii tutsi ai Frontului Patriotic Rwandez (RPF). Cealaltă indică spre forțele RPF, care ar fi dorit eliminarea președintelui pentru a prelua puterea mai rapid.
Indiferent de responsabilitate, consecințele au fost dezastruoase. În doar câteva ore de la accident, militanții hutu au început masacrarea sistematică a populației tutsi, dar și a hutilor moderați care pledau pentru pace. Vecinii și membrii aceleiași comunități s-au transformat în ucigași sub incitarea radiourilor extremiste și a autorităților corupte. Luptele au fost crunte, desfășurate cu macete, bâte, arme de foc și ură ancestrală alimentată politic.
Președintele Juvénal Habyarimana, un hutu care condusese Rwanda din 1973, fusese presat în ultima perioadă să accepte un guvern de coaliție cu RPF. De partea cealaltă, Cyprien Ntaryamira, președintele Burundiei (și el hutu, dar mai moderat), călătorea cu avionul lui Habyarimana după o întâlnire regională în Tanzania. Moartea celor doi lideri a creat un vid de putere și a accelerat prăbușirea oricărei forme de dialog.
Genocidul din Rwanda rămâne una dintre cele mai rușinoase pagini ale pasivității comunității internaționale. În timp ce masacrul se desfășura în direct, forțele ONU au fost retrase, iar marile puteri au ezitat să intervină. Doar în iulie 1994, când rebelii RPF au preluat controlul asupra țării, măcelul s-a încheiat.
Moartea președinților din 6 aprilie 1994 nu a fost doar un accident tragic, ci un moment de ruptură istorică. A fost scânteia care a aprins o ură atent cultivată de decenii și a demonstrat cât de fragilă este pacea într-o societate clivată de etnie, interese politice și indiferență globală.