1314 – Jacques de Molay , al 23-lea și ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri , este ars pe rug.
Ordinul Templierilor fusese fondat în 1119, după Prima Cruciadă, având scopul de a proteja pelerinii creștini în drum spre Țara Sfântă. Rapid, templierii au devenit o forță de temut, acumulând bogății uriașe și obținând privilegii din partea papilor și regilor. Aveau propriile lor bănci, castele și o influență care depășea adesea pe cea a nobilimii.
Această putere a atras însă invidia și resentimentele monarhilor, în special pe cele ale regelui Filip al IV-lea al Franței. În 1307, acesta a ordonat arestarea tuturor templierilor din Franța, sub acuzații de erezie, sodomie și închinare la idoli. Motivul real era însă datoria enormă pe care Filip o avea față de Ordin și dorința de a pune mâna pe averea acestuia.
Sub tortură, mulți templieri au recunoscut acuzațiile aduse, însă Jacques de Molay, deși forțat inițial să-și mărturisească „păcatele”, și-a retras ulterior declarația. Procesul s-a întins pe mai mulți ani, iar în 1312, Papa Clement al V-lea, un aliat al regelui Filip, a dizolvat oficial Ordinul.
În martie 1314, Jacques de Molay și alți lideri templieri au fost condamnați la închisoare pe viață, însă Marele Maestru a refuzat din nou să-și recunoască vina. Enervat de această sfidare, Filip al IV-lea a ordonat executarea sa imediată.
Conform legendelor, în timp ce flăcările îl mistuiau, de Molay a blestemat atât pe rege, cât și pe papă, spunând că, în termen de un an, aveau să fie chemați la judecata divină. Straniu sau nu, atât Filip, cât și Clement au murit în același an.
Moartea lui Jacques de Molay nu a dus doar la dispariția Ordinului Templierilor, ci a alimentat numeroase mituri despre supraviețuitorii săi, tezaurul ascuns al Ordinului și presupusa lui influență secretă de-a lungul secolelor.
1871: Trupele guvernamentale franceze încearcă să dezarmeze Garda Națională din Paris în timpul nopții. Acest lucru duce la o revoltă deschisă a Comunei din Paris.
Franța se afla într-o criză profundă după înfrângerea umilitoare în Războiul Franco-Prusac (1870-1871). Imperiul lui Napoleon al III-lea căzuse, iar noua Republică Franceză semnase un armistițiu cu Prusia, cedând Alsacia și o parte din Lorena. Această decizie a fost privită ca o trădare de către parizieni, care înduraseră un asediu devastator al prusacilor timp de patru luni.
Garda Națională, o miliție formată în mare parte din muncitori și mici burghezi, devenise principalul apărător al Parisului în fața prusacilor. După armistițiu, membrii săi au refuzat să se subordoneze guvernului de la Versailles, păstrând controlul asupra tunurilor amplasate pe colina Montmartre.
În zorii zilei de 18 martie, trupele guvernamentale au încercat să confişte tunurile Gărzii Naționale, însă parizienii s-au mobilizat rapid. Soldații trimiși de guvern au fraternizat cu muncitorii, refuzând să tragă în ei. Două figuri emblematice ale revoltei, generalii Lecomte și Clément-Thomas, au fost capturați și executați de insurgenți.
Adolphe Thiers și guvernul său au fost forțați să fugă la Versailles, lăsând Parisul în mâinile muncitorilor și revoluționarilor. Pe 26 martie, după câteva zile de organizare, a fost proclamată oficial Comuna din Paris, un experiment politic unic, bazat pe democrație directă, drepturi sociale extinse și autogestionare.
Comuna a rezistat doar 72 de zile, până la sfârșitul lunii mai, când trupele guvernamentale au recucerit brutal Parisul. Represiunea a fost nemiloasă: zeci de mii de comuniarzi au fost executați sau deportați, iar orașul a fost marcat de violențe sângeroase în ceea ce a devenit cunoscut drept „Săptămâna Sângeroasă” (21-28 mai).
Deși înăbușită, Comuna din Paris a rămas un simbol puternic al luptei muncitorești și al ideilor socialiste, influențând mișcările revoluționare din secolul XX.
1889: În lipsa succesorilor direcți în linie masculină a Regelui Carol I, s-a apelat pentru desemnarea moștenitorului la fratele mai mare al regelui și la fiii acestuia. Cel de-al doilea fiu al Prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, Ferdinand, în vârstă de 24 de ani, acceptă succesiunea; este înfiat de familia Regală Română și declarat prinț moștenitor la Tronul României, conferindu-i-se și titlul de Alteță Regală Principe de România.
Carol I fusese desemnat domnitor al României în 1866 și devenise rege în 1881, însă nu avea copii. Conform Constituției din 1866, România era o monarhie ereditară, iar în cazul în care regele nu avea un moștenitor direct, succesiunea urma să fie stabilită din rândul familiei sale.
Prima opțiune a fost fratele său mai mare, Leopold, însă acesta a refuzat tronul. Ulterior, fiul cel mare al lui Leopold, Wilhelm, a respins și el oferta. Astfel, alegerea a căzut asupra celui de-al doilea fiu, Ferdinand, care, în ciuda tinereții sale, a acceptat să devină moștenitorul tronului României.
Pentru a deveni parte oficială a familiei regale române, Ferdinand a fost înfiat simbolic și a primit titlul de Alteță Regală, Principe de România. A sosit în țară în 1889 și, sub îndrumarea lui Carol I, a fost pregătit pentru viitoarea sa domnie.
Ferdinand a fost educat într-un spirit strict, militarizat, conform tradiției casei de Hohenzollern, dar a fost și un om sensibil, studios și devotat. În anii petrecuți alături de Carol I, a învățat limba română, s-a familiarizat cu cultura și politica țării și a început să fie perceput de elitele românești ca un succesor potrivit.
Decizia de a-l desemna pe Ferdinand ca moștenitor al tronului a avut implicații majore asupra viitorului României. În 1914, la moartea lui Carol I, Ferdinand a devenit rege și a luat una dintre cele mai importante decizii din istoria țării: în ciuda originilor sale germane, a ales să alăture România Antantei în Primul Război Mondial, contribuind astfel la realizarea Marii Uniri din 1918.
1899: Phoebe (satelit), o lună a lui Saturn, devine primul satelit descoperit cu ajutorul fotografiilor, făcute în august 1898, de William Henry Pickering.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea sateliților planetari fuseseră descoperiți prin observație directă, folosind telescoape. Phoebe a fost diferită, deoarece a fost identificată prin examinarea fotografiilor astronomice realizate la Observatorul Boyden din Peru, o metodă inovatoare la acea vreme.
William Henry Pickering, un astronom specializat în studiul planetelor și sateliților lor, a folosit această tehnică pentru a analiza orbita lui Phoebe și pentru a demonstra că era un satelit al lui Saturn, aflat la o distanță mult mai mare decât ceilalți sateliți cunoscuți ai planetei.
Descoperirea lui Phoebe a deschis calea pentru utilizarea fotografiei în identificarea altor corpuri cerești, o metodă care a devenit rapid standard în astronomie. De asemenea, studiile ulterioare asupra lui Phoebe au ajutat la înțelegerea originii și evoluției sateliților planetari, oferind indicii despre procesele prin care planetele gigantice își atrag și își formează sistemele complexe de sateliți.
1906: Traian Vuia realizează, la Paris, primul zbor autopropulsat din lume cu un aparat mai greu decât aerul.
Aparatul său, numit „Vuia I”, era un monoplan cu aripi pliabile, echipat cu un motor cu aburi de 25 de cai putere. Avea un tren de aterizare cu roți și o elice propulsată de motor, permițându-i să ruleze pe sol înainte de decolare.
Pe 18 martie 1906, Vuia a efectuat un zbor de aproximativ 12 metri la o înălțime de 1 metru, înainte ca motorul său să se oprească și aparatul să aterizeze. Deși zborul a fost scurt, el a demonstrat principiul esențial al aviației moderne: un aparat mai greu decât aerul putea decola fără ajutor extern și zbura folosind doar propriul sistem de propulsie.
1965: Cosmonautul sovietic, Alexei Leonov, pășește pentru prima dată în afara unei nave spațiale (pentru 12 minute), devenind prima persoană care întreprinde o activitate extravehiculară.
Capsula Voskhod 2 a fost lansată de la Cosmodromul Baikonur cu doi cosmonauți la bord: Pavel Belyayev (comandant) și Alexei Leonov (pilot și responsabil cu activitatea extravehiculară). Spre deosebire de navele anterioare, Voskhod 2 era echipată cu o cameră de aer gonflabilă, numită Volga, care a permis deschiderea trapei fără a depresuriza întreaga cabină.
După ce nava a atins orbita stabilită, Leonov a intrat în costumul spațial Berkut, a trecut prin camera de aer și a deschis trapa. În acel moment, devenea primul om care plutea liber în spațiul cosmic, conectat la navă doar printr-un cablu de 5,35 metri.
Deși a fost un succes, misiunea a avut momente critice. Pe măsură ce se afla în spațiu, Leonov a constatat că costumul său spațial s-a umflat excesiv, din cauza presiunii interne. Aceasta i-a limitat mobilitatea, iar când a încercat să reintre în capsulă, și-a dat seama că nu încăpea prin trapa camerei de aer.
Pentru a se salva, a luat o decizie riscantă: a eliberat o parte din oxigenul din costum, reducând presiunea. Acest lucru i-a permis să își recapete flexibilitatea și să se strecoare înapoi în navă, dar l-a expus riscului de hipoxie și decompresie rapidă.
După această întâmplare tensionată, echipajul a mai avut o problemă majoră: sistemul automat de reintrare în atmosferă a eșuat, obligându-i să piloteze manual coborârea. În plus, capsula a aterizat departe de zona planificată, într-o pădure izolată din Munții Ural, unde au fost nevoiți să supraviețuiască ore întregi în frig, până când echipele de salvare i-au recuperat.
1965: Marea Adunare Națională a ales ca președinte al Consiliului de Stat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar ca președinte al consiliului de Miniștri pe Ion Gheorghe Maurer.
În anii ’60, România se afla sub conducerea autoritară a Partidului Muncitoresc Român (devenit Partidul Comunist Român în 1965). Gheorghiu-Dej fusese liderul absolut al țării încă din 1947, reușind să elimine opoziția și să-și consolideze poziția în fruntea statului.
În 1961, a început un proces de distanțare față de URSS, promovând o politică economică mai independentă, ceea ce l-a ajutat să obțină un sprijin relativ mai mare din partea populației.
Prin această reorganizare politică, Gheorghiu-Dej a preluat o funcție nouă, cea de președinte al Consiliului de Stat, care îi oferea mai multă autoritate simbolică, în timp ce funcția de prim-ministru a fost lăsată lui Ion Gheorghe Maurer, unul dintre apropiații săi. Această mutare era menită să întărească stabilitatea regimului, însă a fost de scurtă durată, deoarece Gheorghiu-Dej a murit a doua zi din cauza unui cancer pulmonar.
Moartea lui Gheorghiu-Dej a deschis calea pentru o luptă pentru putere în interiorul partidului. În cele din urmă, în iulie 1965, Nicolae Ceaușescu a reușit să-l înlăture pe Maurer și pe alți lideri influenți, preluând conducerea partidului și ulterior a întregii țări. Acesta a continuat politica de independență față de Moscova, dar a transformat România într-un stat hipercentralizat și dictatorial, în care cultul personalității și controlul represiv au atins cote extreme.
