1097: Prima cruciadă: Cruciații conduși de Boemund de Taranto încep asediul cetății Antiohia, pe care o vor cuceri abia în vara anului 1098.
La Conciliul de la Clermont din inima Franței, din noiembrie 1095, Urban a ținut o predică plină de pasiune în fața unei audiențe formată din nobilimea și clerul francez. El a cerut acestora să preia controlul Ierusalimului din mâinile musulmanilor. Franța, a afirmat el, era suprapopulată, iar în ținutul Canaanului curgea laptele și mierea. A vorbit despre violența și desfrâul nobililor și a afirmat că soluția era de a întoarce săbiile în serviciul Domnului: „Fie ca hoții să devină cavaleri.”[2] A vorbit despre răsplăți, atât pe pământ cât și în rai, unde iertarea păcatelor era oferită oricui ar fi putu muri în lupta pentru creștinism. Mulțimea a fost cuprinsă de un entuziasm frenetic, cu strigăte de Deus vult! („Dumnezeu o vrea!”).
Predica lui Urban este unul dintre cele mai importante discursuri din istoria Europei. Există mai multe versiuni ale acestuia, toate scrise după ocuparea Ierusalimului, astfel încât este greu de afirmat care este cea reală și care a fost recreată după cruciada încununată de succes. Ceea ce este evident este că a avut un ecou neașteptat de puternic. În ultima parte a anului 1095 și începutul lui 1096, Urban a răspândit mesajul în întreaga Franță și i-a îndemnat pe episcopii și legații săi să o facă în diocezele lor în restul Franței, Germaniei și Italiei. Papa a încercat să interzică unor categorii de oameni (printre care femei, călugări, bolnavi) să se alăture cruciaților, însă acest lucru s-a dovedit aproape imposibil. În cele din urmă, majoritatea celor care au răspuns apelului nu erau cavaleri, ci țărani, săraci și fără pregătire militară, însă cărora această expediție le oferea o evadare de la greutățile zilnice și o descătușare a pietății personale, neîngrădită de autoritățile ecleziastice și laice.
Atât cavaleri, cât și țărani, din diferite națiuni ale Europei Occidentale, fără o conducere centralizată efectivă, au plecat pe uscat și pe mare spre Ierusalim și au ocupat orașul în iulie 1099, înființând Regatul Ierusalimului și celelalte state cruciate. Deși acestea au rezistat mai puțin de două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea și singura cruciadă — față de multele care au urmat — care și-a atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului.
1209: Otto al IV-lea este încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman de către Papa Inocențiu al III-lea.
Otto al IV-lea (n. 1175/1176 — d. 19 mai 1218) a fost unul dintre cei doi rivali Regi ai Romanilor (Rex Romanorum) din 1198, singur rege din 1208, Rege al Italiei din 1208 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1209. A fost singurul rege din Dinastia Welfilor, fiind detronat în anul 1215.
S-a născut în Normandia, fiu al lui Henric Leul Duce de Bavaria și Saxonia și a Matildei Plantagenet. A crescut în Anglia la curtea Regelui Henric al II-lea. La moartea Împăratului Henric VI Filip, Duce de Suabia a fost ales Rege al Germaniei dar forțele opuse acestuia, susținute de Papa Inocențiu al III-lea îl susțin pe Otto. Acesta este ales Rege la Köln și este încoronat la Aachen pe data de 12 iulie.
Aceste alegeri au antrenat imperiul în conflictul dintre Anglia și Regatul Franței, Filip fiind susținut de Regele Franței. În urma înfrângerii Angliei, Otto și-a pierdut ajutorul acesteia și rând pe rând majoritatea aliaților săi au trecut de partea lui Filip. În 1208 Filip este ucis, iar Otto se împacă cu familia acestuia, logodindu-se cu fiica acestuia Beatrice. În noiembrie 1208 este confirmat de către toți principii electori, iar în octombrie 1209 este încoronat împărat.
În ciuda promisiunilor anterioare, odată ajuns împărat, încearcă să întărească puterea imperială în detrimentul puterii papale. Pentru aceasta, intră în conflict cu papalitatea fiind excomunicat în 1210. În 1211 încearcă să cucerească Regatul Siciliei condus de Frederic, fiul fostului împărat Henric VI. Acesta, sprijinit de Papă și de regele Franței, este ales de o serie de provincii germane rege al Germaniei, iar Otto este nevoit să revină în Germania pentru a rezolva situația. După decesul soției sale Beatrice, în vara anului 1212, majoritatea aliaților îl părăsesc în favoarea lui Frederic. Acesta nu reușește să îl învingă decisiv pe Otto decât în 1214 în Bătălia de la Bouvines, Otto fiind obligat să abdice și să se retragă în posesiunile sale private din Braunschweig unde a murit în 1218.
1520: Fernando Magellan descoperă strâmtoarea care-i va purta numele.
Descoperitorul ei în 1520, Fernando Magellan, a făcut ocolul lumii cu cinci corăbii și cu un echipaj de 237 de oameni. La data de 21 octombrie, de ziua „Fecioarei Maria”, el descoperă în apropierea latitudinii de 52 grade o peninsulă pe care o numește „Capul Fecioarelor” (Cabo Virgenes). O furtună teribilă, care a durat peste 36 de ore, împinge corăbiile la 1 noiembrie, de Ziua morților, în strâmtoare, ceea ce-l determină pe Magellan să o boteze Estreito de Todos los Santos.
Echipa de marinari trimisă în recunoaștere de Magellan descoperă pe coasta de nord numai oseminte într-un mormânt. Din cauza fumului provenit de la focurile indienilor, această regiune va fi denumită „Țara de foc” („Tierra del Fuego”). Această legătură dintre cele două oceane a devenit începând cu anul 1881 importantă prin faptul că a permis accesul din vest (evitând Capul Horn, periculos navigatorilor) spre Insulele Moluce, „Țara Mirodeniilor”. Gavin Menzies amintește în cartea sa „1421” că înaintea lui Magellan, în iarna anului 1421, împăratul Chinei traversase deja această strâmtoare.
Strâmtoarea Magellan se află la sudul Americii de Sud, ocolind numeroase insule și despărțind America de Sud (Chile și Argentina) de Țara de Foc (Tierra del Fuego). Strâmtoarea are o lungime de 373 mile marine (ca. 670 km) având lățimea minimă de 2,5 mile (ca. 4,5 km), făcând legătura dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.
1824: Cimentul Portland este brevetat.
Cimentul Portland este cel mai comun tip de ciment utilizat în întreaga lume ca ingredient de bază al betonului , mortarului , stucului și mortarului nespecializat . A fost dezvoltat din alte tipuri de var hidraulic în Anglia la începutul secolului al XIX-lea de Joseph Aspdin și este de obicei făcut din calcar . Este o pulbere fină , produsă prin încălzirea mineralelor de calcar și argilă într-un cuptor pentru a forma clincher și apoi măcinarea clincherului cu adăugarea de câteva procente (adesea în jur de 5%) gips . Sunt disponibile mai multe tipuri de ciment portland. Cel mai comun, numit istoric ciment Portland obișnuit (OPC), este gri, dar este disponibil și cimentul Portland alb. Numele său este derivat din asemănarea sa cu piatra Portland care este extrasă pe insula Portland din Dorset , Anglia. A fost numit de Joseph Aspdin, care a obținut un brevet pentru el în 1824.
1854: Florence Nightingale călătorește cu 38 surori medicale spre Scutari, peninsula Crimeea, ca să îngrijească soldații din Războiul Crimeii.
Florence Nightingale (n. 12 mai 1820 – d. 13 august 1910) a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Florence Nightingale a fost nu numai prima infirmieră modernă, dar și un statistician important. Datorită ambiției și devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat în instituții de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar și cu personal de specialitate gata oricând să îngrijească bolnavii. Datorită altruismului și personalități sale, Florence Nightingale și-a consacrat întreaga viață ajutorării bolnavilor din spitale.
1858: La Paris a avut loc premiera operetei Orfeu în infern de Jacques Offenbach.
1866: A avut loc premiera operei „Viața pariziană”, de Jacques Offenbach.
1871: S-a constituit Societatea Filarmonică din Timișoara.
Societatea Filarmonică din Timișoara, creată la 21 octombrie 1871 după modelul și cu sprijinul unor societăți muzicale europene de prestigiu. La înființarea ei au existat un cor bărbătesc și câțiva instrumentiști pentru activități în genul muzicii de cameră.
1879: Thomas Alva Edison a demonstrat cu succes obținerea primului bec electric durabil și practic din punct de vedere comercial, la laboratorul lui din Menlo Park, New Jersey.
În 1802, Humphry Davy a inventat prima lumină electrică. A experimentat cu electricitatea și a inventat o baterie electrică. Când a conectat firele la baterie și o bucată de carbon, carbonul a strălucit, producând lumină. Invenția sa a fost cunoscută sub numele de lampă cu arc electric. Și deși producea lumină, nu o producea mult timp și era mult prea strălucitoare pentru utilizare practică.
În următoarele șapte decenii, alți inventatori au creat și „becuri”, dar nu a apărut niciun model pentru aplicare comercială. Mai remarcabil, în 1840, omul de știință britanic Warren de la Rue a închis un filament de platină spiralat într-un tub vid și a trecut un curent electric prin el. Designul s-a bazat pe conceptul că punctul de topire ridicat al platinei îi va permite să funcționeze la temperaturi ridicate și că camera evacuată ar conține mai puține molecule de gaz care să reacționeze cu platina, îmbunătățind longevitatea acesteia. Deși un design eficient, costul platinei l-a făcut nepractic pentru producția comercială.
În 1850, un fizician englez pe nume Joseph Wilson Swan a creat un „bec” prin includerea filamentelor de hârtie carbonizată într-un bec de sticlă evacuat. Și până în 1860 avea un prototip funcțional, dar lipsa unui vid bun și a unei surse adecvate de energie electrică a dus la un bec a cărui durată de viață era mult prea scurtă pentru a fi considerat un producător eficient de lumină. Cu toate acestea, în anii 1870 au devenit disponibile pompe de vid mai bune și Swan a continuat experimentele pe becuri. În 1878, Swan a dezvoltat un bec de lungă durată, folosind un fir de bumbac tratat, care a eliminat și problema înnegririi timpurii a becului.
La 24 iulie 1874, un electrician medical din Toronto pe nume Henry Woodward și un coleg Mathew Evans a depus un brevet canadian . Și-au construit lămpile cu diferite dimensiuni și forme de tije de carbon ținute între electrozi în cilindri de sticlă umpluți cu azot . Woodward și Evans au încercat să își comercializeze lampa, dar nu au reușit. În cele din urmă, ei și-au vândut brevetul către Edison în 1879.
În 1878, Thomas Edison a început cercetări serioase în dezvoltarea unei lămpi cu incandescență practică, iar la 14 octombrie 1878, Edison a depus prima sa cerere de brevet pentru „Îmbunătățirea luminilor electrice”. Cu toate acestea, a continuat să testeze mai multe tipuri de materiale pentru filamente metalice pentru a-și îmbunătăți designul original și, până la 4 noiembrie 1879, a depus un alt brevet american pentru o lampă electrică folosind „un filament sau o bandă de carbon încolăcită și conectată la fire de contact din platină”.
Deși brevetul descria mai multe modalități de creare a filamentului de carbon, inclusiv utilizarea „firului de bumbac și in, atele de lemn, hârtii încolăcite în diferite moduri”, abia după câteva luni după acordarea brevetului, Edison și echipa sa au descoperit că un bambus carbonizat filamentul ar putea dura peste 1200 de ore.
Această descoperire a marcat începutul becurilor fabricate comercial, iar în 1880, compania lui Thomas Edison, Edison Electric Light Company, a început să comercializeze noul său produs.
1915: Compania americană de telefonie și telegrafie a realizat primul discurs direct transatlantic din Arlington (Virginia), cu destinația Paris, transmis prin sistemul de radio-telefonie.
1940: Începe „Proiectul Manhattan” având ca obiectiv bomba atomică americană.
1948: ONU a respins cererea sovietică de distrugere publică a tuturor armelor nucleare.
1959: La New York se deschide Muzeul Guggenheim, conceput de Frank Lloyd Wright.
2003: Planeta pitică Eris din centura Kuiper a fost descoperită de către Michael E. Brown, Chad Trujillo și David L. Rabinowitz.
Eris (inițial denumită 2003 UB313) este cea mai masivă planetă pitică cunoscută din Sistemul nostru Solar. După masă, este al nouălea corp ceresc cunoscut din Sistemul Solar care se rotește direct în jurul Soarelui. Are cel puțin un satelit, numit Dysnomia. Eris este un obiect transneptunian din centura lui Kuiper, și a fost descoperit în 2003. Deoarece masa sa este mai mare decât cea a lui Pluton, a fost considerat de mulți ca fiind Planeta X, cea despre care se credea că este cauza unor perturbări în rotația planetelor Uranus și Neptun.
Pe 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice Internaționale , obiectul 2003 UB313 a primit statulul de planetă pitică.
